Dacă nu există un partid al actorilor și actrițelor, atunci există sigur actori și actrițe care intră în partid. Nu știu de ce, mi-a displăcut întotdeauna actorul/actrița care se „vinde” partidului. Mai ales în preajma unui ciclu electoral. Ca acum. Pare o racolare rapidă, sunt promisiuni făcute și, lovitura de imagine măiastră, „doamnelor și domnilor, pentru dumneavoastră, în această seară, celebrul artist…”- anunțul căsătoriei de partid. Dacă actorul/actrița ar fi intrat în partid înainte, ar fi activat pentru partid, ok, înțeleg, asta vrea, asta face. Dar când sunt la început, ca acum, să privim pozitiv: e de sper(i)at – unii mai vechi chiar au fost de speriat! – ca noii membri de partid să desfășoare o activitate care să justifice de ce nivelul notorietății lor i-a făcut racolabili. Ei/ele vor fi vizibili în campania electorală a partidului, asta se și așteaptă, de fapt de la ei/ele, să își arate notorietatea pe scenele electorale și pe listele de vot. După care îi mai vezi/auzi pe câțiva, din când în când, poate la Comisiile de cultură dacă sunt parlamentari.
Categoria: Reacție rapidă
scurte comentarii despre agenda publică a zilei
Apărarea chineză
Să comunici la vreme de criză e o artă. Iată criza creată de moartea unui polițist. Un om a murit la datorie, se spune, deși încă nu e lămurit dacă era datoria lui să moară la datoria aceea. Deschizând drumul unei coloane a unui demnitar din România. În România. Demnitarul n-a comunicat nimic până azi despre ce s-a întâmplat. Timid, unele instituții ale statului român au comunicat ceva, după câteva zile de la moartea accidentală a unui polițist. Nimic despre ceea ce era esențial: de ce avea nevoie demnitarul de datoria la care a murit polițistul? Cum se numește acea datorie?
A nu știu câta oară vedem că demnitarii comunică prost sau deloc în situații de criză. Care e criza aici? Nu e, cred, cea de comunicare proastă, deși așa pare, ci una de sistem. Sistemul lor. Sunt demnitari care au un ADN mai ciudat: nu pot trăi decât în realitatea creată de legi pentru ei. Ideea că ar putea trăi în realitatea reală, obișnuită, adică aceea în care trăim noi toți, le apare ca o aberație. Plagiate, indemnizații și pensii speciale, coloană oficială în situații de urgență etc.etc., toate sunt realitatea virtuală a demnitarului în care ideea de virtute e absentă. Iar cea de onoare, cea de integritate? Lipsesc din ADN.
Evoluția situației, la o săptămână după tragicul incident, reconstituită zilnic prin televiziuni și ziariști, arată cu claritate că demnitarului nu i se poate cere demisia, cerută de civilii pe care nu îi comandă, dar și de polițiștii care spun curajos ce cred. Pentru că el nu are nicio vină că a murit omul acela. El e un demnitar cu coloană numai oficială, ce-i drept, care mergea în noapte, pe ploaie. Cu ce treburi? Treaba lui. Cum e permis să i se ceară explicații? Drept cine se cred civilii ăștia, cetățenii ăștia?
Dacă demnitarul ar demisiona, groapa polițistului ar deveni aceea a unui guvern. Dar guvernul face eforturi mai competente decât cei de la Drumuri și Străzi, de a o acoperi. Cum va reuși? Prin apărarea chineză. E apărarea la care sunt dibaci demnitarii în frunte cu – așa cum am văzut – șeful guvernului: tu îl întrebi în românește și el răspunde: „am impresia că vorbesc în chineză”. Apărarea chineză e refuzul dialogului pe un subiect dat. Refuzul de a comunica uzând de o formulare șugubeață în situații foarte neplăcute. Cum șade bine demnitarului. Chinezii n-au nicio vină. Oblonul tras violent de primul ministru peste groapa polițistului e ca un epitaf nemeritat. Iar demnitarul despre care se vorbește atât? El urmărește mereu interesul național, urgent, pe ploaie, pe vânt, încolo-încoa, și tot așa. Apărarea chineză e infailibilă. Fapt e că realitatea nevirtuală i-a apărut brusc, în față, ca o groapă pe timp de noapte, în ploaie. El a trecut de ea, acela nu. Astăzi a…comunicat. A trecut și de criza asta. „Chinezul” și-a făcut datoria. Iar mortul de la groapă…
Plagiatul. După trei ani (3)
PLAGIORAT, s.n., plagiorat-e, doctorat plagiat.
