Artele Educației, Generale

Universitatea vulnerabilă (3) Despre (ne)încredere

 

sursa dreamstime.com

sursa dreamstime.com

Lucrările scrise, publicate din învățământ și cercetare, dovedite că sunt sau conțin părți plagiate sau cu date fabricate, sunt acidul care atacă necontenit credibilitatea Școlii, a Cercetării. Dispozitivele de prevenție a unor astfel de fapte sunt, e limpede, insuficiente sau/și ineficiente. Ele evită abordarea esențială: reintroducerea sistemică a pregătirii etice și de integritate a celor care urmează cursurile școlii. Se dovedește tot mai mult că lipsa de preocupare, preocuparea necompetentă, ignorarea pericolului pentru procesul cunoașterii, necorelarea normelor academice cu cele juridice, neaplicarea consecventă a dispozițiilor bune ale cadrului legislativ, toate dezvoltă anti-cultura plagiatului, a falsei competențe, a imposturii. Diplome care nu (mai) sunt credibile căci nu sunt acoperite real  de conținuturi însușite corect în acord cu viziunea prospectivă din domeniul de știință respectiv. Ineficienta „metamorfoză” a Școlii în online are, în prezent, dar și pentru o lungă perioadă de-acum încolo, consecințe puțin evaluate sau luate în calcul la realizarea proiecțiilor privind Școala viitorului apropiat. În mod normal, în spațiul public ar trebui să fie prezente, concertat, aceste teme de reflecție, dincolo de articole sau luări de poziție. Ar trebui să fim îngrijorați de actualul curs al lucrurilor privind studiile copiilor noștri.

Dar cum se vede chestiunea încrederii în Școală dinspre părinți?

th

sursa cuvintecelebre.ro

Situația cea mai frecventă este aceea a părinților care caută (dacă?) pentru copil o școală (foarte) bună. O caută, adică întreabă, află, poate cunosc vreun prof de la acea școală etc. Și își înscriu copilul acolo. Au, astfel, într-un anumit grad, o încredere că Școala aceea va oferi copilului lor instrucția corespunzătoare la un nivel de performanță acceptabil. Alți părinți nu au această opțiune, a căutării. Înscriu copilul la școala cea mai apropiată. Și înainte și după 1989, la grădiniță, la ciclul primar, la gimnaziu ori liceu părinții se mai informau în legătură cu cât de bun/ă sunt educatoarea, învățătoarea, proful/profa. Înscrierea la concursul de admitere la facultate era, înainte de 1989, rezultatul fie al presiunii familiei în direcția unor studii care, după absolvire, să asigure copilului lor intrarea cât de cât profitabilă în „câmpul muncii”, al descurajării („la muncă…”), fie al țintirii performanței, mai ales în cazul acelor profile (vocaționale, în special) pe baza posibilității de a plăti costurile mari ale „meditațiilor” făcute, de multe ori, chiar cu profi de la respectiva facultate. Nu era corect, desigur, era o încălcare flagrantă a unei etici elementare. Dar…un argument era și acela că trebuia făcută o selecție înainte de selecția prin concursul de admitere. Se întâmpla ca un licean bine pregătit să aibă surpriza să constate că ce se cerea la lucrarea scrisă, la admitere, era cu mult peste ceea ce învățase în liceu. Sau chiar altceva. Profii erau cei/cele care întrețineau, de fapt, un fel de stare concurențială care presa asupra familiilor candidaților.

Mai era apoi și un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea. În clasa a XI-a aveam limpede în cap ideea că vreau să dau la „Istoria Artei”. Citeam deja enorm despre asta. În a XII-a, diriga noastră, o profă de excepție (Biologie), a discutat cu fiecare dintre noi despre ce facem după liceu, unde vrem să dăm admiterea. Discuțiile nu erau colective, ci individuale. I-am spus despre Istoria Artei. N-a vrut să mă descurajeze de la început. Mi-a zis că e bine să mă gândesc și la altceva. Apoi, într-o zi, m-a chemat în cabinetul de Biologie și mi-a zis: „Știi că sunt numai câteva locuri la Istoria Artei?” (știam).   „Se pare că sunt deja date!” (nu știam) Aveam să aflu după, cum se făcea selecția înainte de selecție. Iar numele „câștigătorilor” – mi-am dat seama după – era identic cu numele sonor al…părinților. Am urmat sfatul dirigăi și am urmat planul B. Pentru că aveam încredere în ea.

