Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Legislație

Doru Taloș: „Pentru noi e posibil să fie prea târziu, dar oricine intră acum pe acest drum cred că are o șansă în plus. Orice e posibil.”

 

Oamenii care dau viață Culturii: Doru Taloș

 

Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

Cred, în primul rând, că un manager nu poate reuși singur, are nevoie de o echipă, are nevoie de un context favorabil și de sprijin din partea autorităților locale, naționale sau a unor sponsori și parteneri. Un manager trebuie să construiască o echipă, să știe să asculte și să fie în dialog pe diferite planuri cu oamenii din jurul lui. Pe urmă, sigur, trebuie să cunoască contextul în care derulează proiecte și publicul căruia i se adresează, e nevoie de viziune, și e importantă capacitatea de a gestiona riscuri. Și nu în ultimul rând, e important să fie mereu pregătit să adapteze din mers anumite planuri sau lucruri.

Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce ar fi nevoie de legiferarea ei?

„Statului Artistului” ar trebui să stabilească un cadru fiscal și legislativ care să asigure protecție socială lucrătorilor din sectorul cultural neinstituționalizat. Sau măcar o formă de predictibilitate în viața lor.  Cred că e tot mai greu să ignorăm existența, dimensiunea și impactul acestui sector în comunitate. Momentan, lucrătorii culturali sunt extrem de vulnerabili, pandemia a demonstrat foarte bine asta, iar munca în acest sector este doar o luptă de rezistență. Cât reușesc să nu mă preocupe problemele de sănătate, cât timp am o familie care mă sprijină, cât timp pot să trăiesc într-un program în care sunt exploatat (sunt multe concursuri care oferă doar 30-40% din suma cerută pentru implementarea unui proiect, dar fără să permită restructurarea proiectului) sau mă  autoexploatez (semnez astfel de contracte de finanțare), pentru că nu știu niciodată ce surse de venit voi avea anul viitor.

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

 Eu asociez termenul de „independent” cu oameni sau colective care lucrează din proiect în proiect fără nicio siguranță, își pun toate speranțele în câteva concursuri de finanțare și știu să facă tot ce este nevoie: producție, construcție decor, costume, marketing, comunicare, curățenie, vânzare bilete, sunet, lumini etc. Oameni prezenți și activi, atât înainte, cât și după fiecare spectacol. Oameni care știu foarte bine diferența între beneficiarii direcți și beneficiarii indirecți și caută să aibă un impact în comunitate.

Cred că sunt multe definiții și multe polemici în jurul acestui nume. Independent de ce? Aș folosi mai degrabă „dependent”. Dar probabil pur și simplu era nevoie de un nume.

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Lipsa de stabilitate în Ministerul Culturii din ultimii ani este un factor important. Pe urmă cred că și interesul celor din politică pentru înțelegerea nevoilor și dinamicii din acest sector este unul scăzut. Până nu demult domnul ministru Bogdan Gheorghiu nu înțelegea exact dacă spațiile culturale independente există fizic.

Au fost totuși câteva inițiative,  de exemplu cea a domnului Vlad Alexandrescu, dar din păcate încă cădem prea ușor în noi versus ei. E nevoie de dialog și o masă rotundă între toți operatorii interesați de aceste schimbări. Și singur e nevoie ca toată lumea să vadă necesitatea unei reforme. Deci probabil încă e nevoie și de timp.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)? Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Cred că sursele de finanțare ar trebui să fie cât mai variate. Bilete, sponsorizări, servicii, fonduri europene etc. Sigur, statul cred că poate crea un cadrul legislativ care să asigure diversificarea surselor de finanțare, și aici cred că ajungem și la problema majoră a culturii din punctul meu de vedere. Lipsa de predictibilitate, lipsa finanțărilor multianuale, lipsa unor forme de finanțare pentru dezvoltarea infrastructurii sau întreținerea unor spații care au demonstrat că au un impact în comunitatea din care fac parte și care ar putea folosi un astfel de sprijin tocmai pentru dezvoltarea și consolidarea sectorului cultural. Altfel, cu planuri pe termen scurt și forțați mereu să ne adaptăm sau să improvizăm din mers, tot ce putem face este să ne mențim pe o linie de plutire.

Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Reactor?

Dezvoltarea și încurajarea dramaturgiei contemporane românești, atât prin programul de rezidențe Drama 5, cât și prin spectacolele produse, atât pentru publicul adult, cât și pentru copii.

Construcția unei spațiu sigur în care tineri artiști și artiste au șansa să își caute vocea, atât prin programul de rezidențe Fresh Start, cât și prin dinamica în care a fost dezvoltat spațiul.

Îmbogățirea infrastructurii culturale într-un oraș cu multe pretenții, dar extrem de aglomerat și orientat doar spre profit și tunuri de imagine.

Ce ați văzut că s-a schimbat în Cluj, dar nu numai, ca urmare a proiectelor Reactor?

Prețul chiriilor și costul vieții de zi cu zi. Printr-o foarte bună campanie de PR susținută de Primăria Cluj-Napoca, orașul pare tot mai atractiv, iar viața culturală extrem de efervescentă este principalul magnet.

Glumesc sau nu prea, nu știu. Cred că Reactorul are un impact în comunitatea formată în jurul spațiului, s-au legat prietenii, s-au câștigat spectatori fideli și au fost lansate dezbateri importante, dar îmi e greu să cuprind Clujul. Suntem prea mici pentru asta.

Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

Am fost martor  la apariția și dispariția multor spații culturale. Momentan e vorba doar despre rezistență, dar la un moment dat lucrurile se vor schimba. La un moment dat va veni o generație care să poată spune am reușit. Pentru noi e posibil să fie prea târziu, dar oricine intră acum pe acest drum cred că are o șansă în plus. Orice e posibil.

Cine a lăsat „urme” în ceea ce sunteți ca Artist, ca manager de program/proiect?

Oamenii care au fost alături de Reactor încă de la început. Oameni care au făcut sacrificii pentru acest spațiu și alături de care m-am format, atât ca artist cât și ca manager de proiect/program. Oana Mardare, Alexa Băcanu, Petro Ionescu, Raul Coldea, Delia Glavițchi, Cătălin Filip, Leta Popescu. Dar și Fabrica de Pensule, Festivalul Temps d’Images, compania Váróterem Projekt,  Centrul de Teatru Educațional Replika, Asociația Reciproca, organizații pe care le-am urmărit și cu care am colaborat în mod constant. Alături de care am învătat și am derulat proiecte sau au dezvoltat rețele.

 Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Am reușit să supraviețuiesc în Cluj, în domeniul cultural. Și cred că nu e puțin lucru.

Nu am reușit să aleg între funcția artistică și cea administrativă/tehnică, și asta cred că îmi limitează potențialul în orice direcție.

 

 

Doru Taloș este membru fondator al spațiului Reactor de creație și experiment din Cluj. A absolvit Facultatea de Teatru si Televiziune, sectia Arta Actorului, Cluj Napoca, în 2009. Încă din timpul facultății e atras de spațiile neconvenționale și de teatrul neinstituționalizat. În 2010, a hotărât să își continue studiile în Barcelona. Acolo a urmat cursurile Școlii Internaționale de Teatru Estudis Berty Tovias, școală în care a descoperit metoda pedagogică a maestrului francez Jacques Lecoq. Într-un oraș multicultural a luat primul contact cu sistemul de teatru independent, prin producțiile companiei 45Tallers (Atelier45), pe care o fondează împreună cu Oana Mardare în iunie 2012. În august 2012, compania produce primul spectacol, în limba spaniolă, în colaborare cu regizorul Cristian Ban, pe textul lui Gabriel Pintilei, Elevator, prezentat în diferite săli de teatru din Barcelona. Din decembrie 2013, alături de Oana Mardare, revine în Cluj cu dorința de a înființa un teatru independent. Alături de o echipă formată din regizori, dramaturgi și actori, pune bazele spațiului cultural alternativ Reactor de creație și experiment, un spațiu care îți propună să susțină și să contribuie la definirea mișcării artistice independente din Cluj.

