Actorul, Artele Interpretării

Și dacă nu vezi fețele actorilor pe scenă?

 

Nu e prima dată – și nu sunt singurul – când mă gândesc la următoarea problemă: are importanță sau nu dacă NU vezi expresiile feței actorului pe scenă pentru că stai în sală departe de el/ea? Istoricul grăbit al teatrului ar spune: “în Grecia antică, purtau măști, nu?” Desigur, știm azi de ce purtau măști și cum au dispărut măștile, purtate în acel scop, căci altfel masca nu a dispărut cu totul din teatru. Dar faptul rămâne: stai în sală pe un loc de unde, de fapt, nu vezi expresiile feței actorilor, vezi mișcarea corpului, atitudinea, gestul. Atât. Și auzi, desigur, vocile lor. Și tăcerile lor.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Generale

Havel. Puterea dialogului sau Dialogul puterii

Sunt la Geneva. La un moment dat văd într-un colț al parcului două scaune, o mică masă rotundă, din mijlocul căreia răsărea un arbust de tei. Ne apropiem, e o mică instalație, în memoria lui Václav  Havel și a credinței sale în virtutea Dialogului. La 30 de ani după apariția Puterii celor fără de putere, text devenit celebru apoi, am această surpriză. Un om, un personaj, un caracter integru al timpurilor noastre, cel care a avut viziunea unui destin al cehilor fără să fie nevoie ca, în 1989, să moară oameni în „revoluție”.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate, Cărți, Cărți citite

Teatrale. „Dinăuntru” la Târgu Mureș

S-au aliniat „planetele” (agendele) și am acceptat să susțin o conferință despre o sută de ani de învățământ teatral românesc la Universitatea de Arte din Târgu Mureș care m-a invitat în cadrul Festivalului Studio (Întâlnirea școlilor de teatru). Dar și să prezint o carte specială, „Dinăuntru”, a regizorului Theodor-Cristian Popescu. Dedicația lui pentru mine, unul  dintre foștii săi profesori la ATF, se termină astfel: „cu prietenie în formă continuată”! Mi-a plăcut.

Despre situația Studiilor teatrale în România voi scrie cu alt prilej. Teatrul la universitate nu cred că este așezat încă cum trebuie. Dacă rama universitară este cea mai potrivită pentru un astfel de proces educațional! Numărul mare de furnizori de studii teatrale în învățământul superior, cu precădere la specializarea  Actorie, ridică probleme serioase. Complicate de ciclurile masterale și doctorale. Dar nu e numai asta.Situația neclară a doctoratului profesional complică și ea situația prezentă.

Dinăuntru, editura Eikon, 2018

Dinăuntru, editura Eikon, 2018

Mi-a atras atenția cartea lui Theodor-Cristian Popescu pentru că este o raritate. E despre un curs masteral la Universitatea de Arte din Târgu Mureș care i-a dat posibilitatea regizorului să își pună în practică ideile pedagogice. Acestui curs îi sunt adăugate, în a doua parte, articole selectate din ultimele două decenii din publicații teatrale și culturale românești („Teatrul azi”, „Scena”, „UltimaT”, „Observator cultural”). Cele două părți sunt ca emisferele cerebrale: funcționează separat, dar și împreună, corpul neuronal care le ține împreună fiind  viziunea practică a regizorului, creator și reflexiv la modul pragmatic în ce privește educația studenților-regizori, dar și în ce privește anatomia teatrului românesc de azi. Regizorul are experiențe teatrale și culturale diverse, celei românești adăugându-i-se cea americană și canadiană. Ele conturează lumea cunoscută „dinăuntru” a actului teatral, artisticitatea și tehnicalitatea sa în relație cu publicurile de azi.

Ce interesează, din alt punct de vedere, este modul deschis, clar de articulare a ideilor și invitația la a stimula diversitatea experiențelor teatrale în rândul studenților-regizori. Experiențele de cunoaștere pe care le-a oferit acestora, modul ingenios în care și-a construit cursul, în care i-a implicat pe studenți în sensul autodescoperirii structurii potențialului lor creator, conturează o didactică regizorală remarcabilă. Încurajată de universitate. Gândindu-mă la „țintele” sale publicistice, la intervențiile privind chestiuni de substanță ale existenței și, mai ales, dezvoltării, lumii noastre teatrale, mi-a venit în minte figura lui Ion Sava, regizorul interbelic care a a creat o nouă direcție în abordarea teatrului.