Dar a mai fost un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea și pe acesta. Înainte de admiterea la Litere – părinții mei erau sceptici, nu mă încurajau, situația materială a familiei noastre era proastă, „facultatea costă” -, tatăl meu, la insistența mea, știind că un vecin din bloc era prof la Litere, i-a dus acestuia un „referat” al meu despre scriitorii pașoptiști. Dom’ prof – care mă știa căci adesea jucam noi băieții fotbal zgomotos sub ferestrele lui de la etajul 1 – a vrut să mă cunoască. „Vi s-a predat la liceu ce scrii tu aici?” „Nu, am citit eu”. După puțin timp, tata vine și-mi zice că dom prof s-a dus la facultate, a arătat referatul mai multor colegi, zicându-le: „așa copii trebuie să fie studenți la noi”. Era prima „validare”, un semnal de încredere primit de la un prof de facultate. Nu am dezamăgit. Proful mi-a făcut și propunerea, eram la finalul anului 3  și, la cererea lui, susținusem un curs despre „teatrul baroc”, să rămân asistent la catedră. Nu s-a realizat, în iarna ultimului an de facultate tova Ceaușescu bloca concursurile didactice. Viața mea urma să ia alt curs.

Încrederea este un liant extraordinar. Transcende raționalul legăturilor dintre oameni. Uneori, e salvatoare. Un ultim detaliu autobiografic: lucram la un atelier al CFR (pe electrică) de câteva săptămâni, sub îndrumarea chiar a șefului care m-a luat la o lucrare la înălțime într-o hală deschisă și unde, pe un perete, sus la 7-8 metri, ceva nu era în regulă cu instalația electrică. Am instalat scara între șinele de cale ferată, atenți la boghiurile (rame grele, înalte, de metal pe roți) care erau acolo. Sarcina mea era să țin scara, o măsură de precauție elementară pentru preveni vreun balans periculos. Și șeful face greșeala începătorului: nu se asigură că instalația e scoasă din tensiune. Când a băgat șurubelnița, o flamă puternică l-a electrocutat, scara a început să vireze spre stânga, și am putut  să-i atenuez căderea rapidă aruncându-mă cu pieptul în scară și ținând-o până când el s-a izbit de pământ. Am strigat după ajutor, m-am dus imediat la el, cu brațele tremurând de efort și o durere în piept enormă (m-a ținut câteva săptămâni). Sângera la cap, partea stângă a feței, inclusiv ochiul, erau varză. Căderea lentă i-a permis să evite jos izbirea frontală de un boghiu. Ar fi murit pe loc. L-am vizitat apoi la spital. Ochiul îi fusese afectat, dar, din fericire nu l-a pierdut. Fracturile multiple  au fost rezolvate. Soția lui mi-a mulțumit.După câteva luni a revenit la lucru. Spitalul CFR-ului făcuse minuni. A fost o anchetă, desigur. S-a aflat că șeful nu făcuse greșeala începătorului, se bazase pe un coleg că decuplează instalația de sub tensiune. Avusese încredere în acela. Dar acela întârziase să facă asta și șeful a crezut că o făcuse deja, fără să mai aibă confirmarea. Au fost toți sancționați, inclusiv alte două persoane (protecția muncii, sindicat). Încrederea.

sursa bankexamstoday.com

sursa bankexamstoday.com

O societate devine vulnerabilă atunci când încrederea ca liant social scade, nu mai este factorul determinant al proceselor complexe care ne definesc viața, munca, relațiile cu ceilalți. O universitate devine vulnerabilă când nu mai asigură relația corectă între profi și studenți, o relație de conținut, nu formală, una de încredere, nu de indiferență sau ignorare.