 

Standard
Generale

Raluca Iacob: „Moștenirea Timișoarei 2023 ar trebui să fie o schimbare a legislației naționale de acordare a finanțărilor nerambursabile pentru proiecte culturale”

foto Iacob

Oamenii care dau viață Culturii: Raluca Iacob

Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

În primul rând, cred că trebuie să cunoască foarte bine lumea în care trăiește și lucrează, atât prezentul ei, dar și trecutul ei, măcar cel recent, și felul în care își imaginează viitorul. Fără aceste trei dimensiuni, cred că realitatea riscă să ne scape printre degete și niciuna nu este suficientă. E important, cred, să ne raportăm la oamenii cu care și la cei pentru care lucrăm atât prin prisma experiențelor care i-au modelat, cât și prin lentila viselor și aspirațiilor, nu doar prin analiza stării de fapt. Realitatea nu este doar clipa de acum, din acest motiv ideea de a „da publicului ce cere” nu poate fi niciodată suficientă, este doar un simptom al comodității și superficialității.

 

Mai este apoi, aș spune, necesitatea unei constante dorințe de a deveni mai bun, care însă cred că e nevoie să fie bine temperată de acumularea unei stări de bine cu privire la realizările avute. Nu în ultimul rând, aș zice că e nevoia recunoașterii că în toate depindem unii de alții, nimeni nu este complet responsabil și meritoriu pentru propriile rezultate pozitive ale muncii sale. În tot ce facem se regăsește, mai explicit sau mai invizibil, ajutorul altora, rețeaua de sprijin explicit sau invizibil. Chiar și felul în care (nu) funcționează anumite instituții sau piețe de idei contează enorm pentru succesul individual. Această atitudine, cred, odată asumată, aduce cu sine o sănătoasă umilință și un îndemn de a avea grijă de ceilalți, de a investi în instituții și ecosisteme de idei sănătoase, de a-i împuternici și aprecia pe cei care fac lucruri bune, pentru a putea să construiești în continuare la rândul tău.

 

Mai este ceva de spus. Ce înseamnă, de fapt, a reuși? Când și cine judecă reușițele managerilor? Sigur, e definirea negativă, să spunem, a reușitei ca lipsă a eșecului, dar dincolo de asta, de a bifa, să zicem, căsuțele în mod evident necesare unui proiect cultural, ce reprezintă succesul? Pentru mine înseamnă o anumită demnitate și o escaladare continuă, chiar dacă cu pauze la nevoie, în fața rațiunii pentru care ai ales să lucrezi în acest domeniu. O anumită atitudine față de oameni și față de muncă, o perseverență de a urmări valorile și scopurile în care crezi, care să respire în jurul tău seriozitate, astfel încât să devii, pentru ceilalți un exemplu viu al unui anumit caracter professional, dincolo de rezultatele concrete. Sigur, uneori asta poate să însemne o anumită ruptură față de pragmatismul necesar realizării unor obiective. Cu toții am auzit vorba că un manager bun este cel care are stomacul necesar pentru a realiza proiectele sale, indiferent de costuri și de lipsa de caracter demonstrată, pentru că la finalul zilei acelea rămân și dau roade. Eu nu cred asta și mi-aș dori ca integritatea și etica profesională, valorile umane și profesionale pe care le demonstrează managerii în munca lor să devină moduri de a judeca succesul lor, alături de rezultate.Raluca-Iacob-site-fm-snspa

 

Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce e nevoie de legiferarea ei?

Recunoașterea specificului, naturii muncii lucrătorilor culturali este o formă de respect, care ar reda o demnitate practică profesiilor asociate: afirmarea specificului activității lor și crearea condițiilor fiscale și de asigurare a unei protecții sociale de care toți cei care muncim avem nevoie, atâta timp cât suntem parte a unei societăți. E o formă de respect care confirmă o anumită identitate existentă, îi dă acestei identități o amprentă fiscală și a protecției sociale corespunzătoare.

 

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Nu m-am aplecat în mod special asupra legiferării în domeniul artelor spectacolului pentru a da un răspuns. În general, însă, ce frânează o legiferare mai bună în ce privește cultura, mai ales artele, este pe de-o parte lipsa de interes a politicienilor pentru acest subiect, apoi lipsa de ancorare în contemporan, în aceste schimbări de paradigmă, cum le-ați numit, a celor care lucrează la aceste reglementări și, nu în ultimul rând, în incapacitatea oamenilor politici de a colabora și de a construi pe ce au făcut bun cei din alte partide, care însă poate a rămas nefinalizat. Ultima problemă ne sabotează de ani de zile și nu îi văd o rezolvare la orizont. Nu știu să construiască, să respecte o muncă bine făcută care nu e a lor și nu poate fi asumată politic. Pare un detaliu, dar e o problemă foarte gravă.

 

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Îi las pe alții care încă folosesc acest termen să o facă. Eu nu mai cred că „sectorul cultural independent” mai are un sens acum, așa cum avea până acum aproximativ zece ani. Mai degrabă este folosit de către cui îi convine pentru a se legitima și a obține anumite avantaje care există în anumite contexte. Pentru a conta ar trebui redefinit, eventual formulat într-un sens mult mai politic, mai activist, pentru a se referi la o atitudine critică, provocatoare, de combatare a practicilor și tendințelor autoritare, conservatoare. Asta ar fi pentru mine în linii mari un început de a defini independența în cultură, dar, repet, nu așa este acum folosit termenul. Acum întâlnim în discursul administrației publice sau al unor lucrători publici sau lobbyști acest termen redus la a se referi la ONGuri, firme și lucrători culturali persoane fizice sau PFA (cu variații), ceea ce nu mai înseamnă de fapt nimic, comasând prea multe tipuri de practici, atitudini, tipuri de mize ale culturii. Mai onest ar fi ca acestea să se numească „sectorul neinstituționalizat al culturii” sau „sectorul inițiativei private în cultură”, de pildă. Să lăsăm „independența” pentru discursurile cu adevărat critice, activiste, libere, curajoase.

 

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)?

Nu, în niciun caz, diversitatea surselor de finanțare este esențială unui ecosistem vital, sănătos, complet. Finanțarea culturii ar trebui să fie însă o responsabilitate națională, asumată de stat la nivel național și local, pe baze democratice și de respectare a drepturilor omului și în perspectiva contribuției sale esențiale la o dezvoltare durabilă. Cultura publică este vitală. Accesul la cultură este unul dintre drepturile fundamentale, iar cultura este hrana imaginației și a identității noastre, este sursa noastră de înțelegere a lumii, rădăcinile și imaginea viitorului nostru, puntea noastră către a înțelege și a conviețui alături de ceilalți, este o formă de demnitate și o ocazie de a crea lumea în care trăim.

 

Finanțarea (precară) a producției culturale vi se pare că este problema majoră a Culturii în România?

Nu. Problema majoră a culturii în România este lipsa de acțiune și de fapt chiar de gândire sistemică în spiritului accesului la cultură ca formă de hrănire a minții și sufletului și de educare,  dublată de o lipsă de integritate și etică profesională și, apoi, de solidaritate. Cred că în acest moment, în anumite domenii ale culturii și pentru anumite forme de intervenție în sector, o finanțare mai consistentă ar agrava, de fapt, nu ar rezolva multiplele probleme pe care le avem. Sigur, există zone ale culturii cumplit subfinanțate și către care merită direcționate fonduri urgent. Un fel de ambulanță pentru practici și instituții culturale, nu doar pentru monumente, ca să parafrazez excelenta inițiativă a Asociației Monumentum. Care, de altfel, este o inițiativă privată, nu publică. Dar în sine, ca problemă majoră, cultura în România s-ar însănătoși în mod durabil doar dacă autoritățile administrației publice și marii operatori culturali ar începe să lucreze altfel, măcar în anumite insule de interese și teritorii. De altfel, acest lucru se și întâmplă sporadic, doar că exemplele se pierd încă în marea de deziluzii create de exemplele negative și pline de probleme care reprezintă majoritatea situațiilor.

