Artele Educației, Artele în Societate, Cărți

Cultura unei absențe: Bizanțul

O amintire vagă trimite la o broșură de popularizare a Istoriei unde am citit ceva despre Bizanț. Eram în liceu. O amintire puternică, însă, după, mă trimite în primii mei ani de studenție la Filologia bucureșteană, unde studiam la disciplinele (sau profii!) care îmi plăceau și unde, extracuricular, am dezvoltat o pasiune pentru studiile teatrale (oricum citeam teatru din liceu) și pentru…cultura veche românească. Prima mea practică studențească, datorată unui prof de …biblioteconomie, cu o istorie – am aflat mult mai târziu – foarte sulfuroasă, de proveniență securistică, a fost la biblioteca Mănăstirii Neamț unde, prin „complicitate” cu starețul și părintele bibliotecar, proful mi-a obținut accesul (altfel, trebuia aprobare de la ÎPS). Tema mea (avea să fie și primul meu articol!): circulația cărții în Țările Române. Eram închis patru ore pe zi pe dinafară, părintele bilbiotecar, care mă găzduia, mi-a dat un pulover gros, dar și ceva din blană de oaie căci era foarte frig înăuntru. Bucoavnele vechi, unele înalte de jumătate de metru, Cazanii, Octoihuri, Evangheliare, circulaseră, fie sub formă de …dotă date fetei care se mărita (valoarea uneia, mi-a spus părintele bibliotecar era, în epocă, de trei sate de țigani!), fie de împrumut temporar, dinspre Moldova spre Țara Românească. Multe aveau înscrisuri, în greacă, slavonă și, astfel, după discuții de seară absolut remarcabile cu părintele bibliotecar (știa: greacă, latină, germană, engleză și franceză!) cu dicționare la îndemână, am învățat mai mult, în acea lună, despre cultura veche românească decât de la unii profi precum Al. Piru sau I. Rotaru. În aceste discuții, Bizanțul revenea nu odată. Îmi aduc aminte că noi studenții veniți la practică (aveam colegi repartizați la Biblioteca municipală din Piatra Neamț), cu proful, am fost primiți la un prânz oferit de starețul mănăstirii unde o parte a discuției a privit situația ortodoxiei în Dobrogea și Bulgaria. Ascultam cu gura minții căscată căci aveam ce! Bizanțul, Imperiul Roman veneau în discuție.

Experiența acestei „practici”, inestimabilă pentru formarea unui filolog, alături de altele, mi-a arătat și ce înseamnă…impostura academică. La cursul prof. Rotaru (nici el nici Al. Piru nu erau formați sau specialiști în cultura veche, nu știau limbile de bază) am avut și prima contră mai serioasă: la o lucrare mi-a dat 9, l-am întrebat de ce, mi-a spus că nu era adevărată o afirmație a mea. I-am spus că ea e susținută de celebrul Jacques-Paul Migne, pe care îl citam cu un studiu, o autoritate (in)contestabilă, editorul celebrei serii de 221 vol, Patrologia Graeca, conținând scrierile părinților Bisericii. „Păi, ce, l-ai citit dumneata?” „Da, eu l-am citit”. Și i-am demonstrat. Cu pasiune. Mi-a pus o întrebare legată de Cartojan, îl citisem și pe acela. Tot cu 9 am rămas!

În acea perioadă am dezvoltat un interes aparte pentru cultura bizantină. Îmi aduc aminte că am citit tot ce a scris Iorga despre Bizanț, dar și alți specialiști români, precum și câțiva autori francezi și englezi, găsiți la Biblioteca Centrală de Stat, unde mergeam de multe ori dacă nu găseam la mine la Filologie. Începeam să văd unele legături: între ce a transmis Imperiul Roman în perioada târzie unui Bizanț, apoi Renașterii în materie de pictură, arhitectură (alte pasiuni ale mele; încă mai citesc studii despre Renaștere și cultura sa vizuală) și cultura românească veche și apoi pre-modernă.

În timp, Bizanțul mi-a „spus” câteceva, după ce interesele mele de studiu s-au orientat, dincolo de literatură, spre teatru. Scriu aceste rânduri în acest octombrie când am cumpărat două  noi apariții despre Bizanț. Una, Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în imperiul bizantin (Polirom, 2020, ed. orig. The Byzantines, 2010) de Averil Cameron, profesor la Universitatea din Oxford; a doua, Constantinopol. Capitala Bizanțului (Baroque Books & Arts, 2020, ed. orig. Constantinople. Capital of Byzantium, 2007) de Jonathan Harris, profesor la Universitatea din Londra. Le-am cumpărat și pentru o cercetare privind Vorbirea, Retorica și forme de educare ale lor.