Desele situații în care articole științifice unde sunt produse date sunt dovedite că au fabricat datele ca să corespundă vreunei ipoteze de cercetare, că acele date, deci, sunt false, indică gravitatea unui fenomen: credibilitatea pusă sub semnul întrebării a demersului științific. În Introducerea sa la prima temă a volumului L’urgence de l’intégrité académique (1), Michel Kalika observă cele cinci efecte negative ale reducerii încrederii în cercetarea științifică: pe plan intelectual, pe plan educativ, pe planul dezvoltării economice bazată pe Cercetare, pe planul ecosistemelor din care fac parte instituțiile academice și, al cincilea, pe planul dezvoltării durabile a societăților noastre. Să mai adaug o observație făcută încă din anii ’80  – și reluată adesea – de către editorul „New England Journal of Medicine”, Arnold S. Relman: „fapt e că, fără încredere, activitatea de cercetare n-ar putea funcționa”. Iar Crease (2) remarcă la rândul său: „Ținând cont de rolul său critic în cercetare, e destul de surprinzător că încrederea nu e în centrul mai multor cercetări”.

Multe din fenomenele negative care acutizează vulnerabilitățile universității, în genere, în Europa, pot fi puse pe seama, cum susțin editorii unei foarte interesante evaluări, la finalul volumului de studii (3) consacrat celor două decenii de după Bologna (1999),  a discrepanței între ce s-a dorit cu instalarea procesului Bologna și a creării spațiului european comun al învățământului superior și al cercetării și la ce s-a ajuns, în fapt: „În timp ce Bologna a pus în mod explicit în prim-plan valori precum colaborarea, schimbul, interconectarea și mobilitatea, valorile la care au aderat multe țări au fost cele ale concurenței, excelenței și comercializării.” Este indiscutabil, cred, că aceste discrepanțe au creat premise favorabile erodării încrederii în universități aflate acum, în context pandemic, într-un dramatic proces (nu odată agresiv) de recrutare a candidaților la facultate.

Încrederea se află într-o relație clară cu reciprocitatea. Împreună, ele constituie, cum observă Dorin Bodea (4), pattern-ul comportamental al majorității în cultura occidentală. Când încrederea este trădată, comportamentul occidental e, de regulă, „de a se implica în mod activ, de a restabili echilibrul social.” În contextul românesc, constatarea care se impune e exact reversul, lipsa, adesea, a implicării active pentru restabilirea unui echilibru. Constat aceasta mai cu seamă când universitățile noastre și politici ministeriale sunt …reticente în a aborda decisiv chestiunea integrității academice.

Încrederea pune în relație două „motoare” extraordinare: credința și cinstea/sinceritatea. Fără funcționarea lor, „mașina” universitară va pierde cursa în dezvoltarea social-economică pe măsură ce dezangajarea morală e tot mai evidentă.

Un nou design al culturii etice în universitate devine tot mai necesar acum. Pentru a nu lăsa ca încrederea  să devină, ireversibil, neîncredere.

 

(1) Michel Kalika, „Restaurer la confiance académique”, în Michelle Bergadaa; Paulo Peixoto (editori), L’urgence de l’intégrité académiqueEMS, Caen, 2021, p. 30

(2) R.P. Crease, „The Paradox of trust in science”, în Physics World, 17 (3), 2004

(3) Bruno Broucker, Kurt De Wit, Jef C. Verhoeven, Liudvika Leišytė, „Understanding Higher Education System Reform”, în Higher Education System reform. An International Comparison after Twenty Years of Bologna, Brill/Sense, Leiden/Boston, 2019, p. 233

(4) Dorin Bodea, Cine sunt eu?, Result, București, 2017, p. 104

Standard
Artele Educației, Generale, Plagiat, Reacție rapidă

Zodia Tartuffilor

surs selfhelpnirvana.com

surs selfhelpnirvana.com

În 2012, Universitatea din București, prin Comisia de etică pe care o conduceam, a făcut demonstrația publică a plagiatului prim-ministrului V.Ponta, asumându-și eroarea de a fi acordat unui plagiator titlul de doctor. Era un gest unic, cu consecințe în ani după aceea. Ani în care câțiva miniștri ai Educației – între care se detașează clar S. Cîmpeanu – au contribuit la favorizarea plagiatorilor, la crearea unor entități educaționale de tip „academii” care, cum de multă vreme a demonstrat în investigațiile sale Emilia Șercan, au produs o impostură științifică cu rază medie și lungă de acțiune. Plagiatul, zecile de plagiate aduse la cunoștința publică au aruncat o umbră derizorie peste munca de cercetare onestă, contribuția originală, publicațiile valoroase ale celor care au procedat corect în munca lor, au stabilit standardul integrității ca unicul în materie de valori morale.

