Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Ce se dă? PeSeDă.

Cum evaluează oare Primăria generală „nevoile culturale” ale publicurilor din București? E conștientă că există mai multe? Abordează profesionist necesarul de infrastructură culturală a Capitalei? Dacă e ca Bucureștiul să devină credibil, dincolo de câteva evenimente majore (în teatru, muzică, de pildă), pentru lumea culturală, crearea condițiilor de lucru pentru artiștii emergenți (mai ales în lumea dansului, a filmului, a teatrului, a creațiilor multimedia) ar trebui să devină o prioritate. Stilul pesedă nu arată că există o strategie în acest sens, ci doar puseuri clientelare.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Generale, Teatrul meu

Imola Kezdi: “Nu e ușor să te bagi în lătúri și în același timp să-ți crească aripi de îngeri”

Actrița Imola KEZDI  este una dintre cele mai apreciate actrițe din teatrul din România. Premiată de multe ori, impresionează prin asumarea condiției de actriță, ale cărei durități și bucurii o fac performantă într-un tip de teatru de succes. Este o plăcere să o urmărești în roluri dificile, construite cu finețe, în urma unui efort realizat împreună cu regizorii cu care lucrează. Cele de mai jos sunt un reflex al cursului de „Teatru anatomic” pe care îl susțin la Școala doctorală de la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj.

 

 

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Vorbirea

Vocea pierdută a lui Meryl Streep

E o actriță extraordinară. Ceea ce este extraordinar în cazul său nu e numai excepționalul talentului, ci și o statură morală care are o voce proprie, puternică, care reflectă generozitatea dincolo de propriul statut. Meryl Streep a apărut la ceremonia de decernare a premiilor Golden Globes cu vocea în pioneze, cum se spune. Discursul său de acceptare a distincției „Lifetime Achievement” (la noi ar fi „Premiul pentru întreaga activitate”, fără „viață”, numai „activitate”) a mișcat, a atras atenția asupra privilegiului de a fi actor, asupra protejării jurnaliștilor, asupra lipsei de respect care generează lipsă de respect. Și a dat și un exemplu fără să nominalizeze. „Personajul” nenumit, dar imediat recunoscut se va instala la Casa Albă peste 11 zile. În șase minute, Meryl Streep a  făcut un tur de forță în care feminitatea ei, inteligența, talentul extraordinar de a stimula coalizarea în jurul Binelui, au transpărut, încă odată, cu forță și strălucire. Iar finalul…Finalul e cea mai scurtă, probabil, oricum o esențială definiție a ceea face dintr-un om un Artist: o inimă frântă care devine Artă. E aici un curaj, o generozitate, un exemplu etic de care oamenii au mereu nevoie. Chiar și când nu vor s-o recunoască. Meryl Streep și-a pierdut vocea, dar Vocea eticii sale de Artist a răsunat impresionant în sala aceea mare și pe tot globul.

Standard
Cărți, Cronicile mele

Daniela Rațiu „Măcelarul îi citea pe ruși”

foto: timisoaraexpress.ro

foto: timisoaraexpress.ro

Apreciez spiritul viu al Danielei Rațiu, inteligența, incisivitatea ei manifeste mereu pe subiecte de interes ale sferei publice. Este autoare de literatură iar acum produce surpriza unui volum de trei texte pentru teatru: Măcelarul îi citea pe ruși (Tracus Arte, 2016, 159 p.)

M-a interesat în mod special primul text, care dă și titlul volumului: „Măcelarul îi citea pe ruși”. Textul e o premisă foarte bună pentru un spectacol cu efecte multimedia. Scris cu elemente de tehnică filmică (Daniela Rațiu e și autoarea unui scenariu de film), textul pune în valoare un subiect de un tragism extraordinar: descoperirea, în urma unei investigații jurnalistice, a istoriei unui criminal de război polonez, descoperit în anii’60 într-un sat din România.