Bizanțul, istoric și cultural, scrie profesorul Cameron, este, pentru cei mai mulți, o absență. „Bizanțul ocupă un loc incert în istoriografie(…) A fost acesta parte a Europei? Ori aparține mai degrabă Răsăritului? Cum se armonizează istoria ortodoxiei cu noțiunea de creștinătate apuseană?” Ne amintim că, de câteva ori, state membre ale UE au ridicat această problemă. Știm că Bizanțul cuprindea părți însemnate din actuala Europă. Pledoaria profesorului privește necesitatea reintroducerii Bizanțului în istoria Europei. Aduce argumente în acest sens. Multe clișee privind societatea și cultura Bizanțului au fost reținute mai mult decât adevărul demonstrat de documentele ce ne-au parvenit. Citesc câteva capitole al căror subiect e aproape de preocupările mele de acum și ce aflu și înțeleg revitalizează ce stocasem, inactiv, cu mulți ani în urmă. Mai ales despre viața cotidiană, educație, oratorie și standardele de competență pentru angajarea în posturile importante din administrație. Dar și despre pedepsele pentru infracțiuni sau nesupunere. Din lucrarea profesorului Harris, structurată mai elaborat tematic, mă interesează mult capitolul „Democrația” și citesc despre modul în care femeile erau considerate inapte pentru viața publică. Trebuiau să stea acasă și să țeasă, cum Penelopa. Bizanțul este, însă, contradictoriu și în această privință căci,  nu odată, femeile ajung să aibă un rol politic conducător.

Într-o vreme, când predam Studii teatrale la Sibiu dar și la Litere, la București, am fost curios în ce privește regândirea unei discipline tradiționale în curiculum-ul școlilor de teatru: Istoria teatrului. Nu știam cum arăta – dacă – teatrul în  Bizanț. Citisem câteceva pe atunci dar când o întâmplare anticărească norocoasă m-a făcut într-o bună zi să dau peste lucrarea dedicată subiectului, neîntrecută nici până azi, am avut imaginea substanțială și clară despre subiect. E vorba de Le théâtre à Byzance de Venetia Cottas (Librairie Orientaliste Paul Geuthner, 1931), un must în materie de modul în care formele de spectacol teatral au fost cultivate într-un imperiu sedus de ritual și spectacol, în genere.

Desigur, azi, revizitarea unor moșteniri are ceva problematic, vezi Mediterana, Levantul, Bizanțul. Cele trei aparțin, desigur, unor serii de civilizație și culturi diferite, unde limbile și limbajele, credințele și religiile, conservă în măsura în care sacrifică „eterna reîntoarcere”. Modernitatea și modernismele par să le fi evacuat de tot din contemporaneitatea noastră. Nu este chiar așa. Dar nici nu mai supraviețuiesc – acolo unde se mai întâmplă – pentru a justifica o ordine a istoriei. În învățământul românesc e tristă situația în care limbi fondatoare precum greaca și latina s-au văzut dacă nu ostracizate, de-a dreptul eliminate din programe școlare. Ca și, în anumite situații, cu limba română. E repede uitat, dacă a fost știut, faptul că o limbă e un vehicul dar și un vector de cultură și civilizație. Destinul acestor limbi în Școala românească de azi, deciziile care le privesc, produc absențe care anemiază un substrat tradițional mereu creator de cultură.

 

Standard
sursa cadouripersonalizate.eu
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

„Învățăm să comunicăm corect!” ??? Mai bine NU așa.

    Am intrat într-o librărie-papetărie de cartier. Multe manuale, antologii, culegeri de texte pentru română. M-a atras titlul „Învățăm să comunicăm corect!. exerciții, jocuri și teste” care e pentru clasa a IV-a, deci pentru 11 ani. Acasă îmi fac timp să parcurg publicația.
   Deschid. Prima pagină are titlul: „Recapitulare”. La 1, „citește textul”.
   Textul începe așa:
sursa cadouripersonalizate.eu

sursa cadouripersonalizate.eu

„Mormălici, un ursuleț blând și drăgălaș, întâlni, cu totul întâmplător, într-o zi însorită de vară, o zână frumoasă și bună. Ea îi zise:

– Pentru că ești un ursuleț cuminte, îți voi îndeplini trei dorințe! Mormălici se gândi o clipă, apoi spuse:
– Îmi doresc, în primul rând, să am o mulțime de prieteni în pădure.
– Dorința ta va fi îndeplinită, micuțule! îi spuse zâna zâmbind.
– Aș mai vrea fructe zemoase și foșnet de frunze în fiecare zi, mai adaugă ursulețul. (…)”
Rezum ultimele rânduri: zâna i-a îndeplinit dorințele iar ursulețul a fost mulțumit. De ce: „Avea acum cu cine să se joace la umbra copacilor bătrâni din pădure.”
 
   La 2 se cere completarea propozițiilor cu informații din text (ex.: „Personajele textului sunt…”).
   La 3 se cere: „Pune x în căsuța răspunsului corect. Mormălici s-a întâlnit cu: o mulțume de prieteni; un stol de păsări vesele; o zână bună și frumoasă.” Alte cerințe: cele trei dorințe ale ursulețului erau…; datorită zânei , în pădure au apărut…; ursulețul era acum…” În total 17 cerințe legate de Mormălici, inclusiv unele de gramatică, o alta de…creativitate („Invită-l pe Mormălici la petrecerea organizată cu ocazia zilei tale de naștere”; de ce nu, simplu: „invită-l la ziua ta”?
   Asta a fost Recapitualrea. Urmează „Test de evaluare predictivă”. E ales un fragment din „Puiul” de I.Al. Brătescu Voinești), cu întrebări precum: „Ce a făcut puiul cel mare?”; „Cum erau zilele bietului pui?”; „Ce făcea el când ceilalți pui dormeau?” și urmează cerințe gramaticale.
   După, ne sunt prezentate obiectivele urmărite și „descriptori de performanță”. Nu intru în detalii.