Acum, în 2022, Emilia Șercan demonstrează plagiatul în teza de doctorat a prim-ministrului în funcțiune, N.I.Ciucă. Acum, analizez, la CARFIA, Centrul pentru Integritate al Universității din București pe care l-am înființat în 2017, un plagiat serial comis din 2004 de către un membru al comunității academice. Cei care au făcut sesizarea sunt cercetători din alte țări care, producând dovezile, cer universității mele să reacționeze. Ei mi-au trimis și mie dosarul plagiatului care produce pagube deja prin creditul dat plagiatorului și care a determinat retragerea din circulație a două articole unde e citată lucrarea coruptă de plagiat.  Mărturisesc un sentiment ciudat: trăiesc academic într-o zodie a imposturii științifice susținută, reprezentată de mari figuri publice ale statului român. La efectele pandemiei, care produc costuri socio-economice uriașe, se adaugă efectele incalculabile ale prezenței impostorilor academici în funcțiile majore de decizie.

În cazul de acum, încă odată, se vede precaritatea educației morale a oamenilor adulți ajunși – nu știu cum! – în funcții de decizie. O întrebare simplă care nu cere să fii un mare deștept: când îți dai doctoratul și ai de făcut o lucrare scrisă și tu copiezi fraze, pagini întregi și le pui în lucrarea ta fără să scrii de unde le-ai luat, când, deci, folosești necinstit munca altora, putem numi asta lipsă de moralitate, de integritate? Mai are onoarea unui militar de carieră vreun înțeles? Folosesc deja cuvinte rare, „onoare”, de pildă, care ies, dramatic, din vocabularul activ al limbii române și din sfera „semantică” a publicului.

Sunt universitar, am parcurs corect etapele carierei, am lucrat ca și alții pentru a contribui cât am putut la dezvoltarea domeniului meu de cunoștințe. Din 2012, de când am început să mă specializez în etica și integritatea academică – specializare nouă la noi – încerc, pe diverse căi, să construiesc atât la nivelul universității mele, dar și la acela al consorțiului din care ea face parte, o reală cultură etică și de integritate în universitatea românească. Establishment-ul universitar nu acordă o atenție specifică acestui subiect. Adesea preferă tăcerea. În paralel, aceleași eforturi le fac pe plan european (sunt membru al Biroului IRAFPA – Institutul de Acțiune și Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic, Geneva). Constat, ca și alții din străinătate, că impostura academică a devenit un fenomen grav. Că plagiatul e ca un cancer în progresie în corpul academic și de cercetare.Constat că, cu cât măsurile de sancționare și de controlare a expansiunii plagiatului sunt mai numeroase, cu atât magnitudinea fenomenului crește! Ceva este greșit! Din moment ce Tartuffe sau Impostorul se instalează ușor în universitate și în structurile de cercetare științifică. E limpede că un tip de complicitate – intenționată sau prin indiferență ori ignorare – favorizează Zodia Tartuffilor. Pe de altă parte, vizibilitatea acordată plagiatului, devenit vedetă mediatică, deturnează atenția de la probleme de fond ale Educației între care plagiatul este numai una.