Cartea lui Theodor-Cristian Popescu, „Dinăuntru”, e construită și ca obiect: de la copertă, la inserturile-citat, presărate, din loc în loc, într-o „dramaturgie” sui-generis, până la compoziția tipografică a paginilor, totul arată atenția acordată unei cărți care are ce „spune”. La lansare, intervenția colegei lui de facultate, regizoarea Anca Bradu, a conturat nu numai o afinitate de generație, dar a produs, între alte idei, și o confesiune care m-a mișcat în legătură cu cursul meu de atunci de la ATF.

Nu sunt frecvente, la noi, cazurile regizorilor-pedagogi care ies în public și cu astfel de cărți. În timp ce creează și spectacole precum impecabilul ca execuție actoricească și viziune a unei lumi „ciudate”, Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig. Am admirat nu numai construcția acestei lumi, ci și interpretarea celor trei actrițe: Roxana Marian, Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu.

După nu știu câtă vreme, revenirea la Târgu Mureș mi-a reînviat amintiri legate oameni cu care am lucrat pe atunci, evenimente din viața teatrală mureșană. Activitatea lui Theodor-Cristian Popescu în mediul universitar și în cel artistic, legate și de oraș, e semnificativă pentru o arie de interes dincolo de geografie: regizorul e un om al teatrului care nu se conformează. Al unuia care îndrăznește.

Standard
Artele Educației

Integritatea în Educație

Azi e sâmbătă. Timp de două ore, am rezolvat corespondența pentru cursanți, notele de la un curs de două zile, 6 ore în total, la patru școli doctorale. Cursul ordonat de fostul ministru al Educației: Etică și Integritate Academică (EIA). Curs care a pus probleme serioase universităților: normarea, programarea, spațiile, specialiștii în Etică și…Integritate academică.  Vreau, pot?, să scriu cele ce urmează înainte de a merge la  teatru. Mâine zbor la  Cluj unde luni am două susțineri publice de teze de doctorat. Ambele în cotutelă: una cu Germania, alta locală. Ambele mi-au cerut un efort special, dar în sensuri diferite.

Nu am reușit să  termin sâmbătă. Între timp, am fost la Cluj. M-am întors bucuros că am finalizat un doctorat foarte bun, ieșit din comun, al Alexandrei Pâzgu, fosta mea studentă la Teatrologie de la Sibiu. Realizat în cotutelă internațională (cu Bojana Kunst, un nume de referință în Studiile teatrale), doctoratul acesta certifică în Alexandra un talent în gândirea teoretică privind Performing Arts. Susținerea tezei, în limba engleză, a fost un model de organizare și expunere. Pentru cele două universități din România și din Germania, doctoratul în cotutelă internațională pe domeniul științelor teatrului a fost o premieră. A durat șase ani. Ultimele două versiuni ale tezei mi-au cerut mie și Bojanei Kunst o concentrare aparte pentru a face ultimele sugestii. Uneori, ca și în acest caz, coordonarea științifică îți aduce satisfacția unor descoperiri dacă doctorandul e dotat/talentat în materie de cercetare științifică.

Mă preocupă în continuare slaba cunoaștere privind integritatea în mediul universitar. Majoritatea preferă să nu aibă de-a face cu chestiunea, o ignoră sau preferă, în general, să-și vadă de treabă. Numai că în această treabă ideea de a trăi într-un mediu academic sănătos, nu-și face loc. Când discut, în public, despre, de pildă, tehnologia plagiatului, observ că mulți nu cunosc dincolo de copy-paste sau parafrazare incorectă. Când discut despre alte vulnerabilități : hărțuirea, concursurile pe post didactic care nu-s ok sau evaluarea părtinitoare a unor Cv-uri academice, iarăși, reacția este „n-aș vrea s-aud despre astea”. Presupunem că există, dar nu vrem, nu ne interesează să contribuim activ la limitarea „opagubelor” și, mai ales, la instalarea unei culturi a integrității în universitățile noastre. Cum fac alții, demult. Căci nivelul scăzut de integritate se reflectă direct în credibilitatea diplomelor universitare.

