Artele în Societate, Generale

UNITER 30 (III)

Primul cerc

Primul cerc

Nașterea UNITER poartă stigmatul desprinderii incerte de regimul comunist, pentru mulți, numai ceaușist. Incertitudinea vine din faptul că primul (singurul) președinte ales se aruncă în vâltoarea politică. Precum alții, ca actorul Mircea Diaconu (efemer membru al unui guvern de câteva minute), regizori de film Constantin Vaeni și Alexa Visarion. Afirmând un crez anti-comunist, dl. Ion Caramitru face parte din CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale), dar și din CPUN de unde demisionează când d. I.Iliescu decide transformarea FSN în partid. E un gest a cărui valoare e limpede și care a stârnit valuri atunci și multă vreme după. Dar faptul că președintele unei uniuni de creatori e atras clar de afirmarea politică aruncă asupra acesteia, încă de la început, un dubiu. De fapt, contrazice clar un articol din Statutul UNITER privind neangajarea politică. E vorba de o linie de demarcație, care trebuie să fie clară, de la un moment dat, între angajarea civică și cea politică. Președintele UNITER a blurrat-o nu o dată. Cel mai mult, în 1996, când s-a plasat într-o contradicție care i-a dat, cred, bătăi de cap: a fost numit ministru al Culturii (se pare că Ana Blandiana a făcut, în presă, propunerea) din partea PNȚCD în guvernarea CDR (1996-2000), dar a „rămas” și președintele UNITER (formula a fost neclară: „s-a suspendat”).  I-am reproșat și personal și public acest lucru: nu poți să fii și guvernant și nonguvernant. Dar, firește, asta nu l-a împiedicat să continue.

UNITER a devenit, în anii ’90, mai ales după schimbarea de structură din 1993, un vector al dinamicii, al înnoirii, al speranței de mai bine în lumea artelor. În timp ce celelalte uniuni (scriitori, artiști plastici, oameni din film care, urmând unor opțiuni simili-politice și ideologice, dar și unor idiosincrazii personale, au fracturat fosta UCIN, în mai multe uniuni) conservau vechea structură, uniunea creatorilor și interpreților de teatru insista, prin primele programe și proiecte, pe direcția deschiderii spre pluralitatea discursurilor scenice, formarea cronicarilor/criticilor de teatru, sau sondarea civică prin programe educaționale. De la început, și în mod simbolic, uniunea a lansat cele două programe majore, Gala Premiilor și concursul de dramaturgie „Piesa anului”. Primul a fost (și încă este) răspunderea președintelui, al doilea a fost inițiativa mea și m-am ocupat mulți ani de realizarea acestui program. Am mai creat, apoi, Editura UNITEXT, în 1993, și revista Semnal teatral (1993-1996), în jurul cărora am coagulat energiile noi din zona teoretică și practică a gândirii despre teatru. Între cei afirmați după 1990, și cu care am lucrat foarte bine atunci, a fost, în primul rând, Victor Scoradeț, cel mai bun specialist în teatrul de limbă germană, Miruna Runcan, o poetă care a intrat, profesional, în lumea teatrului lucrând în teatre, apoi în universitate pentru a fi acum un nume în teatrologia de la noi, apoi Cristian Buricea-Mlinarcic, un foarte bun specialist în cultura rusă, al cărui spirit viu și umor cu totul special luminau întâlnirile noastre, Anca Rotescu, o prezență discretă, bună cunoscătoare de franceză, dar  consistentă și loială în ce făcea.

Editura a publicat, în timp, peste 110 titluri, în diverse colecții, prima fiind Piese noi. Iar prima serie a acesteia, Dramaturgi români.Din 1996 această colecţie are şi o serie Dramaturgi străini. Apoi, alte colecţii şi serii: Document, Antologii, Memorii. Jurnale, Dialog, Eseu/Critică, Magister, Universitate. O mențiune aparte e pentru Anuarul teatrului românesc, care a acoperit perioada 1993-2004 (realizat prin efortul considerabil al Elenei Popescu) și care a fost foarte apreciat de întreaga comunitate teatrală. La fel, revista Semnal teatral, care a apărut între 1996-1998, numărul despre Expresionism, la care am lucrat peste un an, fiind ieșit din comun.