Nu mă aștept ca ministrul Educației să facă altceva decât a făcut până acum, să de ordine prin care ar instala un simulacru de integritate în mediul academic când nu, de-a dreptul, ordine prin care relaxează cadrul legislativ favorizând-i pe Tartuffi. Nu mă aștept ca președintele țării, patronul grandiosului proiect național „România educată” , superb simulacru  care se topește ca înghețata la soare, să intervină față de ce se întâmplă acum, cu prim-ministrul pe care l-a girat și susținut. În situația similară, după plagiatul Ponta, el era vehement față de prim-ministrul în funcțiune. Acum tace. Ce garanții prezintă o persoană care nu procedează corect, cinstit? Și care mai e și militar? Cum observase mai demult profesorul Marian Zulean, cum analize făcute de câțiva jurnaliști (Emilia Șercan, Melania Cincea, de pildă) au scos în evidență, fragilizarea funcției publice prin impostura academică dovedită este un risc de țară. Președintele României, profesor la …bază, dar și cel care conduce CSAT pare să nu vadă acest lucru. Este îngrijorător. După episodul Ponta, tot în 2012, publicam un articol, „Călcâiul lui Ahile:plagiatul/doctoratul ca armă politică”, prin care, îngrijorat, „vedeam” ce va urma. (https://www.contributors.ro/calcaiul-lui-ahile-doctoratulplagiatul-ca-arma-politica/)

Instalarea Tartuffilor în funcțiile publice trebuie oprită! Acordarea titlului de doctor ar trebui să fie mult mai restrictivă, mai substanțială. Te crucești: numărul de titluri de doctor acordate după 1990 este uluitor de mare. Te crucești: numărul de generali (între care câteva zeci, de curând, au mai primit o stea de la Președintele țării) al Armatei române este uluitor de mare pentru efectivele în funcție de acum. Această inflație generează și susține impostura. Unii/mulți „doctori” abia știu să lege două fraze cât despre…orizontul intelectual…

Ce ar trebui să se întâmple pentru a ieși din această zodie? Mediul academic este acuzat că nu reacționează. Cum să reacționeze când el este un sistem de comandă, bazat pe ideea de ierarhie? Iar când vocile critice, foarte puține, de altfel, ies public, reacția nu este una care să încurajeze eradicarea imposturii.

Mai are sens să evocăm ce au făcut alți demnitari, în alte țări, când li s-a dovedit plagiatul? Nu.

Cred că mediul academic iar nu structurile de comandă ale Educației, valorile acestui mediu ar putea să iasă la rampa spunerii adevărului. Mai bine: ar putea, fiecare, în departamentul, laboratorul, facultatea, universitatea sa, să nu mai accepte impostura, competențele firave, cronismul și nepotismul, complezența comisiilor de susținere sau ale celor pe post didactic. Se vorbea, după 1990, de…rezistența prin Cultură. A venit vremea Rezistenței prin Educație.

Cu cât tăcerea devine mai mult acceptare cu atât Zodia tartuffilor va deveni marca nefastă a lipsei de integritate în Educație și Cercetare. Stimați colegi și colege, Educația și cercetarea voi o faceți, nu Tartuffe.

Standard
Artele Educației, Artele Comunicării, Generale, Plagiat

Universitatea vulnerabilă (1)

Pot aborda subiectul-titlu demonstrând, desigur, erudiție, citând diverși autori importanți (pe care chiar i-am citit!) sau producând referințe privind rapoarte oficiale, naționale (puține), internaționale, sondaje, policy papers, acțiuni și activități ale diverselor structuri europene sau naționale (și le cunosc!) care demonstrează că preocuparea pentru temă e încă vie. Nu o voi face. Ce rost ar avea? Prefer să(-mi) pun câteva întrebări simple știind că, din păcate, simplitatea pare de mult abadonată în favoarea birocratizării complexității. Viața în pandemie nu numai că pune la încercare modul nostru  de a fi în lume, dar ne arată cum adaptarea (dacă?) la coabitarea cu virușii nu e și șansa de a produce schimbări majore în ce privește Educația, filosofia Școlii. Cel puțin la noi.