Din cât știu, în universitățile din România (dar nu numai), domeniul Eticii și Integrității Academice este mai degrabă aproximat. E mai eficient în a produce Norme, regulamente, Coduri decât în a organiza practic asumarea, incorporarea acestora prin acțiuni specifice, regulate. Nu printr-un curs, numai, o conferință, studii, activitatea Comisiilor de etică academică. Și  aceste sunt utile, fără îndoială, dar în ce măsură sunt eficiente pentru a atinge scopul? Iar scopul este: instalarea culturii integrității în mediul academic și de cercetare. Între Impunere și Convingere se așterne drumul lung, important, al asumării răspunderii pentru ceea ce facem pentru beneficiarii Școlii.

Ce înseamnă aceasta? Cum a decis ministerul de resort să „rezolve” problema? Vezi aici.

 

Standard
Reacție rapidă

Rocinanta partidului

Sunt printre puținii, probabil, care încearcă, cum să spun, un mix de milă și compătimire pentru această premieră în politica românească, de fapt, pentru premierul României. Mulți iubitori de sânge, producători de măscări o preferă în mod evident ca țintă căci, să-i dăm cezarei ce este al cezarei, premierei îi iese totul firesc, natural. Celebrul Stanislavski ar fi fost încântat căci ar fi văzut că munca premierei cu sine însăși nici nu cere mult timp, nici nu cere mari resurse iar rezultatul e garantat. Când apare pe scenă, premiera le taie pe toate divele căci e în stare permanent de multi-tasking: să spună prostii, să spună prost prostiile, să calce strâmb sau să  se lovească la cap.

Saga premierului României continuă. Iar popularitatea sa e în creștere. Să te lupți voinicește cu limba și gândirea în limba română, să aterizezi greșit cu elicopterul, să te lovești la cap când cobori din el, câți pe lumea asta se pot lăuda că le-a ieșit. În aceeași zi! Ceva e molipsitor la doamna. Noi credem că pilotul a fost „deturnat” de confuzia permanentă, cețoasă, din capul acesteia. Nu putem decât să o compătimim, să-i recomandăm ceva aerobic, pași de dans, legume și fructe, duș scoțian, trandafiri în păr, dans săptămânal în ie, și câteo pălmuță în cap pentru trezire intermitentă, cum clipesc luminile de avarie.
Un smurd special pentru demnitari ar trebui creat căci – ca să zic așa – intemperiile vremurilor politice abundesc tot mai mult.

By Manuel Martín Vicente, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1452501

Parte din ansamblul Cervantes de la Madrid/By Manuel Martín Vicente, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1452501

Până atunci, însă, această Rocinantă de partid servește credincioasă stăpânului ei, plecat la lupta cea mare cu propriile-i mori. Pentru oamenii care nu s-au rușinat să citească literatură și își mai aduc aminte de Don Quijote, episodul, minor desigur, al găsirii unui nume pentru mârțoaga  cavalerului ce se va lupta cu morile de vânt, are semnificația sa. Și l-a găsit cavalerul! După patru zile de gândire asiduă, scrie Cervantes. Numele vine din spaniolul rocín care înseamnă „cal de povară” dar și „un analfabet” sau „rudimentar”. Iar combinația dubioasă cu „ante” spune multe. În spaniolă. În română, nu trebuie să ne batem capul căci Rocinanta noastră, supusă, nu-și face probleme. Ca și pâlnia lui Stamate (vezi Urmuz), ea folosește pentru atingerea scopului. Suportă multe, merge greșit, se poticnește, se lovește, merge șovăit, dar…mai trece o zi, trec zile, luni, și partidul e mândru că duce la greu. Povara ei, a Rocinantei, e stăpânul ei care se învârte în cerc. Un cerc tot mai strâmt. De aici și tot mai frecventele amețeli, confuzii și poticneli. Partidul îi va ridica, la final, un monument. C’est la moindre des choses, ca să zic așa.

 

Standard
Reacție rapidă

Infinitul din capul lui Stănescu. Teoria pâlniei

Este critic de artă, noua stea a guvernării prin artă. Eseurile sale, unele nereușite chiar de curând, nu fac decât să ne dea speranță că tânărul mai are multe de spus. Și când emoțiunea absolută îl cuprinde – căci ce-ar fi un critic fără fiorii absolutului? – le spune cu vorbele lui, grai dulce românesc, competent și vizionar.

