Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Ce se dă? PeSeDă.

Cum evaluează oare Primăria generală „nevoile culturale” ale publicurilor din București? E conștientă că există mai multe? Abordează profesionist necesarul de infrastructură culturală a Capitalei? Dacă e ca Bucureștiul să devină credibil, dincolo de câteva evenimente majore (în teatru, muzică, de pildă), pentru lumea culturală, crearea condițiilor de lucru pentru artiștii emergenți (mai ales în lumea dansului, a filmului, a teatrului, a creațiilor multimedia) ar trebui să devină o prioritate. Stilul pesedă nu arată că există o strategie în acest sens, ci doar puseuri clientelare.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Vorbirea

Vocea pierdută a lui Meryl Streep

E o actriță extraordinară. Ceea ce este extraordinar în cazul său nu e numai excepționalul talentului, ci și o statură morală care are o voce proprie, puternică, care reflectă generozitatea dincolo de propriul statut. Meryl Streep a apărut la ceremonia de decernare a premiilor Golden Globes cu vocea în pioneze, cum se spune. Discursul său de acceptare a distincției „Lifetime Achievement” (la noi ar fi „Premiul pentru întreaga activitate”, fără „viață”, numai „activitate”) a mișcat, a atras atenția asupra privilegiului de a fi actor, asupra protejării jurnaliștilor, asupra lipsei de respect care generează lipsă de respect. Și a dat și un exemplu fără să nominalizeze. „Personajul” nenumit, dar imediat recunoscut se va instala la Casa Albă peste 11 zile. În șase minute, Meryl Streep a  făcut un tur de forță în care feminitatea ei, inteligența, talentul extraordinar de a stimula coalizarea în jurul Binelui, au transpărut, încă odată, cu forță și strălucire. Iar finalul…Finalul e cea mai scurtă, probabil, oricum o esențială definiție a ceea face dintr-un om un Artist: o inimă frântă care devine Artă. E aici un curaj, o generozitate, un exemplu etic de care oamenii au mereu nevoie. Chiar și când nu vor s-o recunoască. Meryl Streep și-a pierdut vocea, dar Vocea eticii sale de Artist a răsunat impresionant în sala aceea mare și pe tot globul.

Standard
Artele în Societate, Generale

Omul care aducea Teatrul: Valeriu Moisescu

foto FNT Maria Ștefănescu

foto FNT
Maria Ștefănescu

L-am cunoscut, am vorbit cu el de mai multe ori. După 1989. Pe atunci construiam, cum se zice, revista „Teatrul azi”, UNITER, care moștenise reflexele ATM (organizația reprezentând „oamenii de teatru și muzică”). Regizorul fusese ales în consiliul UNITER, șef al secției de Regie. Dar, aveam să-mi dau seama, era și un scriitor autentic: începuse să publice în revista noastră „însemnări contradictorii”, mici bijuterii ale gândirii unui om de teatru complet. O raritate.

Pe vremea aceea, duceam mai multe „bătălii” iar una era să schimbăm modul de organizare a UNITER, ceea ce presupunea desființarea „secțiilor” de specialitate (regie, actorie, scenografie, critică teatrală) care aveau, după modelul sovietic, o ierarhie piramidală ce nu permitea lansarea unor idei, programe noi. Regizorul a încercat să înțeleagă de ce era nevoie de o asemenea schimbare. Întrebările sale primeau răspunsuri care nu păreau să îl convingă, dar nu dezarma. Avea să accepte apoi că schimbarea se impunea. Uniunea teatrală nu avea bani, trecerea la un mod operațional bazat pe programe, proiecte putea atrage finanțări, ne-am fi mișcat mai repede, mai liber. Votul său, atunci, în favoarea schimbării a contat. Începeam să ne cunoaștem, încet-încet, fără a deveni  prieteni. Văzusem puține spectacole create de el, scrisesem odată, poate de două ori despre ele. Când, iarăși după rezistențe, ale unor colegi critici de data asta, am deschis rubrica „procesele dictaturii în teatru” la revista „Teatrul azi” (unde făceam echipă cu dramaturgul Dumitru Solomon), „dosarul” unui spectacol cenzurat – nu singurul – al regizorului avea să apară în numărul 2. Era vorba de „Întunericul sau Gluga pe ochi” de Iosif Naghiu, la Teatrul „Bulandra”.

