sursa Facebook
Generale

Teatrul și Reforma. Pe românește

cs_royal-shakespeare-theatre-752x463Scriu acestea în contextul creat în vară de decizia ministrului Culturii de a opri concursul pentru postul de manager al Teatrului Național din București, dar, mai recent, și în contextul creat de numirea  a doi directori artistici la …Royal Shakespeare Company. TNB este prioritar subvenționată de minister, RSC este o organizație tip charity care primește ceva peste 17% ban public, grosul venind din vânzarea biletelor (peste 60%!) și aranjamente comerciale, sponsorizări etc. Datele sunt pentru 2019. Dacă în cazul TNB decizia de oprire a concursului a produs reacții negative marcate, în cazul RSC s-a creat o discuție legată de afirmația ayatolahului criticii teatrale din Anglia, Michael Billington, care a scris, după anunțarea numirii celor doi directori artistici, că misiunea educativă a RSC trebuie să fie „secundară”, ceea ce contează fiind producția de spectacole. Afirmația îi prilejuiește lui Lyn Gardner de la The Stage o critică substanțială privind modul îngust al lui Billington de a vedea misiunea teatrului, mai ales în cazul unei companii naționale cum este RSC. Care are de ani de zile programe educaționale în toată Anglia, parteneriate cu universități, licee etc. Este o prezență vie ca instituție, ieșind dintre ziduri pentru a consolida creativ relația cu societatea, mai ales cu cei tineri.

Concursul pentru postul de manager al Teatrului Național din București a fost prost organizat. A fost oprit înainte de a se termina, în urma unei abdicări. Cineva s-a retras în timpul „jocului” prea bine știind ce va urma. Ministrul Culturii  s-a antepronunțat privind performanța managerului interimar care a fost unul dintre candidați. Același ministru oprește concursul după abdicare pronunțându-se asupra valorii proiectelor de management depuse. Și o face amintind vechimea sa de…manager. (Nu intru în detalii!).

Concursul stopat a produs discuții în mică noastră lume teatrală. Situația naționalului bucureștean, denumit metaforic „prima scenă a țării”, este ingrată acum  ca și, mai recent, cea a Teatrului Național din Târgu Mureș, căci prelungirea interimatului are consecințe privind producția, programarea, realizarea contractelor de colaborare etc. O…scuză ar fi că mai întâi să fie pusă la punct legea instituțiilor de spectacole și apoi, în consecință, să fie organizate noile con cursuri. OK, dar se lucrează la asta?

Să lași o situație ca aceasta să producă consecințe periculoase nu e probă de management ministerial. Situația nu este nouă. S-a mai produs. Directori foarte longevivi instituțional, interimari longevivi nu sunt noutăți. O intervenție țintită a Alianței Uniunilor de Creație (ANUC), cu liderul ei de atunci, Ion Caramitru, dar și o presiune a directorilor în funcție, a dus la eliminarea prevederii privind numărul limitat de mandate manageriale și limita de vârstă. Ca și în cazul rectorilor universităților, puteai rămâne director de teatru de stat cât vroiai/puteai. Sau cât erai acceptat.sursa Facebook

Încercările, unele profesioniste, privind reforma instituțiilor de spectacole au fost mereu blocate. Mediul teatral al anilor ’90-2000 și chiar după era conservator, dominat de contractul de muncă pe perioadă nedeterminată, fapt nociv  – dacă nu e bazat pe criterii solide – pentru orice act de creație instituționalizat. Se știe, actori/ actrițe care nu jucau, nu erau distribuiți/te, regizori care lucrau unul-două spectacole pe stagiune, dar care aveau centura de siguranță a…nedeterminării contractuale. Regizorul de azi nu poate fi obligat să lucreze cu actorii cu contract nedeterminat din teatrul respectiv. Decât dacă este și el/ea angajat tot acolo. Diversitatea, dinamica relațiilor de muncă, de creație erau pe atunci destul de reduse. Mai multe, în cartea mea, Oglinda spartă (UNITEXT, 1997), accesabilă pe acest blog. Aveam să mă instruiesc în problematica managementului teatral încă din 1990, în urma deselor contacte, a unor mici stagii, în Anglia, mama și tata teatrului. Atunci am cunoscut-o pe foarte tânăra Lyn Gardner, mai apoi pe Michael Billington când am încercat o ediție Harold Pinter al cărui biograf Billington devenise.