Continuă lectura

Standard
Generale

Artistul, Academicianul și Politicul. Banii vorbește!

 

Recenta scrisoare de susținere a Primarului General al Capitalei de către câteva zeci de figuri publice, de la un academician (același, de altfel) la oameni de teatru, mulți directori de instituții teatrale, regizori, actori sau în relație asiduă cu unele teatre sau familii politice, subvenționați direct de primărie, ridică semne de întrebare. Morale.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Comunicării, Artele în Societate

Scena, tabloul și ecranele

 

  1. În teatru, unul dintre lucrurile despre care se vorbește puțin este privirea spectatorului. Scena, “scenele” reprezintă locul unde vii să vezi. Dacă timp de secole, pictura și tehnicile de orientare a privirii spectatorului au putut servi drept model pictorilor de decor în teatru, acest lucru s-a întîmplat și datorită unei asemănări formale: teatrul și tabloul erau oferite privirii într-o ramă, un tip de scenă (italiană, elizabetană, studio etc.), în primul caz, un tip de tăietură a pînzei (dimensiunile ei) sau chiar ramă propriu zisă. Funcțional, spectacolul se desfășoară, pînă în modernitate, ca o succesiune de “tablouri”. Mi se pare relevantă educația privirii în teatru, ca și în pictură, de altfel. Un celebru pictor al modernității, Marcel Duchamp, invită, într-o conferință ținută la Houston în 1957, la o evaluare a “doi factori importanţi, aflaţi la cei doi poli ai creaţiei artistice: pe de o parte, artistul, pe de alta, spectatorul, care devine, mai tîrziu, posteritatea primului”. Nu va izbește ceva? Niciodată, se pare, artistul nu devine posteritatea spectatorului.
  2. Să ne gândim puțin la modul în care industriile corpului și ale divertismentului dezvoltă tehnicile de privire ale spectatorului văzut însă ca un consumator. Pivirea “cumpără”, de fapt. În teatru, spectatorul nu e văzut ca un consumator, dar privirea sa “cumpără’ imaginea scenei după ce, de fapt, a cumpărat efectiv biletul. Evaluarea unui tablou, prin privire, ține de gust, de estetic, de plăcerea văzutului și stimularea imaginarului. Dacă decizi să îl cumperi, te mai gândești și unde îl vei pune în propria ta casă. Îl vei pune întrun loc vizibil, îl vei privi adesea, ca și prietenii sau cunoștințele care te vizitează. Spectatorul devine posteritatea artistului, întradevăr.
  3. Ai fost la teatru având mobilul cu tine. Ca mulți alții. Vezi spectacolul dar, cîteodată, scoți mobilul și “vezi” ce, cine…La pauză, scoți mobilul, textezi, vorbești, vezi mesajele etc. O realitate opresivă a micului ecran, a display-ului mobilului nu te lasă total să fii spectatorul scenei, să vezi numai ce se întîmplă acolo. Dacă ți-a plăcut spectacolul, vei vorbi și cu alții despre asta, eventual, dar nu ai cum să-l “fixezi” în “casa” ta, ca să fie vizibil în continuare.
  4. Artistul merge pe stradă, în spații publice unde prezența ecranelor, a plasmelor etc. e tot mai invazivă. Chiar dacă nu este un fan al gadgeturilor, nu are cum să nu vadă că foarte mulți, poate și spectatori ai săi, trecuți sau viitori, trăiesc la fel ca el, sunt consumatori de imagini, dar și utilizatori de device-uri. E o nouă lume a imaginii care cîștigă treptat teren. El intră apoi în teatru unde va interpreta un personaj dintr-o piesă clasică, o piesă de Cehov, să spunem. Lumea de afară, a imaginii, e concurată, înlocuită, de fapt, acum, de cea a textului, a cuvântului. Cât din lumea cehoviană are de-aface cu privirea devoratoare de imagini? Artistul, dar și regizorul, devine, cîteodată posteritatea spectatorului atunci când Cehov însuși poate “vedea” lumea de azi. El, spectatorul.
  5. Industriile imaginii determină ca teatrul să fie azi tot mai accentuat o artă a minorității, după ce fusese o artă populară, la fel ca și cinematograful. Tot mai mult, în perioada de după anii ’60, caracterul de industrie orientată spre profit, a determinat în cinema, ca şi în cazul fotbalului, modificări substanţiale ale statutului vedetei. Ce înseamnă “popular” în cazul teatrului? Dacă spectacolul elisabetan era şi actual şi popular, făcînd parte integrantă din circuitul de idei politic-social-economic al extraordinarei perioade a domniei reginei Elisabetha I, este evident că azi teatrul nu mai deţine acest rol. Cartea putuse deţine acest rol şi l-a jucat cu brio pînă la dezvoltarea modernă a industriilor culturale în Occident care a presupus şi reconsiderarea ideii de timp liber în raport cu timpul forţamente ocupat.Popular nu mai este teatrul, ci contextul mediatic al acestuia, prin producția de imagini ale succesului pe care o generează. În această producție vizuală, teatrul e o mică planetă.
  6. Ceea ce rămîne, în cazul teatrului şi face unicitatea sa ca artă, e spectacolul viu; el e una dintre foarte puţinele arte vii care ne-au mai rămas. Cîtă vreme vom mai simţi nevoia comunitară de a merge să vedem/auzim împreună cu alţii ceva ce ni se prezintă pe viu, cîtă vreme comunicările intermediate, interfeţele de tot felul nu vor acapara cu totul nevoile noastre spirituale, teatrul ca experienţă a artistului, dar şi a spectatorului mai are o şansă. Desigur, o poate avea dacă se va schimba ca formă a comunicării vizuale, căci comunicarea de tip performativ o concurează azi, tot mai mult, pe aceea de tip teatral.