(Invenție lexicală născută firesc de vremurile noastre)
Cine s-ar fi gândit, în 2012, când plagiatul Ponta zguduia opinia publică, lumea academică, sfera politicii, că, după 3 ani, într-un interval scurt de timp, iată, a început …Daciada politică a plagioratului. Inițiative ale unor parlamentari (textele lor nu sunt încă disponibile), din partide diferite, propun lucruri pentru care nu numai că îți trebuie expertiză, ci și timp pentru a vedea dacă ceea ce se propune este legal, iar, dacă e legal, e benefic, și dacă da, pentru cine și pentru cât timp. Să ne înțelegem: mă bucură că, în sfârșit, reprezentanți ai clasei politice par să înțeleagă că s-a îngroșat gluma cu malpraxisul academic, cu plagiatul din doctorat, cu, pe scurt, „plagioratele” demnitarilor și nu numai. Problema e: oare știu ce fac, dincolo de buna intenție?
Fetele din capul secretarului de stat
Domnul este secretar de stat în ministerul Educației.
Vasile Șalaru www.ziaruldeiasi.ro
Aflat în misiune la Deva, domnia sa a enunțat principiile de bază după care trebuie să fii…fată în școala românească. Citești și nu îți vine să crezi!
Cât de mult ai dreptul să uiți?
Cât de mult ai dreptul să uiți?
Eu nu am uitat 13-15 iunie 1990.
Am văzut cruzimea și violența de la Universitate.
Sângele de pe trepte la ieșirea de la metrou.
Am văzut privirile goale, bâtele, cauciucurile învelite în sârmă ale minerilor, dar și ochii reci ai celor care îi conduceau, indicându-le direcțiile. Câțiva erau să și…”interacționeze” cu mine.
Sunt, ca și alții, un martor marcat de actul barbar al unor oameni. Cum poți uita?
Știrea de azi, cu domnul Ion Iliescu urmărit penal pentru infracțiuni împotriva umanității, ar putea fi un semnal major pentru recuperarea unui adevăr esențial pentru societatea românească de azi. Cât vom mai continua să mințim?
Preferăm să uităm sau să putem face din adevăr pagina de istorie care să ne restructureze moral?
Rinichiul politicii și ceasul cel bun
Motto: „Oricare păsărică își are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea,
Nălțând un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adăugând o notă l-a lumii armonii.”
(Vasile Alecsandri)
O, ce veste minunată! Au mai intrat doi actori în politică. Doi actori populari. Unul. Și unul. (Vă rog să nu intrăm în detalii.)
Vă mai aduceți aminte cum justifica Unul, domnul actor AA, faptul că a luat-o înaintea altora care așteptau un rinichi pentru transplant? Cu aerul că e normal. Cu aerul mirat al celui care nu înțelege de ce suferinzii ceilalți nu înțeleg. Atât de proști, să nu înțeleagă că era interesul lui care e, de fapt, al țării! Acum domnul actor AA s-a înscris în partid. Ce nu e de înțeles aici? Fiind vorba acum de …interesul național. Interesul național e, acum, și al lui. I s-a cerut să se justifice atunci, se justifică și acum, din nou: i-a sunat/venit ceasul cel bun! Deducem că, exasperat de atâtea ceasuri proaste care îi sună/vin aiurea, ceasul partidului care ne apără nouă interesul național, i s-a părut ca trâmbița arhanghelului. Și cum s-a întâmplat? Ca de obicei, ca și înainte, ca și după 1989: s-a dus domnul actor AA cu o rugăminte la cine e acolo sus. Și, ce să vezi, miracolul s-a întrupat în carnetul de partid. Adevărată farmacie a inimii, catena de partid i-a legat inima de rugămintea ca să se întâmple odată și-odată asta. Și rugămintea îi fu ascultată atât de semnificativ încât domnul actor AA a fost iluminat, ca să spunem așa, de gândul cel bun, și atunci i-a venit sau i-a sunat ceasul cel bun: dacă a fost posibil cu mine, Doamne, înseamnă că se poate și cu țara. Și s-a întâmplat. Noul interes arătat de domnul actor AA pentru interesul nostru național a fost bine primit și calificat expert și simultan drept al cuiva care este ” om patriot” și „un om de mare valoare”, cum i-a făcut ăl de sus ekg-ul politic. Să fie primit!
Morala: te duci, te rogi și se-mplinește. „Cu atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine”. Aferim!
Dați-ne bani, dar lăsați-ne în pace?
Întrebarea din titlu a apărut în urma a ceea ce Artistul a subînțeles de mult iar Autoritatea a acceptat sau refuzat: Creația nu poate fi produsă/prezentată dacă nu primește Bani iar Artistul trebuie lăsat să funcționeze în modul său specific nu ca o proiecție birocratică a Autorității.
Cu legea pre Demnitate călcând
Am citit și eu proiectul de lege al domnului deputat Liviu Dragnea privind Demnitatea noastră, cum trebuie ea regulată, pusă în paragrafe de lege, cu definiții dintr-un dicționar compus de oameni care au lipsit câteodată de la școală. Motivația sa recentă este că…ne-așteaptă vremuri grele și trebuie să ne apărăm la Demnitate. Dacă, însă, până acum, în vremurile acestea ușoare, partidul său, toate partidele, de fapt, nu au simțit că ființa națională este atacată la Demnitate astfel încât să născocească o lege, iată, a venit momentul – n-are nicio legătură cu alegerile, desigur! – să fim înc-odată piua-ntâi în Europa care, cum se vede, rămâne cu Demnitatea în urma noastră, mai ales pe criza asta teribilă a emigranților.