 

thCare sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Capitalei Culturale Europene Timișoara 2023?

Cred că munca pentru formularea proiectului a fost un efort extraordinar, care a capacitat, ca niciodată în ultimii 30 de ani, oameni din orașe care nu știau ce înseamnă să muncească împreună pentru o cauză culturală comună de care să beneficieze întreaga comunitate. În sine, acest proces este meritoriu și are nevoie să fie apreciat, inclusiv prin lentila deziluziilor ulterioare (munca și speranțele mari creează așteptări pe măsură). În al doilea rând, dificultățile întâmpinate de către Timișoara, orașul al cărui proiect a convins juriul și a primit titlul pentru 2021 (amânat pentru 2023 din cauza pandemiei), au arătat niște lipsuri instituționale și legislative care erau cunoscute, dar nicicând nu a fost mai important să fie rezolvate. A arătat că avem un sistem public (legislativ și ca practici administrative) inadecvat și rudimentar de finanțare pe bază de proiecte a culturii publice. Din punctul meu de vedere, o componentă importantă a moștenirii Timișoara – Capitală Europeană a Culturii ar trebui să fie o schimbare a legislației naționale de acordare a finanțărilor nerambursabile pentru proiecte culturale. Acesta ar fi un rezultat extraordinar pe care TM2023 ar putea și ar trebui să îl lase întregului sector cultural. Pentru asta cred că toți cei implicați ar trebui să privească dincolo de interesul imediat de a formula o ordonanță de urgență care să se refere doar la TM2023 și să privească problemele semnalate drept chemări și ocazii de a face mai mult bine.

Un al treilea beneficiu ar fi, după părerea mea, deschiderea către un alt tip de cultură, mai apropiată de public și mai conectată internațional nu doar prin prezența artiștilor și organizațiilor din alte țări, ci, mai intim, prin teme, prin concepte, prin abordări. Capitala Europeană a Culturii este o ocazie extraordinară de a scăpa, ca oraș și comunitate, de timiditate, de comoditate, de provincialism și de infatuare, pericole reale chiar și pentru cele mai importante orașe, nu doar din România.

 

Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Nu am reușit să mă scutur de o anumită iluzie a posibilității de a realiza schimbări care contează pentru accesul la cultură în România prin intermediul politicilor publice. În ciuda experiențelor mai degrabă negative, decât pozitive, cu strategii, analize de politici și alte demersuri de planificare strategică în care m-am învestit cu multă energie și pasiune, îmi păstrez interesul pentru această zonă. Cred că are de fapt mai mult de-a face cu felul în care funcționează mintea mea și cu ce îmi ține sufletul viu, cu o curiozitate nerăbdătoare, dar statornică: văd realitatea în mod conectiv, caut tot timpul explicații și soluții, am o gândire abstractă și analitică foarte bună, încerc să lucrez în acest fel și în proiectele pe care le realizez. De altfel, și în munca mea de manager am avut nereușite pentru că am văzut prea mult, am planificat prea complex, nu m-am potrivit cu ce e dispusă societatea să susțină acum, deși are nevoie. Într-un fel, aceste calități (eu continui să le văd așa, pentru că știu ce ar fi capabile să genereze, dacă ar fi cu adevărat asumate) sunt și o capcană într-un mediu cum este cel culturii publice române, atât de puțin dispus și pregătit să asume acțiuni pe baze sistemice și conective, cuplate cu o reflecție continuă, centrată pe un veritabil interes public. În sensul ăsta, ce am reușit până acum e în primul rând legat de inițiativa „Susține cultura în educație”, unde, în mai puțin de patru ani, am generat o rețea de oameni și organizații care au crescut colaborări de calitate între școală și artă, patrimoniu, resurse de cunoaștere despre domeniu (mai multe analize și publicații) și, mai cred, am ilustrat o anumită atitudine de coexistență a culturii și educație într-un discurs mai amplu, care a creat punți de înțelegere și de sens, de unde se poate crește mai departe.

 

Raluca Iacob este co-fondatoare a Asociației MetruCub – resurse pentru cultură și consultant independent în domeniul politicilor și managementului cultural. Munca sa este centrată în jurul valorii culturii publice și a condițiilor necesare acesteia. A coordonat și contribuit la formularea unor documente de planificare strategică, politici publice și instrumente organizaționale: proiectul de Strategie națională pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022, Strategia culturală a municipiului Timișoara 2014-2024, Strategia Centrului Național de Informare și Promovare a Patrimoniului Cultural. A contribuit la realizarea de analize, studii, ghiduri și rapoarte pe teme precum: evoluția sectorului cultural independent, practici și politici ale culturii în educație, rețele cultural locale, servicii publice locale în domeniul culturii, buna guvernare în gestionarea fondurilor europene, managementul programelor de finanțare, situația dialogului social în artele spectacolului, guvernarea participativă a patrimoniului cultural. Coordonează proiecte culturale, este evaluator de proiect, oferă servicii de coaching și formare și scrie ocazional pe teme legate de management și politici culturale. Profilul complet poate fi consultat aici.

Standard
Artele Educației, Generale

„Sfânta” mită la…1742, dar…nu numai

prima scoala romaneascaAm vizitat Muzeul Prima școală românească, la Brașov. E în curtea Bisericii Sf. Nicolae. Unde vezi mai multe, între altele și mormântul lui Nicolae Titulescu, mort la Cannes. Lăsase, în testament, în 1940, dorința de a fi înmormântat aici, evocându-l pe Take Ionescu, ce dorise să fie înmormântat la Mânăstirea Sinaia. Alături de el, soția sa, Ecaterina. Alături de piatra tombală neagră, un mic artefact alb, omagiu al unei unități de pompieri.foto autor

Se intra pe grupuri la Muzeul Prima școală românească. Un domn primea vizitatorii, îi număra, îi poftea în mica, singura sală de clasă, cu băncuțe foarte scunde și…le predica ceva, mai uitându-se pe fereastră, cu spatele la „elevi”, mai insistând pe învățăturile bisericești etc. Nu am intrat, văzusem „exponatele” din mica săliță din dreapta, cum intrai, în stânga fiind sălița de învățare. Câteva obiecte, câteva fotocopii, câteva publicații la vânzare, un teasc, câteva mașini mecanice de scris (!), magneți cu referințe la loc (de-ăia de pus pe…frigider), câteva acuarele nesemnate, la 7 lei bucata și …cam atât. La Prima școală românească. La parter. Nu am mai așteptat să urc și la etaj.Nu știam dacă „turul” va continua. Am cumpărat Cronica Bisericii Sfântului Nicolae de Radu Tempea (1742). 50 lei. Stând în micul hol între cele două spații, așteptam ca domnul să termine ce-i „învăța” el acolo, ca să pot plăti cartea și biletul de intrare. Îl vedeam prin ușa deschisă a săliței de învățare. Intră un tânăr, avea o urgență, și, din hol, prinde privirea domnului și „Unde e toaleta?”, „Cum ieșiți în curte, pe stânga, ultima din fund”, vine răspunsul, pe același ton ca „lecția” ce a mai continuat vreo cinci-șase minute. Domnul a ieșit, mă văzuse mai dinainte, plătesc, nu vrea banii pentru biletul de intrare („cum să vă iau banii dacă nu ați intrat?!”, adică la „lecție”), ca să-mi dea restul se duce spre un pervaz unde era un mic bol înghesuit în colț, în care erau hârtii de un leu, cum vezi la Starbucks și alte cafe-uri, se întoarce, îmi dă restul. Și atât. Nu vreo chitanță, ceva. Cartea are © aparținând Muzeului Bisericii Sf. Nicolae-Schei 2021, nu are ISBN sau alt element de identificare.