Acum, odată cu recentele schimbări politice, noul guvern înrolează cel puțin doi miniștri, unul la Educație – care s-a exersat în a favoriza cadrul legal pentru plagiatori, altul la Cercetare – care nu numai că nu are legătură cu domeniul, dar consideră asta un avantaj. Nu mai punem și că acesta este și un plagiator (între timp …a demisionat în urma problemelor sale de etică dovedite!). Existența acceptată, chiar parafată legal, a imposturii în guvern, sub privirea de sus a președintelui țării, ne spune că acesta nu pune preț pe valori morale, cinste, competență. Dacă domnia sa nu o face, deși proiectul de țară „România educată” și recentul său discurs de Ziua internațională Anticorupție par să ne arate reversul, de ce ar face-o alții? Câteva milioane implicați în sistemul Educației și al Cercetării? Avem și o dovadă recentă: fostul ministru al Cercetării (dinaintea celui demisionat recent) făcuse oficial propunerea de decorare a jurnalistei de investigații Emilia Șercan pentru tenacea și profesionista sa activitate de analiză și demascare a plagiatorilor din acele „fabrici” de diplome numite „academii” ale structurilor de forță din România. Dl. președinte nu a răspuns. Nici măcar ministrului necum să facă ceea ce era just. Cum să decoreze președintele țării pe cineva care luptă împotriva corupției (în mediul academic militar, desigur?). Tocmai domnia sa care este președintelele CSAT și unde militarii sunt prezenți. Și cărora, recent, le-a dat mai multe stele care înseamnă și sporuri salariale. Că dl. președinte nu vede că steaua Educației și a Cercetarea se stinge încet, prin starea critică în care acestea au ajuns, și că au devenit vulnerabilități la scară națională, nu este un act de miopie, ci unul de tolerare, în cel mai bun caz unul de nepăsare. Cu consecințe majore sociale, economice, nu mai spun de cele psihologice. Mulți tineri pleacă din nou în alte țări să facă studii. Nu știm dacă vor rămâne acolo. Știm că nu stau aici, în Școala noastră. Subiectul imposturii academice își face loc, cu o ușurință de necrezut, în „normalitatea” școlii românești.

De aici o primă întrebare: de ce este tolerată impostura academică?

Să observ simplu un lucru. Universitățile sunt mândre de misiunea lor privind producerea și transmiterea Cunoașterii. Oriunde în lume. Dar când acest proces de producere, transmitere (adaug și evaluarea) a Cunoașterii este viciat prin proliferarea imposturii, însăși Cunoașterea nu mai este un stâlp de rezistență al formării tinerilor. Tot mai mult, birocratizarea procesului îndepărtează tinerii din zona centrală a actului educațional. Și aici se instalează panașul Sistemului, acele structuri de top management academic, acele  structuri care dețin monopolul asupra eticii și integrității în Școală și care dezvoltă, alarmant  spun unii autori, birocrațiile morale. Acelea care își pun armura etică, a valorilor morale ca pe o pavăză împotriva oricărei încercări de evaziune de sub forța ierarhică. Autonome, universitățile rezervă tinerilor statutul de purtător de diplomă. Nu de persoane inteligente, creative, al căror parcurs în Școală și după aceea merită să fie rezultatul propriei voințe și conștiințe, mai puțin al aplicării instrumentelor de constrângere ale birocrațiilor morale. Căci adesea universitatea procedează prin livrarea Cunoașterii nu prin producerea ei împreună  cu receptorii ei: tinerii.

sursa RelaXimages/Corbis

sursa RelaXimages/Corbis

Un fapt incontestabil, bazat pe numeroase cărți, articole, studii etc.: cu cât universitatea se înarmează cu dispozitive, mecanisme, structuri defensive (Cartă, Cod de etică, Regulament, Norme etc.) privind Etica și Integritatea Academică, cu atât cresc frecvența și magnitudinea actelor dezvăluite de corupție academică. Se întâmplă. Acum. Ceva (grav) nu e în regulă! Fenomenul e amplificat după apariția Internetului. În loc ca potențialul acestuia să fie folosit în favoarea unei produceri și transmiteri oneste a Cunoașterii, corpul academic nu numai că reușește prea puțin să le ofere studenților antrenamentul necesar privind ultilizarea sa, dar, mulți, nu sunt ei în măsură să mențină un nivel semnificativ al performanței  în cunoaștere. Un exemplu: falsificarea CV-urilor academice, gonflarea articifială a indicilor scientometrici (celebrul Indice Hirsch), plagierea și falsificarea datelor pentru a face validă ipoteza de lucru etc. Toate corup Cunoașterea în Școală. Și fac „acceptabilă” impostura.