Textul e remarcabil pentru că autoarea îl „pune în scenă”, ne face să vedem „imagini” și apoi să auzim vocile personajelor.  Mi-ar plăcea să-l văd pe o scenă cu câțiva actori foarte buni.

Standard
Artele în Societate, Generale

Omul care aducea Teatrul: Valeriu Moisescu

foto FNT Maria Ștefănescu

foto FNT
Maria Ștefănescu

L-am cunoscut, am vorbit cu el de mai multe ori. După 1989. Pe atunci construiam, cum se zice, revista „Teatrul azi”, UNITER, care moștenise reflexele ATM (organizația reprezentând „oamenii de teatru și muzică”). Regizorul fusese ales în consiliul UNITER, șef al secției de Regie. Dar, aveam să-mi dau seama, era și un scriitor autentic: începuse să publice în revista noastră „însemnări contradictorii”, mici bijuterii ale gândirii unui om de teatru complet. O raritate.

Pe vremea aceea, duceam mai multe „bătălii” iar una era să schimbăm modul de organizare a UNITER, ceea ce presupunea desființarea „secțiilor” de specialitate (regie, actorie, scenografie, critică teatrală) care aveau, după modelul sovietic, o ierarhie piramidală ce nu permitea lansarea unor idei, programe noi. Regizorul a încercat să înțeleagă de ce era nevoie de o asemenea schimbare. Întrebările sale primeau răspunsuri care nu păreau să îl convingă, dar nu dezarma. Avea să accepte apoi că schimbarea se impunea. Uniunea teatrală nu avea bani, trecerea la un mod operațional bazat pe programe, proiecte putea atrage finanțări, ne-am fi mișcat mai repede, mai liber. Votul său, atunci, în favoarea schimbării a contat. Începeam să ne cunoaștem, încet-încet, fără a deveni  prieteni. Văzusem puține spectacole create de el, scrisesem odată, poate de două ori despre ele. Când, iarăși după rezistențe, ale unor colegi critici de data asta, am deschis rubrica „procesele dictaturii în teatru” la revista „Teatrul azi” (unde făceam echipă cu dramaturgul Dumitru Solomon), „dosarul” unui spectacol cenzurat – nu singurul – al regizorului avea să apară în numărul 2. Era vorba de „Întunericul sau Gluga pe ochi” de Iosif Naghiu, la Teatrul „Bulandra”.

UNITEXT, 1999

UNITEXT, 1999

Număr de număr, apoi, „însemnările contradictorii”, pe care urma să le publicăm în volum , la UNITEXT, aveau să fie un punct de referință al revistei. Regizorul avea o minte critică, un talent special de a observa partea ascunsă a unui raționament ce părea infailibil, o atitudine față de certitudini care dezvăluia artistul critic.

M-a invitat de câteva ori la el acasă atunci când pregăteam cartea pentru publicare. Am discutat despre teatru, firește. Trăia pentru ideea de teatru. Umorul, ironia sa, dar și întinderea cunoștințelor erau o bogăție împărțită firesc.

S-a învestit în studenții săi de la Regie. Dar nu numai. A lăsat „urme” în tinerele minți și talente de atunci. Aveam să observ, puțin, din păcate, cum se exercita această socratic-artistică operațiune prin care făcea/încuraja să le apară ideile. Din 1991 începusem, ca asociat, să predau la catedra de Regie teatru condusă de Valeriu Moisescu. M-a susținut, împreună cu Victor Rebengiuc, să intru în această catedră, fapt care i-a mirat pe unii care mă vedeau la Teatrologie. Nu am regretat. Am avut întâlniri care mă stimulau cu mulți dintre cei care sunt acum nume mari în regia de teatru de la noi.

Cu Valeriu Moisescu puteai vorbi ore: dar nu aveai sentimentul că „pierzi” timpul. Dimpotrivă. Te făcea să îl câștigi iar studentele și studenții săi de atunci pot depune mărturie despre asta. Fuma în draci pe-atunci.  Cafeaua și fumul, le „văd” și acum.

Pentru mine, el este un reper. Chiar dacă „viața” ne-a îndreptat pașii spre cele ce ne interesau, eu am plecat de la București pentru a mă titulariza la Sibiu (o altă „aventură”), păstrez despre Valeriu Moisescu imaginea unui om, a unui intelectual și artist dintr-o stirpe rară. Omul care aducea Teatrul. De câte ori apărea. Apoi, s-a stins.

Standard
Actorul, Artele în Societate

Artistul ca Dictator

 

 

Uriașul prestigiu al unor actori și actrițe e, câteodată, ca o cazemată, o fortificație care a prins timpul captiv, prizonier al unei arte teatrale performată cu excelență, dar peste care inexorabil trec anii. Când excelența devine subiect muzeal ea nu mai poate fi activă: privești „tabloul” care va rămâne fixat. Pentru cât timp? Artistul-actor devine dictator al propriei imagini despre sine. Viața sa în artă e drumul agoniei întrupării personajului, ce trebuie „oferit” în fiecare seară privirii devoratoare, minții și inimii care vin „de afară”, și, câteodată, al extazului de a fi perfect în celălalt și a face să trăiască pentru public această ficțiune vie, reală. E ceea ce nu poate face nimeni altcineva.

 

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Dorina Chiriac: „E o prăpastie uriașă între viața teatrală și cei care se presupune că o controlează”

foto gândul.info

foto gândul.info

Dorina Chirac este o actriță care marchează un teritoriu special al artei actorului. În teatru, în film, la radio, în concert. Evoluțiile ei, modul în care construiește propria interpretare, dar și relația scenică indică o sensibilitate hrănită de o reactivitate rară. Când un actor nu mai reacționează, ci răspunde „meseriaș” numai, ceva din fibra lui s-a rigidizat. Nu numai în arta sa, ci și în viața sa.

„Am ieșit in stradă zile la rând. pentru civilizație. Pentru siguranță. am ieșit să schimb lumea. să o fac mai frumoasă acum, cât încă nu își dă seama copilul meu cât e lumea de-ncurcată și tristă. Am strigat să fiu respectată. nu vreau nimic pe degeaba. Vreau să muncesc in continuare cinstit și implicat si să fiu plătită pentru ce și cum și cât fac. Au trecut câteva zile și deja cred c-am visat. Cred că lumea nu vrea încă să fie schimbată.
Am lipsit motivat aseară. Mi-e greu, însă, să îți motivez ție absențele. și, crede-mă, vreau să fac asta.”

(mesaj pentru Klaus Iohannis, pe pagina sa de Facebook, noiembrie 2015)

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (III)

Intră în scenă avocații

 

Cum apreciezi talentul? E dificil, desigur. Mi-a reținut atenția ce a spus odinioară Papa Ioan Paul II: “Talentul artistic e un dar de la Dumnezeu și cine și-l descoperă are o anume obligație: să știe că nu îl poate rispi, ci că trebuie să-l dezvolte”. O enormă bibliotecă teatrală s-a scris despre talentul artiștilor din artele spectacolului. Mult orgoliu, vanități desfășurate pentru a desemna pe „cel mai…”, „cea mai…”. Mult efort pentru a pune în valoare criteriile, gustul în funcție de care subiectivitatea cronicarului se manifestă. Ce te faci, însă, când talentul e ținta subiectivității directorului?

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (II)

Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro

Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro

 

Despre artă, talent și abuz.

O faimoasă actriță fusese concediată de către direcția Teatrului Național pe motiv de „scădere vădită a talentului”! Dar cum se poate măsura, aprecia că un artist e în scădere vădită de talent?

De aici începe procesul, Naționalul este pus sub lupă, directorul său, comitetul de lectură sunt chestionați, presa intervine. Un proces care aduce la rampă aspecte politice, artistice, financiare și de moralitate. Voi folosi, în continuare, informații, voi cita din lucrarea Pentru artă, referențiată în primul episod.

Să intrăm în culisele procesului.

Continuă lectura

Standard