 

 

Apărut în scena.ro, nr. 20/2012

 

 

 

 

 

 

Standard
Generale

Actorii și…sălbaticii

 

„Dragi colegi actori din Bucureşti şi nu numai, intenţionez să organizez cu sprijinul celor care se ocupă de platforma #farapenaliinfunctiipublice o săptămâna de miercuri, 18 iulie, până miercuri, 25 iulie, în care actorii stau la Universitate şi strâng semnături. Dacă doriţi să-mi fiţi alături, aştept un semn de la voi. Fac o listă şi ne organizăm pe zile. Cred că e necesar să facem asta. Ţin să precizez că această iniţiativă este una civică şi Nu sprijină niciun partid! P.S: Recomand şi colegilor care nu sunt din Bucureşti sa facă acelaşi lucru in oraşele lor!”

 

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale, Reacție rapidă

Absențe motivate?

La Școală funcționau – poate și acum –  „absențele motivate”. Ca să nu fie afectat cuantumul de prezențe, aduceai hârtii doveditoare în cazul în care absentai de la ore. Ele motivau absența. Desigur, în politică, în guvernare nu funcționează așa ceva. Nimeni nu te obligă să fii prezent. Dar poziția, funcția publică pot. Dacă le respecți. De Ziua națională a Franței, trio-ul de legendă al politicii românești recente, compus din o femeie (dna prim-ministru) și doi bărbați (președintele Camerei și președintele Senatului), lipsește, ca și de Ziua Statelor Unite, de la ceremonia, sărbătoarea anuală. Dacă la Washington sau Paris, Ziua națională a României ar fi tratată la fel – de fapt, nu știm cum e tratată, cine sunt și de la ce nivel cei care onorează cu prezența invitațiile statului român – sunt sigur că asta ar da satisfacție tuturor: și populișilor, naționaliștilor („cum își permit să nu ne bage în seamă nenorociții ăia?”) și europeniștilor, cu vederi liberal-progresiste („bine ne-au făcut, să vadă ăștia că ăsta ne e locul!). Pe cei care sunt total de acord cu vorba campaniei publicitare tangentă cu Centenarul Marii Uniri, atât de inteligentă și patriotică, unde e înscris în cromatica tricoloră mesajul:

Cum serbăm noi Centenarul

Dacă nu-ncingând grătarul? 