Încep să citesc după câteva zile, acasă, Cronica. În prima parte, istoria Bisericii Sf, Nicolae începând cu 1392 (venirea „Bolgarilor”) până la 1633. În primele pagini, despre preoții care au slujit în sfântul lăcaș. La 1671 se întâmplă însă ceva neobișnuit: Deci înțelegând protopopul Văsii și cu popa Vâlcul, merseră și ei la măriia-sa județul și nu-l îngăduiră, și multă gâlceavă să făcu între preoț și între orășani. După aceia să sculă popa Vâlcul și călcă jurământul și legătura ce avusese cu protopopul Văsii, și luând mită dela popa Staicu, au mers amândoi la măriia-sa județul și cu câț-va orășani, și l-au îngăduit de au încăput popa Staicu preot la sfânta beserecă, făr de voia protopopului Văsii în anul cel mai sus semnat.” Deci popa Staicu a mituit ca să poată sluji.

Despre istoria necinstei prin cumpărare, s-a scris enorm. Avem, de sigur, o tradiție care vine din Bizanț, Imperiul Otoman, fanarioți ș.a.m.d. Numai și denumirile indică acest lucru: rușfet, haraci, peșcheș, bacșiș (care deține o poziție mai aparte), ciubuc, mită, șpagă etc. Am preluat cele mai multe din turcă, dar mită e din slavă. 

La alții, mită apare și mai devreme: în engleză bribe e înregistrat încă din secolul 14, dar cu sensul actual e de la jumătatea secolului 15. În franceză, termenul e foarte interesant: pot-de-vin, și își are originea, în secolul 16, în suma plătită pentru a bea („pourboire”, de unde, apoi, bacșiș).

Nu înțeleg de ce m-a surprins cuvântul „mită” când am dat peste el în Cronica lui Radu Tempea. Autorul a fost el însuși preot, dar înregistrează faptele la rece. El este al doilea din celebra și străvechea familie de preoți și cărturari ardeleni Radu Tempea. Al cincilea a scris una dintre primele gramatici a limbii române, apărută la cincizeci și cinci de ani după Cronica strămoșului său.

Privind, încă odată, înainte de a pleca, curtea Bisericii Sf. Nicolae, am alăturat  două importante figuri ale istoriei, culturii și existenței  românești: Radu Tempea și Nicolae Titulescu. Așa îmi va rămâne locul până când, poate, voi reveni.Gramatica_românească,_Radu_Tempea,_Sibiu,_1797

Toate de mai sus pentru că am vrut să vizitez Muzeul Prima școală românească.

 

Multe lucruri utile în referințele de mai jos:

https://adevarul.ro/cultura/istorie/ocaratoarea-mita-istoria-romanilor-1_51d6bef7c7b855ff5606e289/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ocaratoarea-mita-in-istoria-romanilor

 

Standard
Generale, Legislație, Plagiat

Educația ministrului Educației

59114f717232d4993f4e22e5746f0403

sursa octopus. tattoo

Dl. ministru este o persoană educată. A absolvit studii universitare.

Dl. ministru a făcut cercetare științifică. A obținut titlul de doctor  cu o teză al cărei titlu nu este de găsit. Cum nici teza. Domnia sa știe ce face.

Dl. ministru este o persoană cinstită, corectă. A susținut sau propus acte normative prin care plagiatorii urmau să se simtă mai bine. Absolviți de doctoratul furat. Domnia sa știe ce face.

Dl. ministru este o persoană onorabilă. A primit onoruri. De curând din partea statului francez. Pentru merite privind promovarea francofoniei. Căci domnia sa este și președintele Agenției Universitare a Francofoniei (AUF). De curând, AUF vrea să modifice propriul statut: dacă până acum președintele avea drept la un singur mandat, acum va fi vorba de două. Căci dl. ministru este o persoană onorabilă. Onorurile nu pot dura numai un mandat. Domnia sa știe ce face. Căci este o persoană educată, cinstită și corectă.

Dl. ministru este executorul (testamentar prezidențial?) al marelui proiect „România educată”, lansat în sfera publică drept cea mai prezidențială inițiativă. În Educație. Executorul este o persoană educată, firește, este doctor, este decorat, și de statul român, pe lângă cel francez. Executorul este o persoană cinstită, corectă: s-a ocupat de destinul unor persoane numite V. Ponta, G. Oprea ș.a. Care sunt persoane cinstite, corecte. Acestea nu trebuiau să sufere cum fac victimele plagiatelor. Pentru că dl. ministru știe ce face. Și când tace (știe), bine face.

Dl. ministru este membru, între altele, al unei Academii de Științe ale Securității Naționale. Unde, ca într-un „club”, se regăsesc figuri controversate. Chiar foști miniștri Educației. Rostul Academiei, chestionat adesea în spațiul public, e …inefabil. Există, dar nimeni n-ar putea spune de ce. Nici dl. ministru, care tace și când tace…Dl. ministru e și membru în consiliul științific al revistei acestei Academii: editorialul ultimului număr se deschide cu fraza: ” În plan mioritic, politicile în domeniul demografiei trebuie să fie coerente și susținute de întreaga clasă politică românească”. Desigur, dar în plan real…Oricum, dl. ministru este academician căci este o persoană educată și furnizor de securitate.

Dl. ministru este o persoană integră. Nu-i lipsește nimic: cinste, onoare, corectitudine. Criticile nu-l ating. Căci este o persoană educată, decorată, și are o misiune. Viitorul (apropiat) ne-o va face clară, fără îndoială. Era de preferat ca dl. ministru să aibă o viziune. N-a avut. Căci ea devenit o misiune…Omisiune.

Standard
Generale

Prima publicație teatrală „altfel” după 1989. O (re)amintire

Imediat după 1989, am avut de făcut o alegere: să reiau „firul” academic rupt de o decizie a tov. Elena Ceaușescu, care ne-a blocat pe mulți atunci, în 1976, sau să mă implic în construcția unui proiect național pentru domeniul Teatru de care eram foarte legat. Am ales construcția. S-a numit UNITER. Uniunea Teatrală din România.  În paralel, împreună cu dramaturgul Dumitru Solomon și câțiva critici de teatru, am asigurat „tranziția” de la unica revistă de teatru, „Teatrul”, spre noua revistă „Teatrul azi”. Dramaturgul, un nume foarte cunoscut „înainte”, fusese numit redactor-șef de către Andrei Pleșu, atunci ministrul Culturii. Am fost numit redactor șef adjunct căci Solomon nu concepea să nu construim împreună noua revistă.După primul și singurul mandat de vicepreședinte executiv al UNITER (1990-1994), între alte proiecte importante atunci a fost și conceptul unei noi reviste de teatru, „altfel”. Plecasem de la „Teatrul azi”, nu-mi doream un al doilea mandat de vicepreședinte UNITER (observasem o tendință susținută de președinte cu care nu eram de acord), înființasem deja în 1993 Editura UNITEXT și, iată, peste doi ani scoteam primul număr al noii publicații „Semnal teatral”.

