Contextul care m-a făcut să reflectez la tema acestui articol e următorul: mai întâi, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, dezvăluirea modului în care un cadru didactic practica chinuirea studenților ca o condiție pentru performanță artistică a generat multe intervenții pe social media. O componentă este, firește, tratarea studentelor la Actorie de către profii-bărbați. Apoi, contextul e suprapus și pe afirmarea tot mai vizibilă a discriminării de gen, la noi. Iar mai de curând, un video cu o emisiune a lui Măruță, unde apar invitați regizorul Șerban Puiu și actrița Ștefania Velniciuc de la UNATC București, le prilejuiește acestora revelarea într-o veselie a unui soi de promiscuitate privind modul în care candidatele la Actorie sunt „evaluate” de către profii-bărbați. În sfârșit (?), de curând, am văzut spectacolul Visul produs de Reactor din Cluj-Napoca care e „creat în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, care are ca temă de cercetare abuzurile de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic.”
Evoc prima scenă a spectacolului: cei 12, șase băieți și șase fete, în echipamentul obișnuit de lucru la clasă, negru, așteaptă sosirea Lui. Acesta, proful de Actorie intră din dreapta, în liniște, cu pași măsurați, nu se uită la nimeni și se duce la un stativ în stânga. Începe, calm, să se dezbrace, până rămâne aproape gol în timp ce, primele, fetele, din pudoare, încep să întoarcă capul, apoi băieții. Pe fețele lor poți citi multe, de la stupoare, la incertitudine față de ce va urma. A doua acțiune precizează „lumea” în care au intrat tinerii: ei și ele sunt „familia”, El este Dumnezeul lumii în care au intrat. Supunerea trebuie să fie totală. Ascultarea, ca și în Biserică. Dumnezeul acesta, sacerdoțiul laic pe care îl construiește fără limite, de la agresare fizică, la sexul cu studentele, de la impunerea ego-ului său strivind eul tinerilor, totul în scopul măreției condiției de Actor, inaccesibilă „ăstora” (noi, ceilalți 7 miliarde de locuitori ai planetei) construiește și acceptarea, când complice, când indiferentă, de la un moment dat. Proful îi și învață, însă, iar metodele sale nu vor mai fi puse sub semnul întrebării. „Sper că nu vrei să avem probleme?” Construit ca muzical, Visul e despre o clasă de Actorie pe care El o duce spre finalul încununat, la absolvire, de spectacolul Visul unei nopți de vară”. Multe clișee, critici, poncife, cutume din lumea școlilor de teatru sunt presărate într-un spectacol de peste două ore care te ține. Cu un text de Alexa Băcanu, cu inserturi din piesa shakespeariană (trad. lui Șt.O.Iosif!?), inteligent, cu umor și replică tăiată bine, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, și care te și pune pe gânduri.
Primul gând: un poncif. Arta cere sacrificii. Desigur. Dar cum?
Al doilea gând: Supunerea are limite?
Al treilea gând: Teatrul e Religie?
Aveam să aud adesea: condiția Teatrului, a Actorului este una a excepționalității. O mistică ciudată s-a dezvoltat în timp care duce la violență, agresiune, șantaj (inclusiv sexual). În spectacolul clujean, o scenă arată exerciții dure privind condiția fizică. Proful de Actorie cere sacrificiul celorlalți, El le cere lor, discipolilor, să îl/o urmeze. Calea Lui e singura care îi/le poate duce pe Pământul Făgăduinței, adică spre glorie, excelență.
Ideea sacrificiului în vederea atingerii performanței, excelenței e de când lumea. Știm asta din cele mai vechi tratate de Arta teatrului. Dar și din practicile din perioada contemporană. Încercarea fizică a limitelor Corpului este în metoda lui Grotowski. Sau în reflecțiile despre teatru ale lui Artaud. Problema apare când Eu-l performerului este strivit de Ego-ul maestrului. Aici, dimensiunea etică a actului pedagogic devine esențială. Modelul Socrate este adesea uitat: descoperirea, progresul cunoașterii este un proces interogativ realizat împreună prin convingere nu prin supunere. Socrate va fi cel sacrificat de Cetate, dar discipolii îi vor continua „opera”. La maeștrii/meșterii, unii rudimentari, de Arta actorului asta nu se întâmplă. Sacrificiul, ca în legenda Meșterul Manole, îl face mereu Celălalt. Cazul gimnasticii, atletismului este de invocat aici în legătură cu pedepsele corporale. În pregătirea copilului pentru inițierea în No sancțiunea corporală e inclusă în modul învățării. Sacrificiul e o chestiune sensibilă în relația Magistru-Discipol. În artele vocaționale, adesea, Magistrul e „Biserica” unde „credincioșii-aspiranți” sunt chemați să vină căci numai înăuntru vor atinge condiția excepționalității ce va străluci, apoi, afară, în public. A vinde iluzii încă din anul I de studii la Artă teatrală mi se pare un lucru periculos. „Ești excepțională”, „ești extraordinar” etc.
Care sunt limitele supunerii pe care El o cere celor care îl vor urma? „Faci ce spun eu, dacă nu…pleci”. Supunerea este absolută. Într-un fel, ca ordinul la armată. „Ordinul se execută, nu se discută”. „Biserica” teatrului are propriile ritualuri. Cel mai important, desigur, e „botezul”: spectacolul de absolvență. E certificarea puterii de a te supune, de a-l urma pe El pe calea ce ți-a deschis-o. Orele de de lucru împreună, cu expunerea, cu încercarea corporală mereu în prim plan, dincolo de lucrul cu textul, toate coagulează o dependență. De aici și recunoștința, sărutarea simbolică (uneori reală) a mâinii celui/celei care te botează acum. În Biserica ortodoxă echivalentul supunerii civile este ascultarea. În Biserică e considerată practica cea mai importantă care poate asigura drumul spre cele veșnice: “Şi zicea către toţi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie” (Evanghelia după Luca 9:23)„
Am auzit, citit nu o dată, declarații ale unor actori care asimilează practica Teatrului cu practica Religiei. Teatrul ca Biserică, religia Teatrului. Etimologic, e și un argument pro: „religie” vine din latină, din religio, -onis, „temător de zei”, „pietate, respect față de zei”. Nu aș dezvolta aici acest gând. E complicat să pui în aceeași ecuație retragerea din lume cu ieșirea în lume. Ce contează, în ambele situații existențiale, de Religios, de Artist, e armonia ta cu propriul crez, e dialogul firesc între fizic și spiritual. Gloria, în primul caz, e neștiută, în al doilea, adesea, e chiar condiția existenței.
Dincolo de ce se întâmplă la clasele de Actorie, la noi, cred că managementul universitar din acest domeniu ar putea să abordeze dimensiunea etică a pedagogiei teatrale acolo unde sondarea limitelor, fizice și spirituale, nu este, de fapt, o strivire a Eu-lui novicelui de către Ego-ul „părintelui”. E aici și o dispută mai generală, în domeniul Educației, în ce privește abordările cele mai juste privind educarea copilului. De la supunerea cerută de părinte la libertatea de dezvoltare personală a copilului. La intrarea la Actorie, spre deosebire de alte discipline, grija trebuie să fie maximă față de ce este promis, prețul cerut și „botezul ca artist, la finalul drumului. Căci, într-adevăr, e vorba de un drum care, pentru puțini „aleși”, devine o cale. Și asta se vede în scenă. Sacrificiul fără sens poate deveni o risipă inutilă.