s-ar putea ca problema de mai sus să nu îi intereseze. Din motive binecuvântate de propriul pântec.Ei și ele vor fi mereu prezenți la chemarea grătarului. Nu vor absenta nemotivat niciodată. Nimic de acuzat aici. Dar pe cei și cele care nu văd nimic onorant în a fi prezenți/ prezente la sărbători naționale ale unor state care sunt importante pentru România, ce-i poate scuza? De ce se poartă ei și ele ca oameni care nu au bunul simț de a face față rolului, funcției lor? S-ar putea spune rapid: pentru că nu îl au. Bunul simț, nu funcția. De aceasta beneficiază tot timpul. Bunul simț, însă, nu le aduce nimic. Nici măcar un grătar. Numai ideea că trebuie să se comporte civilizat, să converseze în vreo limbă străină, să se miște coerent, cu naturalețe, să fie politicoși cu cei și cele pe care îi/le întâlnesc, să profite de împrejurare pentru a înscrie un punct pozitiv pentru România, s-ar putea să îi/le obosească. Le cere prea mult. Mai bine nu ne ducem. Să ne slăbească, ăștia cu ifosele lor care trebuie să ne spună de fiecare dată cum trebuie să facem ceva în spiritul democrației! Vom serba cum-necum și Centenarul ăsta. Al doilea încă nici n-a-nceput. Atunci, toți adulții de azi  vom fi absenți motivat.

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate

Să lucrezi cu Liviu Ciulei

A venit ca o surpriză atunci: un telefon de la Liviu Ciulei. Cu glasul al cărui ton îl reținusem din unele interviuri, mă întrebă dacă aș dori să fac comentariul la un film documentar despre scenografia sa de teatru. Am fost câteva zile la el acasă, am revăzut mai multe înregistrări video cu spectacole ale sale, multe din alte țări, dar și cele de la vremea începuturilor sale. Într-unul jucase Lenin! Imagini cu opere scenografice de pe patru continente. Bucuria celor care au lucrat cu el, la „Bulandra” sau la Guthrie Theater din Minneapolis, cel mai mare teatru regional din Statele Unite, al cărui director a fost înainte de 1989. Și altele…și altele…

De ce scriu asta acum? Mi-a venit în minte timpul special petrecut atunci. Timpul în care dialogul, ascultarea devin parte a transmisiei de cunoaștere. Căci am avut de învățat. Pînă să scriu comentariul, am discutat, m-a întrebat și am răspuns, l-am întrebat și mi-a răspuns. Nu mi s-a mai întâmplat asta decât cu doi regizori, Victor Ioan Frunză și Tompa Gabor. Dar cu Liviu Ciulei, pe care nu îl frecventasem până atunci, „am citit câteceva din ce ați scris și mi se pare că aveți spirit critic, ce ați terminat?”, „Filologia”, „Aaa, da..”, cunoașterea teatrului venea firesc, fără ostentația superiorității. M-a întrebat, cum nu mă mai întrebase, cu sens, decât Constantin Noica, „cum ați venit în Teatru?”. I-am răspuns că s-a dovedit, în cazul meu, că fusese o alegere bună, de la Filologie la Teatru.

De ce scriu asta acum? Pentru că astfel de întâlniri din care înveți nu sunt multe. Ciulei se reîntorsese în țară, după 1989, cedase presiunii apropiaților săi și redevenise director al legendarului teatru bucureștean „Bulandra”. Pune în scenă în 2000 Hamlet, pe un val de așteptare enorm, și este, practic pus la zid de presa teatrală. Spectacolul nu a „plăcut”. Nu adusese ceva „nou”. Am primit un telefon atunci de la revista 22 cu rugămintea/invitația de a scrie un articol  despre spectacol. Am scris despre „amurgul zeilor” căci mi s-a părut că figura cultural-teatrală a lui Liviu Ciulei, emblematică pentru teatrul românesc de după război, se stingea încet, un crepuscul extraordinar al cărui simbol a fost Hamlet. Când magiștrii îmbătrânesc frumos, cel mai prost lucru pe care îl pot face contemporanii e să îi excludă. M-am gândit mult la asta, la cât poți învăța de la oameni care știu și care știu să transmită ce știu. Firesc. Normal. Dându-ți și acordându-ți încredere. O investiție morală bazată pe simplitatea învățării care dă sens timpului (pe)trecut prin cultură. „Fierul pus lângă lemn, face lemnul să plângă” spunea Ciulei despre cum „simți” opera scenografică, prin spațiu, timp, și natura materialului ei. Învățase „lecția” asta, la rândul său, de la maeștrii italieni ai Renașterii. În teatru, transmiterea învățăturii nu a încetat, de fapt, niciodată. Dar în Școală?

Standard