   Enumăr alte referințe comune, literare, culturale, alese pentru teste, exerciții, în ordinea paginilor: neam, Muzeul de Istorie, Humulești, nai, carte cu povești, Ștefan cel Mare, Capra cu trei iezi, Cotoșman năzdrăvanul – după Petre Ispirescu, Păcală în satul lui – Ioan Slavici, Pasărea măiastră; Hoțul împărat-de Petre Ispirescu, Departe, departe – de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Gâsca de aur; Croitorașul cel viteaz  (la altă pagină e „cel isteț”); Prințul fermecat- de Frații Grimm, Klaus cel mic și Klaus cel mare; Lebedele – de Hans Christian Andersen, Toamna – de Octavian Goga, fata babei și a moșneagului – de Ion Creangă, În pădurea Petrișorului; Dumbrava minunată – de Mihail Sadoveanu, Vizită; D-l Goe – de Ion Luca Caragiale, Somnoroase păsărele; Crăiasa din povești; Revedere – de Mihai Eminescu, eclipsa de Soare (preluat după Wikipedia), Vrăjitorul din Oz – de Frank Baum, iepuraș, rățuște, arici, bibliotecă („aș vrea povești de Petre Ispirescu”), Heidi, fetița munților – de Johanna Spyri, Povestea crocodilului care plângea – de Vladimir Colin, Ion Roată și Cuza -Vodă – de Ion Creangă. Unele texte/autori apar de mai multe ori, pentru nevoile exercițiilor date.

sursa youtube

sursa youtube

   Prima observație: toate referințele creează un plan al poveștii, basmului, primei copilării.  Care specii literare au, firește valoarea lor. La ce vârstă, din ce epocă ?
   A doua observație: în această …lucrare, sunt enorm de multe „texte” fabricate pentru a servi scopurilor. Problema e că toate compun un plan de referință al infantilismului.  Dau un exemplu grav: la p. 48, (la exercițiul de „Scriere imaginativă”), li se cere elevilor să citească „compunerea” „Micii detectivi” și să-i delimiteze părțile (Introducere, Cuprins, Încheiere). Subiectul: ultima zi de școală, vine vacanța de vară care, însă, a dispărut iar elevii s-au decis s-o caute în „orice colțișor al țării”. Când s-au întors din excursia cu părinții, și-au dat seama că vacanța a fost mereu cu ei și au ajuns toți la aceeași concluzie: „important este să te simți bine în compania celor dragi și să știi să te bucuri de frumusețile care îți ies în cale. Vacanță, ești minunată!”. Bun, bine…Că textul e scris de un adult care scornește limbajul unui puber, sare în ochi: e artificial, n-are pic de …imaginație. Cât despre logica…compunerii, …Asta e scrierea imaginativă pentru cei și cele de 11 ani? Asta își imaginează ei/ele la vârsta asta? În secolul 21?
   A treia observație privește „descriptorii de performanță” în raport cu „obiectivele”. Nu odată ei sunt fabricați și au la bază principiul cantitativ mai degrabă decât cel cantitativ. Nimic, apropos de exercițiul de mai sus, privind stilul, personalitatea individuală reflectată în compunere. Li se reamintește, între altele, de fapt, sunt îndemnați :”Folosește cât mai multe expresii deosebite!” Dar exemplul compunerii de la p. 48 este o flagrantă contradicție: nu există nicio „expresie deosebită” în acel text ce trebuie „citit” și descompus în cele trei părți.
   Pentru această „lucrare”, apărută la o editură în 2014, descoperi, cu greu, că, dacă nu are autor, are două coordonatoare. Ce au coordonat? Să fie în „conformitate cu programele școlare în vigoare”?  „Lucrrea” e în continuare la vânzare.
Ce e prost în/cu această „lucrare”?
   În primul rând, modelul mental care a guvernat realizarea. Tot ce e între coperți nu oferă niciun contact cu prezentul acestor elevi de 11 ani. Dimpotrivă, îi/le menține într-o stare paridisiac-infantilă, îi separă de lumea înconjurătoare în timp cei ei/ele caută, obțin informații, mai ales vizuale, despre ce (li) se întâmplă acum. La fel de rău: structurile gramaticale, vocabularul folosit sunt de o simplitate care îi menține pe elevi la o categorie de vârstă inferioară.  Exemplele conturează o întârziere psiholingvistică care e dată ca suport al dezvoltării comunicării la această vârstă.
   Dar cum e descris psihicul unui copil de 11 ani? Ce se întâmplă cu psihologia copilului după primul ciclu de școlaritate? La 11 ani e, de regulă, începutul pubertății. E un marcaj fizic, emoțional, cognitiv care, în funcție de ce primește  puberul, anunță – dar cum? – trecerea spre sfârșitul copilăriei. Achizițiile în line logică, informațională, relațională, în general, cele cognitive devin tot mai importante pentru dezvoltarea personalității copilului. Concentrarea e pe ce îi/le afectează aici și acum. Or lucrarea în discuție e în afara acestei chestiuni. La fel, vârsta e una unde se formează convingerea că acțiunile propii pot avea consecințe pe termen mai lung iar raportarea la o informație poate fi făcută în mai multe feluri. Or lucrarea în discuție nu propune decât – ca odinioară – un singur mod de raportare.