Am trecut prin încercarea de a propune schimbarea, reforma instituțiilor de spectacole. În ministeriatul Caramitru (1996-2000) am acceptat propunerea insistentă a lui Caramitru, cu care lucrasem patru ani la UNITER, până în 1994 când am decis să nu mai accept un al doilea mandat de vicepreședinte executiv. Nu am mai fost de acord cu direcția spre care președintele ei  îndrepta uniunea. Am crezut, sperat, acceptând să particip la concursul pentru postul de director al Direcției instituțiilor de spectacole, că, validat în funcție, pot demara un program de reformă, inclus, de altfel, în proiectul cu care am participat la concurs. După șapte luni a trebui să îmi dau demisia. Ministrul, mă convinsesem, nu dorea reforma. Pretindea, dar nu o voia. Mult mai târziu, tendința sa conservatoare, nu odată, retrogradă – care m-a uimit – urma să producă, atunci, când a devenit director al naționalului bucureștean, un comportament instituțional care nu mai semăna deloc cu avântul său revoluționar de la începutul anilor ’90. Teatrul Național din București, renovat fundamental sub direcția, prin efortul și lobby-ul extraordinar făcut de Caramitru, este, la un an de la dispariția sa, strivit de …greaua moștenire.

Am fost, se pare, primul „demnitar” din guvernarea CDR care a demisionat. Am încercat, propus câteva modificări fundamentale privind construcția instituțională a teatrelor, anatomia managementului, protecția artiștilor, trecerea progresivă la contracte nedeterminate, scoaterea Festivalului Național de Teatru de sub dependența ministerială și statutarea lui ca antrepriză cu personalitate juridică, alocație bugetară și câte și mai câte. Lucram, ca și ministrul, cel puțin 10-12 ore pe zi. Dar la prima încercare, am avut dovada blocajului. Era 1996, venise timpul evaluării directorilor de naționale și primul era cel din Iași. M-am dus, am evaluat câteva zile activitatea, am cerut documente, am stat de vorbă cu mai multe persoane din compartimente diferite. La întoarcere i-am prezentat ministrului raportul meu cu propunerea de revocare din funcție a directorului, urmare a neregulilor constatate, și organizarea rapid a concursului pentru ocuparea funcției de director. Ministrul a încercat să atenueze, să mă convingă că…Am rămas pe poziție. Au început să mă caute…parlamentari din diversele partide aflate în CDR-ul guvernării. „Nu vă dați seama ce faceți?!” Ce făceam? Ce trebuia…dar directorul, care nu era om de teatru, dar un intelectual și om de cultură confirmat, avea un atu politic iliescian. Ce a făcut ministrul? S-a dus la Iași și a făcut o ședință cu colectivul de peste șapte ore. Ca să îi liniștească. Și a rămas așa. Ministrul nu mi-a validat raportul. Am trecut peste asta. Vine momentul organizării festivalului Național de Teatru despre care, amândoi, înainte de 1996, susțineam public, prin interviuri, că nu mai trebuie organizat de minister, ci de oameni de teatru organizați într-o altfel de structură. Ministrul îmi cere mie, directorului, să fiu și directorul festivalului! Am zis „nu”, cu reproșul că a uitat ce susțineam cu doi-trei ani înainte. Mă opresc aici. Am dat aceste exemple pentru a ilustra cum reforma instituțiilor des spectacole a fost frânată de aceeași persoană, ca lider de Uniune, dar și ca ministru care, pentru domeniul Patrimoniu, însă, a reușit lucruri remarcabile. Dar au urmat alte ministeriate. Aparte de încercarea celui al lui Vlad Alexandrescu, sprijinit de Corina Șuteu, nu îmi amintesc de vreun altul cât de cât remarcabil pentru ideea de reformă a instituțiilor de spectacole.