Dar UNITER (se)deschide teatrul românesc spre teatrele Europei mai ales în primul deceniu, iar perioada 1990-1995 a fost unică. Contribuția lui Ion Caramitru a fost esențială la demararea și derularea marilor programe de schimburi, job shadowing, cu parteneri englezi, scoției și irlandezi.

sursa playbill

sursa playbill

Programe precum Seeding a Network, pe care l-am condus patru ani (1991-1995), pentru partea română, având ca parteneri Royal National Theatre (condus de o figură emblematică a teatrului britanic, Richard Eyre, prieten bun al lui Caramitru de dinainte de 1989) și LIFT, marele festival de la Londra condus de Lucy Neal și Rose Fenton, care au condus dinspre partea britanică (m-au instruit la fața locului despre cum se organizează un festival, cum faci o schemă de sponsorizare, cum lansezi programe satelit etc.), dar și programul NOROC, cu o istorie la fel de interesantă, condus de Neill Wallace, implicat în construcția Capitalei Culturale Europene Glagow 1988. Cum scria în The Guardian, atunci, Joyce McMillan, critic la The Scotsman, britanicii au de ce să intre în astfel de partneriate cu România teatrală, ambele având de câștigat, primii experiență în management și marketing, ceilalți în creativitate.

Dar un mare pariu a fost UNIPROF, „program experimental pentru profesionalizarea în critica și jurnalistica treatrală, derulat între 1993 și 1994, în trei module, primul, „Contextualitatea actului teatral”, coordonat de mine, cu teme ca: comunicarea prin teatrul verbal, probleme ale teatrului TV, probleme ale teatrului radiofonic, teatrul în epoca naționalismelor și a Europei unite, teatrul ca expresie a identității culturale, teatrul și filmele, teatrul după cenzură; al doilea, „Determinări teoretice și pragmatica spectacolului teatral”, coordonat de Miruna Runncan și Victor Scoradeț, cu teme ca: structura textului și structura spectacolului contemporan, spectacol și ritual, actorul față cu regizorul, cutia italiană și spațiul neconvențional, regizorul și programul său, costum și personalizare scenică, plastica trupului uman, muzica de scenă de la ilustrație la semn teatral, arhitectura luminii; iar al treile, „Redactarea informației teatrale”, a fost coordonat de Cristina Dumitrescu, cu teme ca: destinatarul mesajului, scopul mesajului, forma mesajului, documentarea, limbaj publicistic? limnaj specializat?, independența și dependența rubricii culturale. Directorul programului a fost Miruna Runcan, coordonator, Victor Scoradeț, manager, C.C.Buricea-Mlinarcic, relații UNITER, Elena Drăgușin Popescu. Voiam, ca și alți prieteni și colegi din critica teatrală, să dăm un semnal major privind profesionalizarea actului critic pentru a schimba paradigma osificată modelată în timpul cenzurii. Între cursanți și cursante, Saviana Stănescu, Cristina Rusiecki, Alina Moldovan. Regăsesc ce scria, în 2009, una dintre cursante, azi un nume cunoscut, Cristina Rusiecki:

„Dacă pentru profesorii noștri de la U.N.A.T.C., deloc curioși să cerceteze informațiile noi din domeniu (puținele și constantele excepții fericite chiar că au confirmat regula!), teatrul se oprise undeva pe la Brecht, zece dintre studenții sau jurnaliștii din 1994 au (am) avut șansa să întâlnească influența cu adevărat modelatoare a unor minți cu anvergură și cuprindere teatrală: Miruna Runcan, Cristian Buricea-Mlinarcic, Victor Scoradeț și Marian Popescu. Timp de un an (din nefericire, doar unul singur), ei au ținut la UNITER cursul UNIPROF destinat profesionalizării actului critic.” (http://cristinarusiecki.blogspot.com/2009/, accesat 08.03.2020)

Miruna Runcan mă corectează de pe FB (13.02.2020): „UNIPROF! Ce vremuri! Dar vezi că n-a fost Cristina Modreanu, în schimb au fost alții, Anca Ioniță, Remus Andrei Ion, Anca Rotescu, Cipriana Petre… Ar merita adaugat că tot cursul (cuprinzând inclusiv deplasări, ca cea la Bacău sau cea de la Târgu Mureș) a fost făcut benevol (fără beneficii materiale), și au contribuit prin întălniri punctuale tot felul de artiști: Dabija, Iureș, Nic Ularu care-a venit cu toata clasa de scenografie la Bacău, Vlad Rădescu și alții…” (multe nume și acțiuni le am în agende, dar nu am vrut să lungesc foarte mult; acum îmi dau seama că…mă lupt cu gândul unei publicații despre UNITER! Rezist încă.)