UNITEXT, 1999

UNITEXT, 1999

Număr de număr, apoi, „însemnările contradictorii”, pe care urma să le publicăm în volum , la UNITEXT, aveau să fie un punct de referință al revistei. Regizorul avea o minte critică, un talent special de a observa partea ascunsă a unui raționament ce părea infailibil, o atitudine față de certitudini care dezvăluia artistul critic.

M-a invitat de câteva ori la el acasă atunci când pregăteam cartea pentru publicare. Am discutat despre teatru, firește. Trăia pentru ideea de teatru. Umorul, ironia sa, dar și întinderea cunoștințelor erau o bogăție împărțită firesc.

S-a învestit în studenții săi de la Regie. Dar nu numai. A lăsat „urme” în tinerele minți și talente de atunci. Aveam să observ, puțin, din păcate, cum se exercita această socratic-artistică operațiune prin care făcea/încuraja să le apară ideile. Din 1991 începusem, ca asociat, să predau la catedra de Regie teatru condusă de Valeriu Moisescu. M-a susținut, împreună cu Victor Rebengiuc, să intru în această catedră, fapt care i-a mirat pe unii care mă vedeau la Teatrologie. Nu am regretat. Am avut întâlniri care mă stimulau cu mulți dintre cei care sunt acum nume mari în regia de teatru de la noi.

Cu Valeriu Moisescu puteai vorbi ore: dar nu aveai sentimentul că „pierzi” timpul. Dimpotrivă. Te făcea să îl câștigi iar studentele și studenții săi de atunci pot depune mărturie despre asta. Fuma în draci pe-atunci.  Cafeaua și fumul, le „văd” și acum.

Pentru mine, el este un reper. Chiar dacă „viața” ne-a îndreptat pașii spre cele ce ne interesau, eu am plecat de la București pentru a mă titulariza la Sibiu (o altă „aventură”), păstrez despre Valeriu Moisescu imaginea unui om, a unui intelectual și artist dintr-o stirpe rară. Omul care aducea Teatrul. De câte ori apărea. Apoi, s-a stins.

Standard
Actorul, Artele în Societate

Artistul ca Dictator

 

 

Uriașul prestigiu al unor actori și actrițe e, câteodată, ca o cazemată, o fortificație care a prins timpul captiv, prizonier al unei arte teatrale performată cu excelență, dar peste care inexorabil trec anii. Când excelența devine subiect muzeal ea nu mai poate fi activă: privești „tabloul” care va rămâne fixat. Pentru cât timp? Artistul-actor devine dictator al propriei imagini despre sine. Viața sa în artă e drumul agoniei întrupării personajului, ce trebuie „oferit” în fiecare seară privirii devoratoare, minții și inimii care vin „de afară”, și, câteodată, al extazului de a fi perfect în celălalt și a face să trăiască pentru public această ficțiune vie, reală. E ceea ce nu poate face nimeni altcineva.

 

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (III)

Intră în scenă avocații

 

Cum apreciezi talentul? E dificil, desigur. Mi-a reținut atenția ce a spus odinioară Papa Ioan Paul II: “Talentul artistic e un dar de la Dumnezeu și cine și-l descoperă are o anume obligație: să știe că nu îl poate rispi, ci că trebuie să-l dezvolte”. O enormă bibliotecă teatrală s-a scris despre talentul artiștilor din artele spectacolului. Mult orgoliu, vanități desfășurate pentru a desemna pe „cel mai…”, „cea mai…”. Mult efort pentru a pune în valoare criteriile, gustul în funcție de care subiectivitatea cronicarului se manifestă. Ce te faci, însă, când talentul e ținta subiectivității directorului?

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (II)

Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro

Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro

 

Despre artă, talent și abuz.

O faimoasă actriță fusese concediată de către direcția Teatrului Național pe motiv de „scădere vădită a talentului”! Dar cum se poate măsura, aprecia că un artist e în scădere vădită de talent?

De aici începe procesul, Naționalul este pus sub lupă, directorul său, comitetul de lectură sunt chestionați, presa intervine. Un proces care aduce la rampă aspecte politice, artistice, financiare și de moralitate. Voi folosi, în continuare, informații, voi cita din lucrarea Pentru artă, referențiată în primul episod.

Să intrăm în culisele procesului.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele în Societate

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (I)

 

O faimoasă actriță fusese concediată de către direcția Teatrului Național pe motiv de „scădere vădită a talentului”! Dar cum se poate măsura, aprecia că un artist e în scădere vădită de talent?

De aici începe procesul, Naționalul este pus sub lupă, directorul său, comitetul de lectură sunt chestionați, presa intervine. Un proces care aduce la rampă aspecte politice, artistice, financiare și de moralitate. Să intrăm în sala de judecată.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Cosmin Manolescu: „Este nevoie de proiecte mai curajoase, atipice, care să readucă încrederea în dansul contemporan și care să atragă un public nou.”

Foto Mihai Benea

Foto Mihai Benea

Cosmin Manolescu este unul dintre cei mai cunoscuți dansatori și coregrafi de după 1990. Un artist al mișcării. Spectacolele sale, inițiativele sale în comunitatea dansului de azi din România, proiectele sale artistice conturează profilul unui artist care, dincolo de arta sa, s-a implicat și în condiția acestei arte, la nivelul cadrului legislativ care ar trebui să o susțină. Și el, și alți colegi ai săi mi-au fost studenți la Academia de Teatru și Film, în prima promoție de coregrafi (sper că memoria nu mă înșeală). Cele ce urmează nu sunt numai și doar un simplu interviu. Cosmin conturează anatomia unui domeniu, al unei arte care, în mod inexplicabil, poate, nu este pusă încă în drepturile care i se cuvin. Dincolo de orgolii, de animozitățile între grupuri (prin 1997 îmi aduc aminte că am provocat/moderat o întâlnire a „clasicilor” și „modernilor” la Ministerul Culturii pentru a încerca rezolvarea acestor animozități), ceea ce transpare limpede este condiția atât de fragilă a dansului, a coregrafiei de azi în România.

  Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Teatrul meu

Miruna Runcan : „România și-a anihilat cu inconștiență, în acești 26 de ani, atât dramaturgia cât și încrederea în vocea criticii, iar asta e semn rău și pentru producția teatrală”

Miruna Runcan este o personalitate a lumii teatrului din România. S-a format ca filolog, a debutat ca poetă, a intrat în teatru devreme, a parcurs, prin poziții în teatre și inițiative, un spectru foarte larg de posibilități. Ca puțini, la noi. Autoare de cărți substanțiale despre fenomenul teatral românesc, de critică și estetică teatrală, cea care, mutându-se la Cluj împreună cu Cristian Buricea, creează și lărgește zona teatrală a studiilor universitare clujene, care a devenit azi un reper național, Miruna Runcan este o personalitate de substanță care cunoaște teatrul românesc în părțile sale de lumină dar și de umbră. E conștientă de versatilitatea, duplicitatea mediului teatral, dar și de extraordinara sa capacitate de a produce creații remarcabile. Pledoaria sa pentru acomodarea Studiilor teatrale prin standarde universitare credibile, care presupuneau schimbări majore, a avut ca rezultat blocarea ei ca expert CNATDCU de către interese de grup. Nu disperă. Crede că, pentru ca ideea de teatru să fie în continuare o marcă a culturii române de azi, efortul trebuie îndreptat spre cei ce vor fi adulți, elevii, mai ales. Am fost colegi de facultate, am jucat teatru în facultate. I-am publicat câteva cărți la UNITEXT. Cărți care ar fi trebuit să contribuie la o dezbatere serioasă în mediul profesional. Cele de mai jos sunt spusele unui om dedicat total mediului teatral. Un drum consistent, prin articole, cărți, proiecte, elaborări curiculare în domeniul Teatrului și Artelor spectacolului, interesul pentru gândurile și creațiile celor tineri fac din Miruna Runcan o raritate în critica și studiile teatrale din România.

Continuă lectura

Standard