Iată scrisoarea mea de demisie din care se poate înțelege de ce mediocritatea politică, sprijinită de complicități de breaslă, dar și de incompetență au dus instituția teatrală bugetată la situația în care se află azi. Public documentul acum. N-am dorit s-o fac în timpul vieții celui care s-a stins acum un an. O personalitate care ocupă un loc distinct în istoria teatrului românesc de azi. O fac în amintirea acelor patru ani (1990-1994) de renaștere a teatrului românesc, a creării UNITER. Perioadă în care am investit cam tot ce puteam atunci și pe care nu o regret nici azi deși m-a costat întârzierea carierei academice, susținerea mai târzie a doctoratului etc. Cred că a venit timpul, în condițiile în care vorbim despre …sfârșitul pandemiei, să regândim fundamental existența instituției teatrale finanțate de la bugetul statului, dar și a sistemului de finanțare a sectorului alternativ. Din fericire, există multe competențe manageriale în zona Culturii, a Artelor Spectacolului care ar putea contribui la acest efort. Pe zece dintre acești manageri, i-am intervievat eu pentru acest blog. Gândirea lor merită să fie pusă în valoare. Acum.

Scan-3.pdf

Scan-3-copy.pdf

 

 

 

Standard
Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Carmen Lidia Vidu: „Nu sunt un regizor populist, sunt de nișă, iar mie asta îmi place teribil.”

Mă gândesc de ceva vreme să inaugurez o secțiune a blogului pe ideea teatrului „meu”. Al actorului, regizorului, scenografului, compozitorului, coregrafului, light-designer-ului, sound-designer-ului, directorului, cronicarului, dramaturgului, RP-ului etc. Invit aici oameni care au ceva de spus și vor să spună.

Cred că scenele din România traversează o perioadă mai puțin bună. Li se pregătesc schimbări iar publicurile devin ținte prețioase care nu ar trebui ratate sau pierdute. Pentru televiziune e mult mai ușor. Un public „stricat” e mult mai greu de readus la viața normală a civilizației și culturii.

Oamenii care vor apărea aici sunt inima culturii vii, a artelor vii din România. Le mulțumesc că acceptă invitația mea de a vorbi despre teatrul lor.

Astăzi, o regizoare cu un profil inconfundabil, care își scrie cu talent, inteligență artistică interdisciplinară, fermitate și feminitate, drumul în istoria care se face a teatrului din România de azi.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Legislație

Directorul sau managerul de teatru. Sfârșit de partidă?

 

Cum este, de fapt, gândită funcția de manager al teatrului?

De altfel, e o discuție mai veche privind identitatea directorului, mai nou, a managerului de teatru în România. E bine ca el/ea („ea” e mai rar!) să fie „artist/ă” (regizor, actor) sau asimilat („critic, cronicar teatral”) sau nu?

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Despre mine, Generale, Plagiat

Premiul GDS pe 2015

O veste bună pentru efortul Universității din București, al rectorului ei, al meu și al colegilor din Comisia de etică, dar și pentru Universitatea românească. Onorant, premiul decis de Grupul pentru Dialog Social, ne dă încredere atât mie cât și colege/ilor din comunitatea academică pentru continuarea eforturilor privind „trezirea” universității românești.

Mai jos, comunicatul GDS

Comunicat privind Premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 2015

 

marian_popescu

Marian Popescu

15 decembrie 2015

Se acordă Premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 2015 domnului prof. Marian Popescu, preşedintele Comisiei de etică a Universităţii Bucureşti. Împreună cu colegii săi din Comisia de etică, dl. profesor Marian Popescu a avut curajul ca, din 2012 până în prezent, în pofida imenselor presiuni politice şi administrative, să stea vertical în faţa imposturii intelectuale, demonstrând şi făcând publice plagiatele unor teze de doctorat realizate de înalţi demnitari ai statului român. Această poziţionare curajoasă şi corectă a Comisiei de etică în lupta anti-plagiat nu ar fi fost posibilă fără sprijinul necondiţionat acordat de rectorul Universităţii Bucureşti, dl. profesor Mircea Dumitru. Au fost astfel apărate principiile etice şi valorile ştiinţifice ale mediului universitar românesc, transformând ideea de autonomie universitară într-o realitate concretă.

Acordarea propriu-zisă a premiului se va face la începutul anului 2016, la sediul GDS, în cadrul unei dezbateri publice privind însănătoşirea mediului academic şi recâştigarea prestigiului universitar în România.

Consiliul Director al GDS

 

Standard