IMG_20210801_182245 copyAm reușit să coagulez critici, cronicari, o scenografă de teatru pentru grafică (Adriana Grand, apoi Dan Stanciu) care au dat consistență conceptului noii publicații, deschisă dialogului cu alte culturi teatrale, dinamică, cu multă informație nouă. Victor Scoradeț, Doru Mareș, Miruna Runcan, Cristina Dumitrescu, Remus Andrei Ion, Sebastian Vlad Popa, Irina Coroiu, Cristian Buricea-Mlinarcic, Anca Rotescu, Iulia Arsintescu, Ramona Mitrică, Irina Nechit și alții. O perioadă foarte intensă, încercam să introducem în circuitul teatral cât mai multă informație, din viața teatrului românesc sau din alte țări, traduceri, sinopsisuri de piese străine, interviuri, puncte de vedere ale unor colegi din alte țări (din Bulgaria până în…Brazilia), în funcție și de limbile străine pe care le știam fiecare. Sunt sigur că o revedere a tuturor numerelor, până la cea mai consistentă antologie despre Expresionism în teatru și în arte, va produce revelații celor interesați de gândirea teatrală a regizorilor, scenografilor, actorilor, criticilor de teatru care  au apărut în „Semnal teatral”. Editura, revista, Anuarul nu ar fi fost posibile fără efortul, epuizant adesea, al câtorva oameni. Între ei, Elena, care, prin competența în materie redacțională și editorială, a contribuit decisiv ca lucrurile să meargă bine. Câteodată, mai vorbim și azi acasă de sensul acelui efort, de rezultatele sale.

MP 1995Fotografia mea din primul număr e din anii’90 când, câteodată, purtam cravată. Mi se părea că o lume întreagă ni se deschidea atunci. Ceea ce îmi dorisem pentru teatrul românesc: o editură specializată în teatru, Anuarul teatrului românesc (l-am realizat ani de zile la UNITEXT), cursul Uniprof pentru profesionalizarea actului critic, schimbarea structurii UNITER, prin abandonarea desuetului său model de inspirație sovietică de dinainte de 1989, și trecerea la programe și proiecte, sprijinirea dramaturgiei originale prin înființarea și realizarea Concursului „Cea mai bună piesă a anului”, și multe altele, le-am făcut. (v. http://marianpopescu.arts.ro/uniter30-iii/)

Îmi fac, din nou, ordine prin hârtii, dosare, cărți etc. Colecția revistei o păstrez. Ca fost bibliotecar, mă gândesc că a devenit o…raritate bibliofilă. Dar revista e o marcă a timpului acela, a crezului meu într-un alt fel de teatru, alt fel de discurs teatral.

Standard
Artele în Societate, Generale, Reacție rapidă

Apusul moșierilor democrați?

Președintele Uniunii Scriitorilor, d. Nicolae Manolescu, comunică, printr-un funcționar, doamnei Ruxandra Cesereanu, scriitoare, critic al ideilor și un intelectual de marcă al culturii române de azi, că o concediază de la conducerea prestigioasei reviste Steaua. Pe motiv de nerealizare a planului la vânzări. Dar din consiliul director al revistei face parte și dl. președinte! Deci domnia sa decide, democratic, ca un moșier, moșier la Uniunii scriitorilor

sursa wallpapercave.com

sursa wallpapercave.com

peste care tronează de foarte mulți ani, că nu are nicio vină în nerealizarea planului de vânzări. Cunoscut adept al economiei de piață, latifundiarul literelor române parcurge un proces de progresivă alunecare spre o vârstă incontrolabilă atunci când crede că revistele culturale păstorite de Uniune pot fi rentabile, așa cum cred și unii politicieni sau autorități locale atunci când e vorba și despre teatre. Ce se întâmplă acum la Oradea cu instituțiile de spectacol sau la Teatrul din Petroșani unde este numit interimar un director tehnic din primărie ca să…împace două facțiuni aflate în conflict după demiterea directorului teatrului, ne spune mult despre …reîntoarcerea, în democrație, a unui timp al „moșierilor”, lideri de uniuni (scriitori, artiști), politicieni care pun între paranteze orice evoluție pozitivă în concordanță cu vremea pe care o trăim. Când, în semn de prețuire a ceea ce reușea să facă UNITER, de pildă, în anii ’90, perioadă în care, de la început, m-am implicat decisiv, am participat la aniversarea de 30 de ani de existență a Uniunii teatrale, l-am auzit pe dl. președinte spunând exact aceste lucruri: „pentru toți vine momentul când trebuie să renunțăm la pozițiile pe care le-am avut, (…) tinerii au și ei dreptul la viață și la ocuparea funcțiilor de conducere, dar trebuie să ne asigurăm că sunt bine pregătiți” – sursa https://www.uniter.ro/uniter-la-treizeci-de-ani-suntem-o-insula-inconjurata-de-intemperii/. Observați, ca și în cazul dlui Manolescu, și dl. Caramitru, latifundiar al teatrului romănesc decide că tinerii au dreptul la viață (!!!?-subl. mea) și la funcții de conducere, dar nu așa oricum, trebuie să ne asigurăm NOI că sunt bine pregătiți.  (I did not see it coming!)E limpede – căci a trecut mai bine de un an de la această declarație – că tinerii nu sunt încă bine pregătiți, poate pentru viață, da, dar pentru funcții de conducere, nu. Căci de aceea rămânem, în continuare, la conducere. NOI. Moșierii democrați. Și, totuși, personalități cu o contribuție marcantă în domeniile lor, dar care, explicabil (?!), se…autosabotează. În mod inacceptabil, vor să mențină timpul lor într-o lume care s-a schimbat.

sursa worldatlas.com

sursa worldatlas.com

Cred că este o rușine ce a făcut dl. Manolescu. Statuia sa de corifeu al literelor române – meritată- pare să se topească sub efectul anemierii etice. Cred că este o încă o declarație goală de adevăr aceea a dlui Caramitru a cărui statuie de corifeu al teatrului românesc se coclește precum grupul statuar Caragiale din fața propriului teatru.

Dar, nu știu de ce, versurile lui Alecsandri îmi revin:

„E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte ş-ajungă cât de sus.

La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.

Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,

Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!”

În ciuda faptului că nu puțini scriitori au „cântat”, în ciuda faptului că puțini oameni de teatru au „cântat”, încă nu a reușit vreunul să cânte „mai dulce” decât cei doi președinți de uniuni. De zeci de ani. Secretul ar trebui aflat de la …dl. Isărescu.

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Generale

Caragiale – a round trip journey cu Oana Pellea

O văzusem pe Oana Pellea în rolul Veta din O noapte furtunoasă, în regia lui Mihai Măniuțiu, spectacol de referință (1998, Teatrul Odeon) pentru viața operei lui Caragiale în contemporaneitate. Scrisă în 1878, publicată și reprezentată scenic, în premieră, în 1879, piesa marelui dramaturg are șansa rară ca, din când în când, să întâlnească regizori, actori și actrițe de excepție, cum a fost cazul spectacolul de la Odeon.

Acum, o revăd pe Oana Pellea într-un proiect literar-teatral remarcabil, Cuvintele dintre mine și tine. Întâlnirile Oanei Pellea, sprijinit de Raiffeisen Bank, cu o echipă de creație talentată, cu soluții ingenioase, scenografic și vizual, și o substanță artistică ce merită remarcată. Proiectul  are patru episoade: Eminescu, Caragiale, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Pentru că am încă în minte spectacolul de la Odeon, am ales episodul Caragiale. Așteptările mi-au fost întrecute.

Pentru mine, soluția, modul, mijloacele și tehnicile de realizare care evidențiază priza Oanei Pellea la Caragiale sunt de regăsit în dialogul Veta-Chiriac. Scena e dramatică, cei doi erau certați pentru că Chiriac o suspectează pe Veta, în relație adulterină cu el, că s-a dus la un spectacol la grădină pentru a flirta cu „amploaiatul” (Rică Venturiano). E, deci, scena deslușirii, a explicației între cei doi amanți. Actrița, care construiește ambele roluri, apare, pe un fundal desen cu un pat unde sunt creionați ei, numai cu jumătate de față, stânga-dreapta, vedere frontală. Vizual, concentrarea e numai pe acest cadru al celor două jumătăți de față. Registrul expresiv al mimicii, al tonurilor și sub-tonurilor vocilor, al pauzelor, al crescendo-urilor este impecabil strunit până la explozia și calmarea finală.