Un alt fapt incontestabil: odată intrat/ă în universitate, e extrem de greu să fii dat afară. Carierea universitară este una securizată, universitarul, indiferent de valoarea sa, își construiește „feuda” fără probleme și, dacă nu intră în coliziune cu „conducerea” – de ce ar face-o? ca să își spună punctul de vedere intrând, adesea, pe un teren…minat? – , drumul său e neobstrucționat. Mai nimeni nu evaluează dacă universitarul tot avansând în carieră și probând prin activitate didacticvă, publicații etc își și ridică nivelul profesional și valoarea în cercetare. Nimeni. Aaa, desigur, fișele de evaluare vor consemna progresul universitarului care obține punctele necesare, va îndeplini standardele. Pe hârtie.

Între timp, alte și alte promoții de absolvenți se desprind de Școală cu prea puține certitudini privind zestrea de cunoaștere,

sursa Education Central

sursa Education Central

pregătirea pentru un viitor aproximat. De multe ori, ce primesc ei și ele este trecut. Antrenamentul lor pentru viitor este încă precar. Nesistematic. Pentru că mulți profi nu au fost ei pregătiți pentru așa ceva, să conceapă Cunoașterea ca antecameră a viitorului. (Va urma)

Standard
Artele Educației, Legislație, Plagiat

Examenul picat al ministrului Educației

Ceea ce face în ultimele luni, mai ales în ultimele săptămâni dl. ministru al Educației a provocat reacții din partea corpului academic din România: studenți și cadre didactice, universități vizate au reacționat față de modul barbar în care un ministru, profesor universitar, rector al unei universități acționează în managementul (defectuos) al unui sistem, Educația, considerat, conform legii, o „prioritate națională”. Punctul de plecare – noile cifre de școlarizare – este, de fapt, un indicator al unei problematici mai complexe decât efectele unei proaste decizii manageriale de sistem. Și are de-a face cu un mare complex cultural-educațional, tipic pentru guvernări unde este cultivată lipsa performanței, a meritului, a excelenței prin favorizarea analfabetismului funcțional la nivel guvernamental.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Plagiat

Lumea academică a plagiatului. Fără mască

Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale, Legislație, Plagiat

Impostura vine (și) online. Corupția academică.

Corupția și ce se vede.

Spectaculosul fenomen al înșelatului pe bani. „Contract cheating”.

Casele de comenzi academice.

Ghostwriting.

Profii nu au timp?

Frauda academică, frauda alimentară.

Păcălirea cu acte prin online. 

Cunoaștem problema în România?

Și legislația?

 

Cele de mai jos ar putea să fie considerate exagerate, alarmiste. Sunt constatări ale unei realități de fapt. Care provoacă destulă îngrijorare și la nivelul Consiliului Europei, de pildă. Acesta a inițiat și dezvoltă acum o platformă, ETINED, dedicată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație. Am participat, ca reprezentant al României (Ministerul Educației), la prima reuniune plenară a ETINED în noiembrie 2016. Unele aspecte, dintre cele de mai jos, le citez și ca urmare a participării mele, menționându-le ca atare. În timp, pe acest blog am scris de mai multe ori despre această problematică. Acum e, însă, vorba de un tablou mai amplu care revelă profunzimea unui rău: corupția în universitate, în mediul academic.

Continuă lectura

Standard
Generale

Efectul Tartuffe

Tarrtuffe sursa https://tamingofthereview.com

Tarrtuffe sursa https://tamingofthereview.com

Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. E  de găsit în rândul ambelor sexe. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gândim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, integră favorizând dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți. Nu ne gândim, în cazul omului politic Tartuffe, la pagubele, greu de evaluat, pe care impostura sa le produce în sfera publica. Tartuffe ca om politic votează/propune legi. Dar el/ea are probleme cu integritatea, cu legea. Nivelul său de competență nu e cunoscut în mod real, știm numai forța sa de disimulare a competenței, a expertizei, oasele sale moi care nu îi mai permit să stea drept/dreaptă și să spună electoratului: „Sunt un ticălos/o ticăloasă. V-am mințit și (nici măcar nu) mi-am dat seama. Iertați-mă.”