    În al doilea rând, lucrarea are în vedere cu prioritate absolută, comunicarea scrisă. La această vârstă, copiii fac progrese remarcabile în comunicarea orală! Sau ar trebui. Lucrarea nu le dezvoltă nimic, nicio performanță în această privință. E normal? Așa trebuie să fie…”în conformitate cu programele școlare în vigoare”?

sursa mentor-romania.ro

sursa mentor-romania.ro

   În al treilea rând, lucrarea nu dă o imagine clară despre ce este chiar actul comunicării. În condițiile în care personalitatea copilului, la această vârstă, începe să se formeze tot mai decis prin modul său personal al comunicării.
   Impresia generală, după această rapidă evaluare a…lucrării, e că cine a fabricat-o nu a avut în vedere copiii din secolul 21, mai precis (2000-2016), ci pe acei „copii” fabricați în birouri și minți înlemnite într-un timp străin de aceștia. „Comunicarea” corectă în această „lucrare” e ca o relicvă. La care copiii ar fi obligați, ca și profesorii care ar folosi-o, să se „închine”. De ce? Cu ce preț? Prejudiciul adus de astfel de „lucrări’ este imens. El nu a fost încă evaluat la dimensiunea lui reală. Cele de mai sus nu sunt decât o simplă mostră. Ca în filmele SF cu cei de azi care dau peste un ieri  cu care au o legătură – dacă? – foarte slabă.
   Care e lumea pentru care astfel de lucrări îi pregătesc pe copiii de azi?
 
 
Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale, Vorbirea

Revoluția Educației? Da, se poate

Sir KenPe 21 august s-a stins după o scurtă suferință. Avea 70 de ani. Câteva decenii a urmat o carieră academică, a părăsit-o apoi pentru a deveni cel mai influent expert în Educație din lume. Discursul său de la TED din 2006, „Do schools kill creativity?” („Ucid școlile creativitatea?”) are la această oră peste 66 de milioane de vizionări, a marcat – și încă o face – gândirea despre rolul, scopul Educației.(https://www.ted.com/talks/sir_ken_robinson_do_schools_kill_creativity).

A conceput programe de reformă, a consiliat guverne, a publicat cărți, a susținut enorm de multe conferințe, discursuri în întreaga lume. Pentru a răspândi credința sa că Educația trebuie pusă pe un alt drum. Ceea ce avem acum, după decenii de schimbări, are ca rezultat că „educăm oamenii în afara capacităților lor creative”. Creativitatea în Educație a devenit, datorită lui, noua paradigmă, noua filosofie a actului educațional.

Sir Ken Robinson.

Celebrul discurs din 2006, cărțile lui m-au făcut să mă gândesc încă odată – pe mine și pe mulți alții – la cât de mult greșim când punem Educația în ramele rigide ale „producerii” cunoașterii prin „fabricile” concepute ca linii de producție. Copiii se nasc curioși, spune Ken Robinson, cu talente naturale „care ar trebui îngrijite de școală”. Ce este profesorul? Cel/cea care „predă”? Dar a preda nu este „numai o profesie. Dacă e gândită corect, predarea este o formă de artă”. Pentru Ken Robinson, dezvoltarea umană nu e un proces mecanic, este unul organic. „Și nu ai cum să prezici rezultatul dezvoltării umane. Tot ce poți face, ca un agricultor, este să creezi condițiile în care încep să înflorească”.

sursa Getty Images

sursa Getty Images

Este o gândire revoluționară, argumentată pe larg în cărțile sale, traduse și la noi. Pentru a o pune în practică avem nevoie de politicieni care să aibă clarviziunea care construiește o Educație a dezvoltării  nu a testării (prin examene rigide, teste, diplome care, de multe ori nu au nicio valoare). Într-un discurs mai recent, Ken Robinson se referă la politicieni: „Le spun adesea: dacă vreți să puneți capăt problemelor din Educație, încetați să le mai produceți”.

Am prezentat celebrul discurs din 2006 de multe ori la cursuri și seminare. Adesea, impactul a fost enorm, adesea studenții erau șocați de noutatea viziunii. După o astfel de prezentare, îmi aduc aminte, câteva minute a fost o liniște asurzitoare. După care parcă s-a spart o barieră a minții și au început să vorbeascăS-ar fi simțit bine, aproape de ei înșiși, dacă educația lor ar fi urmat căile deschise de Ken Robinson, dar realitatea universitară lovea nemilos: incompetențe didactice, lipsă de comunicare reală, atenția acordată fiecăruia, gândirea prospectivă privind dezvoltarea individuală.

Prin stingerea lui din viață, eu am pierdut pe cineva care m-a făcut să cred că tot ce am făcut, urmând căi ale creativității la cursuri și seminare, chiar înainte de a cunoaște gândirea sa, dar mai ales după, nu a fost degeaba. Eu cred că este o cale de urmat pentru a-i pune pe copiii noștri în lumea lor, aceea unde vor dezvolta liber, creativ propriile capacități.

Ken Robinson a aprins o flacără uriașă, vizibilă peste tot în lume. Am putea încerca măcar să n-o lăsăm să se stingă.