În aceeași perioadă, când duceam „lupte grele” pentru înființarea și dezvoltarea editurii UNITEXT și a revistei Semnal teatral, o problemă importantă era la ordinea zilei. Situația criticilor teatrali.  Am depus eforturi considerabile, împreună cu alți câțiva colegi, pentru  înființarea Asociației criticilor de teatru din România (o istorie lungă, cariată de patimi și orgolii care au dus, în timp, la constituirea a…două grupări existând și azi). A fost un eșec…simbolic. Am listat atunci cine ar fi putut face parte: erau 36. Păstrez și acum statutul ACTR pe care l-am făcut, cu notații privind observațiile, sugestiile făcute de colegi/e. În agendele mele din acești ani o groază de întâlniri cu oameni de teatru români și străini, oficiali români și străini. O perioadă extrem de intensă care a însemnat o mulțime de acțiuni și activități făcute împreună cu un număr mic de prieteni, colegi.

Dar toate acestea se petreceau în condițiile în care UNITER  deschidea tot mai mult porțile pentru a crea ceea ce președintele își dorea: o cât mai mare legitimitate ce urma să fie folosită apoi și în alte scopuri decât teatrale. Văd în agenda mea din 1994 că, pregătind adunarea generală de alegeri din 28 martie 1994, UNITER avea 669 de membri din care mai mult de o treime nu-și plătiseră cotizația. 343 erau din București, 326, din provincie. Intrarea în UNITER, după aceste alegeri, devine tot mai permisivă, uneori comic de permisivă. N-aș intra în detalii! Iar numărul actorilor crește mereu structura de membership a uniunii, fapt care a convenit de câte ori ceva ar fi urmat să se schimbe și trebuia…să nu se schimbe. (va urma)

PS: Îmi dau seama că acest serial poate continua mai multă vreme: ce descopăr acum în agendele mele ar susține continuarea. Desigur, fotografiile din acea perioadă de început ar fi foarte utile. Voi încerca să le găsesc with a little help from my friends, too.

Standard
Uniter30 de ani foto Andrei Gindac
Artele Interpretării, Generale

UNITER 30 (II)

Uniter30 de ani foto Andrei Gindac

Uniter30 de ani
foto Andrei Gindac

Am fost la sărbătorirea a 30 de ani de UNITER. În micul spațiu de la parter, unde funcționează un restaurant, mesele erau înlocuite de rânduri de scaune, ocupate deja când am ajuns, cu întârziere din cauza traficului. Acolo am ținut în anii’90 conferințele de presă, simpozioane sau cursul de profesionalizare a criticilor de teatru, Uniprof. Acolo s-au ținut ședințele de consiliu. Acolo am organizat primele spectacole ale Teatrului Inoportun.

Acum, am revăzut mai multe persoane, actori, actrițe, directori de teatru. Unii, unele care se afirmaseră, în timp, contra UNITER. Alții, altele, veterani ai UNITER. Eram toți trecuți bine de 50-60 de ani. Președintele de 30 de ani al UNITER, Ion Caramitru, ține discursul. Același. L-am auzit de nenumărate ori. Mă uitam la acest om cu care lucrasem aproape zilnic timp de patru ani de zile la începutul anilor’90. Era …neschimbat. E o calitate și asta să continui fără să adaugi nimic. Dar discursul ține prea mult. Cu aceleași poncife. Mă vede și, în mod surprinzător, îmi mulțumește public pentru acea perioadă și pentru că am venit acum. Anunță, totuși, trei …noutăți: deschide drumul altei persoane la conducerea UNITER căci pentru el…vârsta și etc., alocarea unei sume pentru …independenți (după ce evocase conflictul între generații) și desemnarea juriului de nominalizări la Premiile UNITER drept direcția artistică a Festivalului Național de Teatru, după ce Marina Constantinescu nu a mai dorit să continue cu un nou mandat. (E o ironie aici căci unul dintre membri se afirmase vehement și retrograd când era membru la prima ediție a FNT după 1989.)