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Plagiat

O scrisoare găsită în anul universitar 2074/2075

Bună ziua. Vă scriu de pe acum căci, deși cartea mea de identitate expiră în 2074, nu vă voi putea scrie atunci din motive independente de bunăvoința mea. Trebuie apreciat optimismul Autorității atunci când mi-a dat acest termen de expirare. E un fapt singular. Nu ne bucurăm de așa ceva și în alte privințe.

Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele Comunicării, Legislație

Deșteptarea primăverii. Faptele

Ar trebui să ne gândim mai mult la a ne simți bine în mediul educațional românesc și asta pentru că facem ce e corect și în beneficiul studenților noștri. Pentru că dorim să dezvoltăm ceva ce este al lor, nu să apărăm ce este al nostru.

Am crezut că, fără centrarea pe dezvoltarea personală, transmisia și receptarea de cunoștințe rămân acte unilaterale de comunicare didactică.  Avem nevoie, trebuie să putem schimba gândirea despre Educație.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale, Despre mine, Plagiat

Premiul GDS pe 2015

O veste bună pentru efortul Universității din București, al rectorului ei, al meu și al colegilor din Comisia de etică, dar și pentru Universitatea românească. Onorant, premiul decis de Grupul pentru Dialog Social, ne dă încredere atât mie cât și colege/ilor din comunitatea academică pentru continuarea eforturilor privind „trezirea” universității românești.

Mai jos, comunicatul GDS

Comunicat privind Premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 2015

 

marian_popescu

Marian Popescu

15 decembrie 2015

Se acordă Premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 2015 domnului prof. Marian Popescu, preşedintele Comisiei de etică a Universităţii Bucureşti. Împreună cu colegii săi din Comisia de etică, dl. profesor Marian Popescu a avut curajul ca, din 2012 până în prezent, în pofida imenselor presiuni politice şi administrative, să stea vertical în faţa imposturii intelectuale, demonstrând şi făcând publice plagiatele unor teze de doctorat realizate de înalţi demnitari ai statului român. Această poziţionare curajoasă şi corectă a Comisiei de etică în lupta anti-plagiat nu ar fi fost posibilă fără sprijinul necondiţionat acordat de rectorul Universităţii Bucureşti, dl. profesor Mircea Dumitru. Au fost astfel apărate principiile etice şi valorile ştiinţifice ale mediului universitar românesc, transformând ideea de autonomie universitară într-o realitate concretă.

Acordarea propriu-zisă a premiului se va face la începutul anului 2016, la sediul GDS, în cadrul unei dezbateri publice privind însănătoşirea mediului academic şi recâştigarea prestigiului universitar în România.

Consiliul Director al GDS

 

Standard
Artele Educației, Legislație, Reacție rapidă

Între revocare și demitere sau CNE nu mai e?

Domnul ministru anunță că semnează azi ordinul de revocare a Consiliului Național de Etică. Acest Consiliu, în subordinea minsterului, a greșit în câteva rânduri (Victor Ponta, Olguța Vasilescu, Gabriel Oprea) dând verdictul că lucrările de doctorat ale acestor demnitari sunt în regulă, CNE fiind abilitat prin lege să se ocupe de plagiatul demnitarilor. Media, CNATDCU (înainte de desființarea lui, în cazul Ponta) și Comisia de Etică a Universității din București au prezentat probele malpraxisului academic. Și, totuși, CNE a decis că lucrările acelea au fost corecte.

Încerc să înțeleg termenul de revocare.  De ce nu demitere? Dacă se consideră că membri CNE au făcut treabă bună, căci, iată, nu sunt demiși, atunci de ce Consiliul este revocat? Probabil, e vorba de o redefinire a Consiliului în ansamblu. Vom vedea.

Oricum, mi se pare o bună vestire faptul că domnul ministru aduce chestiunea plagiatului demnitarilor în cadrul ei de drept, Universitatea, și o scoate astfel din regimul de excepții …legale.

Deocamdată sunt declarații. Unele despre redefinirea atribuțiilor CNE.

Ceva se întâmplă. Sună bine și ideea de a revedea cadrul studiilor doctorale în România.

Ar fi bine să nu fie pe fugă. Așezarea credibilității universității românești întro cultură a eticii și a integrității mi se pare, de departe, obiectivul unui mandat ministerial. Chiar și mai scurt.

Standard