 

 

Standard
Artele Educației, Generale

Viteza tehnologiei, viteza Educației. Despre un decalaj

 

sursa pageuppeople.co.uk

sursa pageuppeople.co.uk

Acum doi ani aproape începusem un articol despre o lege adoptată în Franța. Cine prevedea că subiectul ei va pune, altfel, relația dintre Tehnologie și Educație? Iată începutul:

„Azi, 30 iulie 2018, Parlamentul Franței a aprobat o lege care interzice device-urile digitale în școli. Cu unele excepții, în scop pedagogic, de pildă. Controversată, legea arată, de fapt, eșecul unui tip de educație, neglijat în fața seducției conectării oriunde și oricând. Nu conectarea e problema, ci cum anume s-o folosești bine la școală.”

De câteva luni, sistemele școlare din întreaga lume, practic, sunt forțate să treacă, cu cât mai mult și mai multe, în online. Viteza cu care s-a oficializat această forțare sacrifică, însă, părți din conținutul Educației. Se știe, o lecție, un curs, un seminar trebuie construite altfel pentru a fi accesabile online în comparație cu ce s-a întâmplat până acum. Educația in presentia este deturnată spre metamorfoza ei digitală unde, între probleme, apare și aceea a decalajului care se produce, la mai multe nivele. Dacă soft-iștii produc cu o viteză remarcabilă o mulțume de produse și facilități digitale, obișnuințele multora din corpul profesoral țin de vechiul suport al cunoștințelor și mai puțin de performanța lor în lucrul în online. De multe ori, însă, e exagerată ideea că noile generații sunt foarte competente digital. Corpul profesoral, cum s-a observat nu odată, instruiește prea puțin elevii, studenții în folosirea instrumentelor digitale pentru scopul învățării. Observațiile nu sunt valabile numai pentru noi, aici. Dacă este evidentă ușurința cu care elevii și studenții adoptă lucrul cu un computer, un laptop, o tabletă, de multe ori asta e în vederea socializării în rețea sau unor căutări care să răspundă unor curiozități etc. Efortul lor e dirijat în mai mică măsură spre folosirea device-urilor, un telefon mobil (de care nu se despart!) în scopurile învățării. Am făcut și eu, ca și alți colegi și colege, micul exercițiu al încurajării lor în vederea folosirii mobilului pentru a obține o informație specializată în timpul interacțiunii noastre.  Nu odată au fost surprinși. Alteori …am fost surprins eu căci o și făcuseră deja imediat după ce a apărut problema!

Trecerea conținuturilor didactice în online cere imaginație, creativitate și un alt mod de a interacționa. Prea puțini dintre noi, și în pre- și în universitar, am fost/suntem antrenați în a face așa ceva, necum în a fi performanți. Și atunci: de ce nu este creat un program național în Educație exact în acest scop? De ce nu? Desigur, e mai simplu să disponibilizezi bani pentru a cumpăra tablete, computere și a le pune la dispoziția elevilor. Nu spun că e inutil. Spun că, încă odată, se încurajează, se dezvoltă decalaje. Nivelul de civilizație, cultură nu e același  pentru membrii aceleiași categorii: elevi, studenți, profesori. Trecerea în online scoate în evidență carențe serioase, de la simpla folosire a celor mai simple instrumente digitale, aplicații etc. până la inapetența, rezistența în fața forțării noului modului de „predare”.

Nimeni nu poate evalua acum consecințele pe termen scurt și mediu urmând deciziei multor universități din lume de a dispune brusc metamorfoza pachetelor curriculare, a modului admiterii, a evaluării.

sursa the conversation.com

sursa the conversation.com

Apar deja mari probleme privind vulnerabilități ale integrității academice, creșterea sentimentului de izolare care mimează colectivitatea, și creșterea afecțiunilor ochiului, cu consecințe asupra dinamicii cerebrale, urmare a „consumului” excesiv de ecran. Va crește, desigur, disconfortul poziției fizice statice în fața laptopului, cu consecințe generate de mobilitatea tot mai redusă. Degeaba semnalele de alarmă apărute indică inconveniente majore generate de regimul restricțiilor în pandemie. Ideea că pot fi îmbinate online-ul cu in presentia nu este încă parte a unei strategii în condițiile unei conviețuiri forțate cu virușii noi. Populația țintită de procesul educațional e împinsă grăbit într-o nefirească, disarmonică priză a digitalului provocând o extracție majoră din procesul firesc al formării și transmiterii cunoștințelor în vederea stimulării modului propriu de a gândi.