E, în acest dialog, o incursiune dus-întors, de la Caragiale spre actriță, de la Oana Pellea spre scriitor. Dicția ei impecabilă, forța vitalizării unor personaje care ar aluneca repede spre caricatură dacă măiestria actriței în subtila artă a compoziției nu le-ar reține, energia seducătoare a femeii care știe foarte bine despre ce este vorba, toate construiesc o mică bijuterie vizual-interpretativă.

Oana Pellea și Caragiale pun cuvintele atât de cunoscute acum din piese în lumina care descoperă de ce opera are încă viață. Cuvintele  dintre ea și noi. O realizare remarcabilă.

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Ar merita? Pentru Teatru, pentru timpul dat teatrului

sursa asianage.com

Îmi dă târcoale, cum un animal de pradă  (al orgoliului?, al curiozității?), care te provoacă, dar nu agresiv, parcă ar vrea să te cunoască, și nu știi – dacă nu îți e frică – ce să faci. Când am avut scanate toate cronicile mele, articolele, eseurile despre Teatru, am „frunzărit”, scroll-înd pdf-urile, spectacolul acela, cu actrița aceea /actorul acela, regizorul acela, regizoarea aceea, ” aa, ia uite, asta e cronica la debutul lui X”, „doamne, ce a însemnat polemica cu Y din anul Z” și etc. La un alt moment dat, am revăzut câteva dintre agendele anuale: au fost ani în care vedeam teatrul într-un program cam la fel cum evoluau profesioniștii fotbalului în Premier League, o zi, da, una, nu, iar la multele festivaluri la care am participat, au fost, adesea, zile în care vedeam 5-6 spectacole! În câte o dimineață, …Colocviul! Ei, ce mai fum(uri), ce densitate de idei, vorbe și exhibări de orgoliu și multe „self”-iuri de o clipă nemuritoare. Adesea, participând, priveam și eu la artiștii veniți și ei/ele să „ne asculte” , să participe și mă gândeam oare ce-or fi zicând despre cum îi/le „vedeau” vorbind unii dintre noi despre experiențele lor în realizarea rolurilor. Nu mai spun de regizori, dacă erau prezenți. Și multe altele…Adesea, după premiere (din păcate singura șansă, de multe ori, de a vedea spectacolele, mai ales pe acelea din alte orașe, erau/sunt premierele; premierele nu sunt cele mai bune reprezentații ale spectacolelor), nu rămâneam la tradiționala șuetă, tradiționalul pahar când, evident, era obligatoriu „să spui ceva” despre spectacolul abia văzut. Știam că pot greși față de actori/actrițe în primul rând. Și, de multe ori, nu rămâneam. Scriam, apoi, însă, cât se poate de bine puteam, concentrându-mă pe „anatomia” spectacolului și pe ce mi-a spus mie, dar, poate, și altora. Scrisul despre teatru ar trebui să fie o creație el însuși, nu o însăilare.

Mi-am dat seama că am foarte puține fotografii cu mine participând la toate astea: și înainte și după 1989. Nu știu de ce. Oricum, nu m-am …dat în vânt să pozez, nu am căutat special prilejuri de a fi fotografiat.

Ar fi o surpriză enormă dacă aș putea primi fotografii  (cu mine, cu mine în grup) la: profmp2001@yahoo.com

Iar întrebarea e: ar merita să fac o istorie personală – prin cronici, articole – a Teatrului meu ? Întrebarea nu e retorică.

Pe cine ar mai interesa un arc critic teatral  ce începe de la finalul anilor”70 și merge până în anii 2000?

sursa eonline

sursa eonline.com

Un semn al timpului? Da, poate. Nu chiar ca la Harry Style (Sign of the Times– „We never learn, we been here before
Why are we always stuck and running from The bullets?”)

Dar animalul acela e încă acolo. Știe că vom „interacționa”. Într-un fel sau altul. Venind unul spre altul sau trecând unul pe lângă altul.

Standard
Cărți, Generale

Libertatea, Constituția și Oamenii

Adunarea Constituantă 1789

Mă relaxez. Reorganizez un pic locul cărților din biblioteca noastră, mai ales al acelora despre Retorică, Voce, Vorbire. Dar mă ocup puțin și de cele de Filosofie. Dau, la un moment dat, peste o ediție frumoasă de la Baroque Books&Arts, din colecția „Zoon Politikon”, coordonată de Cristian Preda, cu câteva scrieri fundamentale ale lui Benjamin Constant, Libertatea anticilor și libertatea modernilor, între care chiar cea care dă titlul ediției (2019), în traducerea lui Cristian Preda și a Mirunei Tătaru-Cazaban. Cum se întâmplă, răsfoind, trec la citit. După o analiză comparativă între cum era libertatea la cei vechi și cum este la moderni, Constant face următoarea afirmație: „Rezultă că noi trebuie să ținem mai mult decât anticii la independența noastră individuală. Căci anticii, când preferau drepturile politice acestei independențe, sacrificau un bine mai mic pentru a dobândi unul mai mare; dacă noi am face același sacrificu, am da mai mult pentru a dobândi mai puțin.” (p.35) Constant, un martor și un gânditor de primă mână al Revoluției, susține în 1815 o conferință pe tema comparației amintite și va produce mai târziu acest text esențial pentru a înțelege modul în care sistemele în Antichitate și în Modernitate au conceput ideea de libertate. 

Am avut apoi curiozitatea să aflu cum apar cuvântul, conceptul, ideea de libertate în textul fundamental al Republicii noastre, Constituția României. În ordinea apariției:

art. 23 – libertatea individuală

art. 29 – libertatea conștiinței (adică: 1. a gândirii, credințelor religioase; 2. a conștiinței. Se insistă în trei paragrafe succesive pe libertatea cultelor!)

art. 30 – libertatea de exprimare (a credințelor, opiniilor, creațiilor, presei)

art. 32 (Dreptul la învățătură) – libertatea învățământului religios (singurul tip de libertate circumstanțiat pentru învățătură)

art. 33 (Accesul la cultură) – 2. libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea (!)

art. 39 – libertatea întrunirilor

art. 45 – libertatea economică

art. 135 (Economia) – 2.a. libertatea (repetă art.45) economică

Am avut apoi curiozitatea să dau în căutare cuvintele-substantive care se referă la „destinatarii” prevederilor Constituției. Și am găsit pentru:

„om/ul” – 4 apariții

„individ/ual” – 4 apariții

„persoană” – 3  apariții

„cetățean” – 2 apariții

Observând numărul scăzut al „destinatarilor”, întrebarea care apare, în sensul lui Benjamin Constant, este ce și cât am sacrificat din independența individuală pentru un „bine mai mare”? Decembrie 1989 e considerat, prin numărul morților, un „sacrificiu” în numele „libertății”/”libertăților” noastre. Și, din nou, vine Constant și ne spune despre „guvernări abuzive ” care, ” fără a fi puternice, erau ofensatoare, absurde în principii și ticăloase în acțiune; era vorba despre guvernări care aveau drept resort arbitrariul și drept scop deprecierea speciei umane și pe care unii oameni îndrăznesc să ni le mai laude și astăzi, ca și cum am putea uita vreodată că am fost victimele obstinației lor, ale neputinței și, în cele din urmă, martorii răsturnării acestora.” (pp. 35-36)

sursa reddit.com

sursa reddit.com

Știm, din modul cum am suportat, ce înseamnă guvernare abuzivă, a cărei răsturnare, în 1989, a fost echivalată imediat cu dobândirea libertății. În mod inadecvat. Înțelegem greu și azi și, dacă acceptăm întrebarea „Cum a fost posibil?”, avem încă dificultăți în a răspunde. Mari perioade istorice, deceniiile de după 1947 la noi, de pildă, au fost consecința unei „ordini de zi” impuse. Știm, cred, asta. Éric Vuillard, în Ordinea de zi (Litera, 2020), scrie despre o zi, 20 februarie 1933, unde, în Germania, marii baroni ai finanțelor și economiei acceptă să finanțeze Partidul Național-Socialist și, astfel, ascensiunea lui Hitler și a nazismului, pentru a pune în operă cea mai abuzivă „guvernare”, similară, în bună măsură, celei bolșevic-sovietice, prin care sensul libertăților a fost schimbat fundamental. 