Numai cine nu știe, poate spune că președinția lui Ion Caramitru la conducerea „breslei” nu a produs beneficii pentru membrii comunității teatrale (e de discutat dacă unele dintre acestea au și bază morală), pentru o anume rezistență în fața abuzurilor Puterii în anii ’90. Apoi rezistența aceasta a fost convertită în blocarea schimbărilor și a deschiderii porții Noului în teatru. Cei tineri au trebuit să o ia pe cont propriu căci mobilizarea resurselor (și financiare) publice de către UNITER, râvnirea anuală a Premiilor UNITER, cu nenumăratele discuții privind…criteriile, dar și componența juriilor, au arătat un lucru simplu: lipsa de apetență pentru un dialog real, pentru crearea condițiilor care să le permită tinerilor să se exprime cum doresc ei/ele, nu cum dorește gândirea despre teatru a conservatorilor. Ceea ce dădea UNITER în anii ’90 alura și substanța de deschizător de drumuri, mai ales după schimbarea structurii uniunii în 1993, se convertește progresiv într-un mix artistic-sindical-electoral cu care nu am mai dorit să am de-a face după 1994. I-am reproșat atunci lui Caramitru că uniunea deschide porțile practic oricui și, astfel, trădează spiritul ei fondator. Dar președintele, cum s-a văzut, avea scopuri/ambiții politice. O masă mare de membri asigura platforma necesară.

Uniter30 de ani foto Andrei Gindac

Uniter30 de ani
foto Andrei Gindac

Am fost acum doi ani, după o neparticipare de foarte mulți ani, din curiozitate, la ultima adunare generală de alegeri UNITER. Mi s-a strâns inima. Creatorii și interpreții de teatru prezenți erau toți și toate oameni, desigur cu un palmares, variabil, dar limpede fără vreo contribuție la dezvoltarea uniunii. La alegerea președintelui, da. Am plecat cu un gust amar. În ’90 eram mai tineri, desigur, dar voiam mai mult. Acum nimeni nu mai voia nimic. Era ca o piatră tombală peste un spirit al revoluției manifest în anii de început ai UNITER. Când relațiile de dinainte de 1989, cariera artistică, apariția, celebră de atunci, la TVR în decembrie’89, dedicarea președintelui erau evidente.

Decembrie 1989. "Am învins".

Decembrie 1989. „Am învins”.

Om de scenă, Ion Caramitru este, de atunci, ștampilat (azi zicem”labelizat”) prin expresia, „Mircea, arată că lucrezi”, și NU „Mircea, fă-te că lucrezi”), spusă înainte de intrarea în emisia (o cameră îi filma, totuși, pe participanții înghesuiți în studioul 4 al TVR) unde Mircea Dinescu (poet atunci) și Ion Caramitru (actor) anunțau victoria Revoluției. Cum avea să spună, adesea, și pe bună dreptate cred și eu, nu Revoluția lui a învins, ci aceea a altui om din sfera spectacolului, a regizorului de film, Sergiu Nicolaescu. Dar care a fost revoluția lui? Cum s-a reflectat ea în dezvoltarea UNITER după 1990? De ce s-a pus omul de teatru în antiteză cu omul de film? Doar ambii au avut cariere artistice neobturate de regim înainte de 1989. Numai pentru că primul nu a fost membru de partid iar al doilea, da? Simbolic, nașterea UNITER a purtat semnele tentativei de a ieși din „gândirea captivă” a lumii de dinainte, dar și de conservare (sau inițiere a altora) a privilegiilor acelei lumi. Încercasem atunci constituirea sindicatului actorilor căci știam că va fi cea mai vulnerabilă categorie. Actorii nu au dorit acest lucru. De ce? (va urma)

Standard
Generale

Artistul, Academicianul și Politicul. Banii vorbește!

 

Recenta scrisoare de susținere a Primarului General al Capitalei de către câteva zeci de figuri publice, de la un academician (același, de altfel) la oameni de teatru, mulți directori de instituții teatrale, regizori, actori sau în relație asiduă cu unele teatre sau familii politice, subvenționați direct de primărie, ridică semne de întrebare. Morale.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Un teatru personal. Traducerile mele

Mi-a plăcut de la început să traduc în română piese de teatru din dramaturgia engleză, irlandeză. De fapt, am început să traduc texte pentru o revistă clandestină, concepută și realizată, printr-un efort azi uimitor (ca și-atunci, de altfel), de către Dan C. Mihăilescu. Erau anii’80, eram risipiți („repartizați”) în posturi de profi prin toată țara, și Dan a avut ideea să rămânem în contact intelectual prin mănunchiul ăla de pagini pe care la dactilografia singur, în mai multe exemplare, trimise prin poștă pe cheltuiala lui. Ne mai și adunam în celebra lor garsonieră din Zemeș (a lui și a Taniei) să schimbăm mingi cultural-intelectuale, să supraviețuim într-un cenușiu fără de sfârșit. Cartofi prăjiți și fum de țigare. Crunt! Dar nu lipseam.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Cosmin Manolescu: „Este nevoie de proiecte mai curajoase, atipice, care să readucă încrederea în dansul contemporan și care să atragă un public nou.”

Foto Mihai Benea

Foto Mihai Benea

Cosmin Manolescu este unul dintre cei mai cunoscuți dansatori și coregrafi de după 1990. Un artist al mișcării. Spectacolele sale, inițiativele sale în comunitatea dansului de azi din România, proiectele sale artistice conturează profilul unui artist care, dincolo de arta sa, s-a implicat și în condiția acestei arte, la nivelul cadrului legislativ care ar trebui să o susțină. Și el, și alți colegi ai săi mi-au fost studenți la Academia de Teatru și Film, în prima promoție de coregrafi (sper că memoria nu mă înșeală). Cele ce urmează nu sunt numai și doar un simplu interviu. Cosmin conturează anatomia unui domeniu, al unei arte care, în mod inexplicabil, poate, nu este pusă încă în drepturile care i se cuvin. Dincolo de orgolii, de animozitățile între grupuri (prin 1997 îmi aduc aminte că am provocat/moderat o întâlnire a „clasicilor” și „modernilor” la Ministerul Culturii pentru a încerca rezolvarea acestor animozități), ceea ce transpare limpede este condiția atât de fragilă a dansului, a coregrafiei de azi în România.

  Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale, Legislație

Blam

 

Mesaj pentru cei/cele în cauză: Comisia pentru învățământ din Senat, Guvernul român.

În loc să deschidă cultura națională spre lume, „gate-keeper”-ii o închid pe baricadele unui naționalism difuz, uneori cu damf politicianist. Celebrul măr al discordiei privind managementul instituțiilor de spectacol (despre care am scris aici) a provocat încrâncenări, otrăviri, bucăți înghițite din el și repede scuipate în tusea neînțelegerii, în nervozitatea neacceptării unor schimbări. Uneori, timpul o ia înainte. Când realizăm – dacă? – acest lucru, ar fi bine să înțelegem că statuia noastră stă pe un soclu de gips.

Nu pare ciudat că aceste două domenii foarte sensibile ale arhitecturii societății, ale națiunii – Cultura și Educația – sunt zguduite acum de seismul „Opriți timpul”?

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Carmen Lidia Vidu: „Nu sunt un regizor populist, sunt de nișă, iar mie asta îmi place teribil.”

Mă gândesc de ceva vreme să inaugurez o secțiune a blogului pe ideea teatrului „meu”. Al actorului, regizorului, scenografului, compozitorului, coregrafului, light-designer-ului, sound-designer-ului, directorului, cronicarului, dramaturgului, RP-ului etc. Invit aici oameni care au ceva de spus și vor să spună.

Cred că scenele din România traversează o perioadă mai puțin bună. Li se pregătesc schimbări iar publicurile devin ținte prețioase care nu ar trebui ratate sau pierdute. Pentru televiziune e mult mai ușor. Un public „stricat” e mult mai greu de readus la viața normală a civilizației și culturii.

Oamenii care vor apărea aici sunt inima culturii vii, a artelor vii din România. Le mulțumesc că acceptă invitația mea de a vorbi despre teatrul lor.

Astăzi, o regizoare cu un profil inconfundabil, care își scrie cu talent, inteligență artistică interdisciplinară, fermitate și feminitate, drumul în istoria care se face a teatrului din România de azi.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Legislație

Directorul sau managerul de teatru. Sfârșit de partidă?

 

Cum este, de fapt, gândită funcția de manager al teatrului?

De altfel, e o discuție mai veche privind identitatea directorului, mai nou, a managerului de teatru în România. E bine ca el/ea („ea” e mai rar!) să fie „artist/ă” (regizor, actor) sau asimilat („critic, cronicar teatral”) sau nu?

Continuă lectura

Standard