Însuși modul comunicării se schimbă acum. Fără să știm cu precizie dacă e bine sau nu, dacă nu facem decât să răspundem superficial într-o situație de criză. În universitate, schimbarea structurii conținuturilor ar trebui să atragă și schimbarea modului evaluării. Încă se vorbește puțin despre asta. Și astfel, încă odată, decalajul se mărește: între obiectivele învățării, care sunt formulate pentru situația normală a parcursului educațional, și obiectivele care, acum, ar trebui puse în acord cu folosirea extensivă a online-ului. Dacă a folosi resursele digitale și întreaga ofertă  în online pare la îndemână, nu la fel e și cu resursele Educației. Ca orice sistem, și aceasta are o forță inerțială care poate fi dinamizată printr-un șoc. Când Educația se predă aproape necondiționat online-ului, pentru că e, administrativ, o operațiune „mecanică”, deși ar putea fi intens creativă și generatoare de resurse, relația fundamentală între „actorii” săi e deturnată. Ar trebui cercetat spre ce? „Mașina” și umanul nu sunt incompatibile. La fel Inteligența Artificială și cea Naturală. Și-au mai dat mâna. În Educație, însă, atenția e spre ce se întâmplă cu umanul. Când presiunea crește pentru a acredita uniform ideea de users, cuantificabilă în societățile de consum, e de văzut dacă nu cumva ei/ele devin, pe nesimțite, losers. Se știe, când ceva se câștigă, altceva se pierde.

Standard
sursa jeremy-bishop/david franklin
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Profesionistul de dincolo de scena profesiei

sursa jeremy-bishop/david franklin

sursa imagine jeremy-bishop/david franklin

Sunt actori și actrițe care ies în public și nu numai în fața publicului. Lor li se spune de către alți actori și actrițe că numai scena e lumea lor și că nu ar trebui să iasă în public. Să spună ce cred despre ce (li/ni) se întâmplă. Aceiași care le reproșează nu spun nimic, însă, atunci când sunt actori care intră în politică. Sau sunt numiți în funcții publice, de ministru, secretar de stat etc. Cu alte cuvinte, mai pe scurt, actorul vorbește numai de pe scenă și publicului închis din sala de teatru. El/ea nu are „voie” să iasă din teatru,  nu are drept la opinie, la a exprima un punct de vedere, la a susține ceva, la a protesta. Nu pot fi de acord.

Știu că sunt mulți profesioniști, din diferite medii, care își văd de treaba lor. Care se : claustrează, baricadează, ascund, mulțumesc cu certitudinea profesiei, salariului, mediului lor profesional. E o constatare. Ei/ele nu sunt interesați de faptul că existența lor profesională, mai bună, morală, e în dependență directă de tăcerea  lor. De ce ar spune ce cred cu voce tare? Se știe, asta aduce numai necazuri. Oare?

Sunt profesioniști care, prin natura profesiei, sunt văzuți/auziți de un public. Dar sunt mult mai mulți cei/cele care nu au o astfel de expunere publică. În ambele situații unii și unele vor avea curaj sau vor fi interesați să spună ce cred, să vrea ca lucrurile să fie altfel. Tăcerea, însă, lipsa de reacție e dăunătoare. Moral. Când, imediat după 1989, copiii deveniți adolescenți i-au întrebat pe părinți: voi ce ați făcut?, răspunsurile s-au materializat într-o societate românească fără busolă ani de zile. Ceea ce spune mult despre tăcerea care nu înseamnă nimic. Decât lespedea pe un mormânt mereu gol. În care, cel mult, sunt îngropate marile valori simple. Cele care dau substanță unei întâmplări: faptul de a te fi născut. Ceea ce urmează e viața ca atare(!) sau viața în adevăr, aceea mai dificilă, dar care te construiește pe dinăuntru, viața despre care scria Vaclav Havel.

Un curent de opinie, la noi, dar nu numai, e că nu mai avem reperemodele care să ne ghideze spre o astfel de viață. Dar când ele apar, influențează, sunt ele luate în seamă, au un efect constructiv? Orice model include, desigur, un sacrificiu. A-l urma, a te convinge că asta e calea ta, înseamnă să începi să te construiești. Vorbind cu tine, în primul rând. Dar, adesea, tăcerea e preferată. E mai comodă. Aduce beneficii rapid. Nimic de acuzat. Așa e viața.

Când ești pe „scena” profesiei, ceea ce îți dă individualitate nu e numai calitatea competenței tale, ci și substanța morală a acestei competențe. Capacitatea de a spune ce crezi. Din când în când. Altfel, nimic nu crește viu.

 

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Cultura Educației sau Barbarii dinăuntru

Sunt sigur că ați observat că, după 1989, două ministere dețin poziții fruntașe în topul nefericit al celor mai frecvente schimbări de miniștri: Educația și Cultura. S-a scris adesea despre acest fapt, considerat ca o lipsă de atenție a partidelor câștigătoare ale alegerilor de a investi resurse umane și bugetare serioase în două ministere…minore. Minore, adică …mici. Mici, adică dotate cu puțin. Puțin, adică…suficient. Suficient, adică…”avem lucruri mai serioase de făcut”. Economia, infrastructura, spitalele, securitatea energetică, informatizarea sectorială, planurile macro, planurile strategice, …