Ca să nu fii victimă, accepți „libertățile” guvernării care depreciază specia umană.

 

Standard
Artele Comunicării, Generale

Canibalizarea și carnavalizarea Statului

Când am intrat acum pe blogul meu, mi s-a cerut să dovedesc, pentru ca „sistemul” să certifice că eu am dreptul să-mi folosesc blogul, că  sunt „o ființă umană”. Trebuia să adun pe 3 cu 4. I-am adunat pe toți, erau 7, și …am trecut. Sunt în blogul meu.

Vorbim, scriem, reacționăm foarte mulți dintre noi pe rețele sociale mai mult. E pandemie. Nu mai putem reacționa prin a ne aduna în spații publice, în condițiile legii. Căci le respectăm. Fiecare facem astfel încât Statul să funcționeze. Prin legile lui. Dar legile sunt creațiile noastre pentru Joc. Jocul cu ceea ce suntem. Ele sunt hărți ale Economicului, Socialului, Școlii, Sănătății prin care cetățenii sunt direcționați să se comporte astfel încât Statul, adică și noi, organizați în Societate, să putem funcționa. Dar hărțile nu sunt  totuna cu teritoriul, cu realitatea existenței oamenilor vii. Dacă mai demult s-a văzut că legile permit canibalizarea Statului, mai puțin se observă gravitatea carnavalizării Statului. Canibalizarea e mai mult decât parazitarea, „căpușarea”, favorizarea nonșalantă a incompetenței, dar și a conflictului de interese. Este forma agresivă prin care unii cetățeni pot să își însușească „părți” ale Statului, de la terenul fizic până la îngurgitarea unor funcții democratice care fac Statul să funcționeze. Una dintre ele, funcția de reprezentare a electoratului. Canibalizarea Statului are deja tradiție la noi, Politicul, așa cum este conceput prin legi la noi, a devenit un instrument, o formă de canibalizare a Statului.

Teatrul Odeon, sursa Yorick.ro

Carnavalizarea  Statului este procesul prin care, atât la nivel individual cât și la nivel de micro-grupuri, ducerea legilor în derizoriul vesel, când nu devine agresiv, este susținută, în sfera publică, de media și agitatorii de profesie. Procesul este produs de o carență majoră la toate nivelele: instabilitatea potrivirii vorbei cu fapta. De la observarea faptului că multe instituții ale Statului nu comunică corect, coerent și eficient (lipsa unor purtători de cuvânt profesioniști fiind vizibilă) până la inexistența unei strategii de comunicare și configurare corectă a publicurilor mesajelor lor până la derizoriul prezenței  în spațiul public și instituțional, se întinde o hartă a agendei publice care e un prost artefact comunicațional. Ea început acum să fie făcută și de personaje carnavalești, grotești care devin agresive în fața decenței, a competenței. Urmare a modului canibalizării exersat în timp, carnavalizarea se impune mult mai rapid. Nu e nevoie de…legi. E suficient să te distrezi și, astfel, posturi TV extrapolează emisiunile lor de divertisment, pentru a face din Stat carnavalul comportamentelor deraiate. În carnaval, toate legile sunt suspendate căci purtând mască și costum de carnaval, e permis orice. Spații publice sunt acum ocupate de persoane care ignoră legile. Devin agresive, chiar violente. Posturile TV sunt avide de orice poate stârni. De multe ori  o fac neprofesional iar ecranul spart în cât mai multe „rame”, e acaparat de joker-ii de serviciu.Zi de zi, seară de seară. Un medic care își face datoria, deși suferă și el/ea de condițiile restrictive de acum, nu înseamnă nimic. Sunt de dat cu ei/ele de pământ. În carnaval, există și victime, călcate în picioare, terfelite de nebunia ca distracție agresivă permisă.

Să vezi o femeie decentă, bună specialistă, care s-a întors să profeseze în țară, asaltată de două vulgare violente fără ca nimeni să intervină, e de neacceptat. Și, totuși, se întâmplă.

Să vezi o persoană deraiată și agresivă, vulgară și senatoare, că face „legea” fără ca autoritatea Senatului sau a forțelor de ordine să se manifeste în vreun fel, e de neacceptat. Și, totuși, se întâmplă. (pe26 aprilie Senatul a „sancționat”-o…trei luni.)
Să vezi posturi TV care, zilnic, varsă vulgaritatea și violența acestor persoane, dar și ale „fanilor” lor, în casele noastre, fără nicio tresărire (morală, deontologică, responsabilă), alta decât cea a rating-ului tradus în tresăriri ale cifrei de profit, este inacceptabil. Și, totuși, se întâmplă.

E grav. Pentru că perioada favorizează instalarea unui model comportamental în spațiul public care e transferat în domenii profesionale, efectul fiind debilitarea reacției de stopare. Statul devine, treptat, nefuncțional, sau, mai rău, hibrid: funcțiile democratice sunt virusate de extinderea violenței și vulgarității. Dacă partidele nu sunt în stare să îngrădească, măcar, „erupția” din ultimele luni, atunci ar trebui ca răspunsul cetățeanului să fie mult mai puternic.

bestmoviescreenshots.blogspot.com

bestmoviescreenshots.blogspot.com

Altfel, carnavalizarea Statului va continua.

Nici nu se putea o suprapunere mai periculoasă: în perioada prelungită de restricții pandemice, canibalizarea (ferocele proces politic de neînțelegere între parteneri) este asediată de carnavalul zilnic al jocului cu legile. Sacrifiul major este terfelirea continuă a ideii de libertate. Altfel, suntem „ființe umane” căci mulți știm cât fac 3 și cu 4. Nu suntem roboți.
Îmi vine în minte finalul filmului din grupajul Amintiri din epoca de aur. S-a dat „liber” la „distracție” și oamenii se urcă toți în roata circului sosit să distreze satul. Și roata se învârte, li se mai face rău, amețesc, varsă dar toți și toate vor aștepta să se termine…benzina ca să se poată da jos. Căci nimeni nu mai rămăsese să oprească roata.
Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale, Vorbirea

„Haideți, vorbește Cicero!” Să știi să (-mi) vorbești (3)

 

Era  joi, 7 decembrie, anul 43 î. Chr. Celebrul cetățean al Romei, consul, avocat, orator, scriitor  pleacă de acasă cu câțiva sclavi, spre Caieta (Gaeta), la mare, ca să ia o corabie spre Macedonia. Avea acolo un domeniu. Știa că zilele îi sunt numărate. Rivalitatea cu Marcus Antonius, mare figură militară a Romei, l-a făcut să-l declare pe acesta dușman al Republicii. Dar marea era agitată în acea dimineață. Și Cicero nu se poate îmbarca. Se întorc, dar soldații romani, ucigași trimiși după el, îi interceptează. Sentința era: decapitarea.  Cicero, se spune, le-ar fi zis celor doi ucigași: „Nu e în regulă ceea ce veți face, soldat, dar măcar ucideți-mă cum trebuie.” Ceea ce nu s-a întâmplat ușor, după cum scrie istoricul Appianus.sursa istock

Reușea să convingă oamenii veniți în for, mii, zeci de mii. Celebru prin scrierile sale despre arta oratoriei, de asemenea. Occidentul îi datorează enorm. Ce l-a făcut atât de ieșit din comun? Ce însemna pentru el să știi vorbești? Pentru ce interesează acum, să amintesc două noțiuni esențiale pentru oratorie: arta actorului și vocea. Cicero învață mult, ascultându-l, de la marele său rival în ale oratoriei, Hortensius. Își repetă discursurile cu actorul Roscius iar succesul său de avocat, dar și de consul, vine din antrenamentul specific cerut de construcția discursului și actio, livrarea sa. Actio  și actor sunt în aceeași sferă semantică, dar actio, ca termen specific retoricii, înseamnă punerea în scenă a discursului verbal.

Statuia din fața Vechiului Pa;lat de Justiție Roma

Statuia din fața Vechiului Palat de Justiție Roma

Cicero duce la performanță absolută această dificilă probă pentru un om de stat cum era el. Ca și în cazul lui Hortensius, oamenii se îmbulzeau când Cicero vorbea în public. „Vorbește Cicero”. Știau că spectacolul începe și, astfel, între Oratorie, Politică și Teatru se formează legături solide care oferă culturii și civilizației europene unul dintre funadementele sale până târziu, în modernitate. Ceea ce știm azi despre Arta actorului din Roma antică nu vine atât dinspre Aristotel (care, se pare, văzuse puține spectacole) cât mai ales dinspre scrierile despre Retorică ale lui Cicero și Demostene (Dupont 2003:32)

Micul tratat De oratore este un dialog între Cicero (P) și fiul său, Marcus (F). Să reamintesc începutul:

„II Diviziunile Elocinței

3. F. În câte părți trebuie să fie împărțită doctrina elocinței.

P. În trei.

F. Care sunt?

P. Mai întâi, puterea oratorului, apoi structura discursului, în sfârșit, cercetarea problemelor.

F. În ce constă puterea oratorului?

P. În idei și în cuvinte. Dar ideile și cuvintele, trebuie să fie găsite și ordonate.. Inventio este proprie ideilor; pentru cuvinte, se spune elocutio. Însă dispositio, deși este comună pentru idei și cuvinte se referă la inventio. Vocea, gestul privirea și oricare act este părtaș vorbirii; memoria este straja tuturor acestor lucruri.

4. F. Câte sunt părțile discursului?

P. Patru. Două dintre acestea se referă la faptele care trebuie prezentate – narratio și confirmatio – și două la mobilizarea sufletelor, principium  și peroratio.

F. Câte părți are cercetarea problemelor?

P. O speță nedeterminată, pe care o numesc consultatio, și o speță determinată, pe care o numesc causa.” (Cicero 2020: 29-31)

Este un noroc faptul că marea parte, cea mai consistentă a scrierilor lui Cicero, a ajuns până la noi. Nu numai că epoca Republicii Romane este consistent descrisă, evocată, analizată de Cicero, dar avem, fără îndoială, certitudinea că arta de a vorbi în public, Oratoria, este fundamentul exercițiului civic și politic prin care o lungă tradiție ajunge până azi, la noi.

Apariția, mai ales după anii ’20 ai secolului trecut, a multor departamente, catedre unde Oratoria este studiată, exersată, urmând scrierile lui Cicero, Quintilian, dar și dezvoltarea Științelor Comunicării repun, mai mult sau mai puțin consistent, în locul cuvenit, Arta Oratoriei. Școala care  nu acordă importanță Vorbirii în public, argumentării, tehnicilor de transmitere a mesajului oral și, mai nou, relației între Vorbire și Tehnologia informației (vezi banala, acum, prezentare cu slides), nu numai că greșește, dar lipsește personalitatea copilului, a adolescentului și tânărului adult, de o temelie a ființei și a unei relații integre cu ceilalți. Alte țări au pus în lucru cu aproape un secol în urmă (!) primele programe în acest sens.

În Brutus, observăm cât de detaliate sunt observațiile lui Cicero privind oratorii de dinaintea sa. Nu numai că insistă asupra calității Vocii, ci exemplifică relația dintre medicină și retorică și impactul acesteia asupra performării verbale în public. În ce-l privește, Cicero spune că era mai degrabă firav la începutul carierei sale și că era riscant pentru el să își forțeze nu atât plămânii cât , mai ales, cutia toracică. Când pleda, ca avocat, forțarea era vizibilă iar prietenii și doctorii i-au spus că e mai bine să se oprească. Cicero și-a dat seama că, dacă voia să continue ca orator, trebuia să schimbe complet modul performării, al „livrării” discursului oral. Ia decizia corectă în anul 79 î.Ch. și pleacă din Roma spre Grecia unde îl întâlnește pe retorul care avea să îi schimbe în întregime modul performării, Molon din Rodos. Se întoarce după doi ani la Roma și toată lumea observă progresul: nu numai că nu mai era firav, dar forța de emisie prin cutia toracică era mai puternică, varietatea discursului era sesizabilă iar, din când în când, relaxarea în timpul vorbirii elimina tensiunea inutilă. (Schultz 2016: 144-145) Sunt și acum lecții valabile și chiar dacă Cicero nu dă detalii despre cum și-a educat Vocea – o face, pe larg, Quintilian – aceasta este și pentru el instrumentul major, și azi, al unei transmisii consistente, atractive a mesajului oral. Cicero este, astfel, cel mai important orator al Romei în perioada târzie a acesteia iar moartea sa este și sfârșitul republicii romane. Cel mai bune orator este redus la tăcere printr-un asasinat. Cum se mai întâmplă și azi.

Una dintre lecțiile fundamentale ale lui Cicero se referă la pregătirea pentru a vorbi în public. Vedem și azi, în fiecare zi, persoane publice care apar în fața camerelor TV stresate de propria prezență care le forțează exprimarea. Rezultatele se văd imediat: lipsa de structură a afirmațiilor, deficiențe de vorbire etc. Ele capătă o semnificație aparte când e vorba de decidenți, oameni politici, femei și bărbați care nu au trecut în viața lor prin pregătirea pentru Vorbirea în public. Cred că crearea și realizarea programelor de Vorbire în public, cu sprijinul actorilor și actrițelor care au și abilități pedagogice, ar putea schimba ceva, la noi, în modul, de multe ori precar, al exprimării orale în public.

(Enorma operă a lui Cicero subzistă și azi nu numai prin tratate, cuvântări, scrisori, ci și prin …citate care sunt ca o incizie fină în corpul mental al ființei:

• O cameră fără cărți e ca un corp fără suflet. („Era digitală ar avea ceva de…spus!”)

• Dacă ai o grădină și o bibliotecă, ai tot ce-ți trebuie. („Da, sigur, dar…”)

• Să fii ignorant în privința a ce s-a întâmplat înainte de tine înseamnă să rămâi mereu copil. („Mulți preferă asta!”)

• Recunoștința nu e numai cea mai mare virtute, ci și părintele celorlalte. („Mai știm ce e asta?”)

• Siguranța oamenilor trebuie să fie cea mai importantă lege. („Fără îndoială, dar nu toți sunt de acord”)

• E o prostie să-ți smulgi părul din cap de durere ca și cum durerea ar fi mai mică dacă rămâi chel. („Bună”)”

 

Referințe

Cicero. 2020. Arta oratoriei. București: Seculum I.O. (ediție, traducere de Traian Diaconescu)

Dupont Florence. 2003. L’acteur-roi. Le théâtre dans la Rome antique. Paris: Realia/Les Belles Lettres

Schultz Veronica. 2016. „Rhetoric and Medicine – The Voice of the Orator in Two Ancient Discourse” in Rhetoric, Vol. XXXIV, Issue 2, pp. 144-145. ISSN: 0734-8584, electronic ISSN:1533-8541. © 2016 by The International Society for the History of Rhetoric. (accesat Academia.edu 03.04.2021)
Standard