O scrisoare…pierdută? Despre Autoritate și Teatru
Actul I. „Bunavestire”.Primăria dorește să facă un control în teatrele din București. Greșesc: nu Primăria, ci Consiliul General al Municipiului București (CGMB). Comisia numită în acest scop e condusă de un actor cu un CV artistic străveziu (care e, momentan, președintele Comisiei pentru Învățământ, Cultură, Culte și Sport a Consiliului-CÎCCS) iar membrii comisiei sunt persoane care cunosc cuvântul „teatru”. Cam atât. Vor să înceapă cu Teatrul Odeon unde director este Dorina Lazăr. Oamenii de teatru au reacționat și au adresat o scrisoare primarului general interimar cerând un singur lucru: comisia să fie competentă. Atenție: nu controlul este pus în discuție, ci calitatea lui. Să recunoaștem: e un pas uriaș făcut pentru a atrage atenția Autorității că, dacă e să fie luată în serios, ar trebui să își joace mai bine rolul, adică să fie profesionistă așa cum sunt cei ce urmează să fie controlați, așa cum sunt cei și cele care au semnat scrisoarea. Sper ca această scrisoare să nu fie pierdută, ci găsită și pusă în ramă. Dar…
Poză sau selfie? Cu Hitler.
S-a întors
Mâine va fi lansat filmul „Er Ist Wieder Da” („S-a întors”/ în versiunea engleză: Uite cine s-a întors”), bazat pe proza satirică de succes a lui Timur Vermes publicată în 2011, cu Hiltler protagonistul care se trezește amnezic în 2011 într-o Germanie necunoscută lui. Filmul, regizat de David Wnendt, cu Oliver Masucci în rolul lui Hitler, a presupus și călătoriile interpretului, costumat, machiat, ca Hitler, inclusiv celebrul pătrat mustăcios, prin Germania. Filmările au fost în lunile de început ale anului când manifestările xenofobe erau deja vizibile în Germania. Regizorul spune că a făcut acest film pentru a vedea cum se situează germanii față de propriul trecut, dar și pentru a avertiza asupra pericolului ascensiunii forțelor de extremă dreapta în Europa. A vrut să vadă, deci, cum văd azi germanii pe Hitler, Germania nazistă, ororile unui trecut…tot mai îndepărtat?
S-a-ntors sau nu s-a-ntors? Foto Constantin film
Surpriza a fost simpatia cu care „Hitler” a fost întâmpinat, înghesuiala în jurul actorului, dorința de nestăvilit de a face poze cu celebrul personaj istoric. Dorința de a se contamina de gloria unui personaj celebru e omenească. Asta, însă, i-a făcut pe unii ziariști să se întrebe dacă nu cumva s-a deplasat accentul de la a râde de Hitler la a râde cu Hitler. Comedia poate avea și acest efect: să faci coșmarul acceptabil. Un selfie al coșmarului Germaniei de atunci pune o întrebare azi, în momentul adevărului când țara este asaltată de emigranți. Câți vor cu adevărat să îi primească pe cei care fug de război, de sărăcie? Ideea europeană nu este tranzacționabilă: altfel, ne întoarcem încet dar sigur în lumea granițelor terestre și mentale care resping pe străin.
Dacă l-ați vedea pe „Ceaușescu” pe străzile, în orașele și satele României, azi, după mai bine de 25 de ani, cum ați reacționa? Știți că e un actor, da, sigur, dar îl interpretează pe Ceaușescu. Nu l-ați cunoscut personal, în carne și oase? Aveți acum ocazia unică. Ce faceți? În mod sigur, o poză. Dar, nu se știe cum, poza devine selfie și atunci comedia pleacă la culcare. Noaptea va fi lungă.
Ronald Grant Archive
Vă mai aduceți aminte de Charlie Chaplin în Dictatorul ? În 1940, când Hitler era el însuși și dădea un curs nefast istoriei. Și era vorba doar de cineva care semăna cu Hitler. Și care nu știa de celălalt. Un om simplu. Cum au fost mulți.
Vocea furată ?
O știre privind o decizie a Curții Supreme din 29 septembrie a.c. interesează dincolo de faptul pe care îl consemnează. Instanța dă dreptate definitiv actriței Isabela Neamțu cea care, acum 8 ani, ducându-se la un casting de voce pentru Metrorex, îl câștigă, Metrorex îi folosește vocea pentru anunțurile cu care bucureștenii sunt obișnuiți de ani de zile, dar nu o mai bagă în seamă după. Îi folosește vocea, dar nu îi plătește niciun drept. Instanța o repune acum în drepturi. Actrița nu a cedat și a luptat pentru a-i face pe alții să-i respecte drepturile. De ce ar interesa știrea dincolo de sentința dată?