De ce ni se întâmplă asta? Sunt multe explicații. Dar una s-ar putea referi la noua cultură a barbarilor de gradul trei. A  acelora care și-au făcut (dacă?) studiile inconsistent, târându-se ignorant, fără imboldul de a fi bun în vreo specializare. La Greci, barbarul era cel care nu știa greaca. Nu știai greaca, adică nu știai Logica, Dialectica, adică nu stăpâneai Arta Discursului care înseamnă Arta învățării celorlalți. Exercițiul doctoral, de pildă, are puțin din toate acestea în cazul ultimei probe: noi o numim „susținere publică”, restul lumii (mai) civilizate o numește „defense”, „apărarea tezei”, deci. Căci se presupune că teza de doctorat chiar este o teză pe care ești chemat/ă să o aperi în fața criticii comisiei sau a publicului. Printr-un discurs care îi învață pe ceilalți. Când un guvern sau un ministru ia o măsură, și există reacții publice la aceasta, guvernul sau ministrul este obligat moral, dar și politic (e în interesul polis-ului) să o explice, apărând-o. Prin discurs, logic, firește. Legitimitatea ta e dată nu de faptul că ai câștigat alegerile, ci de faptul că guvernezi, iei decizii pentru polis, pentru Cetate, pentru stat, în ansamblu. Pentru ca să poți funcționa astfel, Educația ta ca guvernant e obligatoriu să fie sora geamănă a Culturii tale ca guvernant. Dar dacă tu te bâlbâi, nu mai poți fi legitim. Interesant, barbaros  are aceeași rădăcină cu balbutiare, „a se bâlbâi”. Căci Grecilor, limba barbarilor le suna ca o bâlbâială nesfârșită.

Barbarii intră treptat într-un raport dialectic cu cei care reprezintă interiorul, ei cei care vin din exterior. Walter J. Ong face o analiză seducătoare a acestui raport, în The Barbarian Within, pentru a arăta că, de la un moment dat, barbarii vor induce în acest nucleu dur al Logicii, al limbii civilizației, un elelement de destructurare care va fi acceptat. O cale sigură e declinul Gramaticii. O vedem și noi, la noi, unde lipsa de structurare a prezenței publice în cazul multor figuri, are la bază acest declin, cu repercusiuni sesizate deja, asupra Logicii și Artei învățării celorlalți. Barbarii aceștia nu mai sunt de gradul doi (al culturii textului, l-au „sărit” pe acesta), pentru a „retrograda” în rangul trei: al existenței spectaculare în cultura digitală unde imaginea și textul prescurtat pe devices-uri digitale îi/le degrevează de exercițiul fondator al Integrității prin Discurs. În mai multe părți din Europa, ei (și ele!) sunt o prezență clară, semnalizând cum exterioritatea corodează interioritatea a ceea ce ne-am obișnuit să numim valori (europene, în cazul nostru). Barbarii de gradul trei evacuează prin exercițiul democratic al votului și reprezentării valorile și principiile fondatoare ale statutului de drept pentru că vor să înlocuiască statul de drept cu dreptul statului. Pentru asta nu e nevoie de Educație și Cultură ca antrenamente ale minții civilizate, ci de vigoarea celor care, exteriorizați, vor să devină interiorizați în noul stat. Să fie noul interior. Să ne locuiască. Și atunci limba lor, barbara, va fi engleza dezintegrării. Vor construi un nou „interior” care să reziste asaltului civilizației. Europa granițelor s-ar putea reinventa, dar asta va fi mai nimic față de granițele (valorilor) Europei, tot mai laxe în tornada globalizării care seamănă tot mai mult cu o orchestră în derivă, interpretând fără partituri pentru un public care se simte tot mai bine fără casă. Se simte tot mai bine afară.

Standard
Artele Educației

Integritatea în Educație

Azi e sâmbătă. Timp de două ore, am rezolvat corespondența pentru cursanți, notele de la un curs de două zile, 6 ore în total, la patru școli doctorale. Cursul ordonat de fostul ministru al Educației: Etică și Integritate Academică (EIA). Curs care a pus probleme serioase universităților: normarea, programarea, spațiile, specialiștii în Etică și…Integritate academică.  Vreau, pot?, să scriu cele ce urmează înainte de a merge la  teatru. Mâine zbor la  Cluj unde luni am două susțineri publice de teze de doctorat. Ambele în cotutelă: una cu Germania, alta locală. Ambele mi-au cerut un efort special, dar în sensuri diferite.

Nu am reușit să  termin sâmbătă. Între timp, am fost la Cluj. M-am întors bucuros că am finalizat un doctorat foarte bun, ieșit din comun, al Alexandrei Pâzgu, fosta mea studentă la Teatrologie de la Sibiu. Realizat în cotutelă internațională (cu Bojana Kunst, un nume de referință în Studiile teatrale), doctoratul acesta certifică în Alexandra un talent în gândirea teoretică privind Performing Arts. Susținerea tezei, în limba engleză, a fost un model de organizare și expunere. Pentru cele două universități din România și din Germania, doctoratul în cotutelă internațională pe domeniul științelor teatrului a fost o premieră. A durat șase ani. Ultimele două versiuni ale tezei mi-au cerut mie și Bojanei Kunst o concentrare aparte pentru a face ultimele sugestii. Uneori, ca și în acest caz, coordonarea științifică îți aduce satisfacția unor descoperiri dacă doctorandul e dotat/talentat în materie de cercetare științifică.

Mă preocupă în continuare slaba cunoaștere privind integritatea în mediul universitar. Majoritatea preferă să nu aibă de-a face cu chestiunea, o ignoră sau preferă, în general, să-și vadă de treabă. Numai că în această treabă ideea de a trăi într-un mediu academic sănătos, nu-și face loc. Când discut, în public, despre, de pildă, tehnologia plagiatului, observ că mulți nu cunosc dincolo de copy-paste sau parafrazare incorectă. Când discut despre alte vulnerabilități : hărțuirea, concursurile pe post didactic care nu-s ok sau evaluarea părtinitoare a unor Cv-uri academice, iarăși, reacția este „n-aș vrea s-aud despre astea”. Presupunem că există, dar nu vrem, nu ne interesează să contribuim activ la limitarea „opagubelor” și, mai ales, la instalarea unei culturi a integrității în universitățile noastre. Cum fac alții, demult. Căci nivelul scăzut de integritate se reflectă direct în credibilitatea diplomelor universitare.

Din cât știu, în universitățile din România (dar nu numai), domeniul Eticii și Integrității Academice este mai degrabă aproximat. E mai eficient în a produce Norme, regulamente, Coduri decât în a organiza practic asumarea, incorporarea acestora prin acțiuni specifice, regulate. Nu printr-un curs, numai, o conferință, studii, activitatea Comisiilor de etică academică. Și  aceste sunt utile, fără îndoială, dar în ce măsură sunt eficiente pentru a atinge scopul? Iar scopul este: instalarea culturii integrității în mediul academic și de cercetare. Între Impunere și Convingere se așterne drumul lung, important, al asumării răspunderii pentru ceea ce facem pentru beneficiarii Școlii.

Ce înseamnă aceasta? Cum a decis ministerul de resort să „rezolve” problema? Vezi aici.

 

Standard
Artele Educației, Generale, Reacție rapidă

Absențe motivate?

La Școală funcționau – poate și acum –  „absențele motivate”. Ca să nu fie afectat cuantumul de prezențe, aduceai hârtii doveditoare în cazul în care absentai de la ore. Ele motivau absența. Desigur, în politică, în guvernare nu funcționează așa ceva. Nimeni nu te obligă să fii prezent. Dar poziția, funcția publică pot. Dacă le respecți. De Ziua națională a Franței, trio-ul de legendă al politicii românești recente, compus din o femeie (dna prim-ministru) și doi bărbați (președintele Camerei și președintele Senatului), lipsește, ca și de Ziua Statelor Unite, de la ceremonia, sărbătoarea anuală. Dacă la Washington sau Paris, Ziua națională a României ar fi tratată la fel – de fapt, nu știm cum e tratată, cine sunt și de la ce nivel cei care onorează cu prezența invitațiile statului român – sunt sigur că asta ar da satisfacție tuturor: și populișilor, naționaliștilor („cum își permit să nu ne bage în seamă nenorociții ăia?”) și europeniștilor, cu vederi liberal-progresiste („bine ne-au făcut, să vadă ăștia că ăsta ne e locul!). Pe cei care sunt total de acord cu vorba campaniei publicitare tangentă cu Centenarul Marii Uniri, atât de inteligentă și patriotică, unde e înscris în cromatica tricoloră mesajul:

Cum serbăm noi Centenarul

Dacă nu-ncingând grătarul? 

s-ar putea ca problema de mai sus să nu îi intereseze. Din motive binecuvântate de propriul pântec.Ei și ele vor fi mereu prezenți la chemarea grătarului. Nu vor absenta nemotivat niciodată. Nimic de acuzat aici. Dar pe cei și cele care nu văd nimic onorant în a fi prezenți/ prezente la sărbători naționale ale unor state care sunt importante pentru România, ce-i poate scuza? De ce se poartă ei și ele ca oameni care nu au bunul simț de a face față rolului, funcției lor? S-ar putea spune rapid: pentru că nu îl au. Bunul simț, nu funcția. De aceasta beneficiază tot timpul. Bunul simț, însă, nu le aduce nimic. Nici măcar un grătar. Numai ideea că trebuie să se comporte civilizat, să converseze în vreo limbă străină, să se miște coerent, cu naturalețe, să fie politicoși cu cei și cele pe care îi/le întâlnesc, să profite de împrejurare pentru a înscrie un punct pozitiv pentru România, s-ar putea să îi/le obosească. Le cere prea mult. Mai bine nu ne ducem. Să ne slăbească, ăștia cu ifosele lor care trebuie să ne spună de fiecare dată cum trebuie să facem ceva în spiritul democrației! Vom serba cum-necum și Centenarul ăsta. Al doilea încă nici n-a-nceput. Atunci, toți adulții de azi  vom fi absenți motivat.

Standard
Artele Educației, Legislație, Plagiat

Examenul picat al ministrului Educației

Ceea ce face în ultimele luni, mai ales în ultimele săptămâni dl. ministru al Educației a provocat reacții din partea corpului academic din România: studenți și cadre didactice, universități vizate au reacționat față de modul barbar în care un ministru, profesor universitar, rector al unei universități acționează în managementul (defectuos) al unui sistem, Educația, considerat, conform legii, o „prioritate națională”. Punctul de plecare – noile cifre de școlarizare – este, de fapt, un indicator al unei problematici mai complexe decât efectele unei proaste decizii manageriale de sistem. Și are de-a face cu un mare complex cultural-educațional, tipic pentru guvernări unde este cultivată lipsa performanței, a meritului, a excelenței prin favorizarea analfabetismului funcțional la nivel guvernamental.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Educației, Generale, Vorbirea

Vorbirea în public, Democrația și Dezvoltarea personală

 

În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpâneam asta!, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard