Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Generale, Actorul

Teatrul Revoluției. La vreme de boală

sursa TNB

sursa TNB

Am văzut Jurnal de România. 1989, în regia lui Carmen Lidia Vidu, la Teatrul Național (Amfiteatru), în aer liber, la etajul 4, cu Florentina Țilea, Oana Pellea, Daniel Badale și Ion Caramitru. Noul „episod” al Jurnalului, se adaugă celor realizate la Sf. Gheorghe (Teatrul „Andrei Mureșanu”), Constanța și Timișoara (Teatrul German). În spații închise (sala). Un proiect al regizoarei, de succes, până acum. Formatul spectacolului a fost păstrat, fiecare actor/actriță vine în zona centrală a spațiului/locului de joc, rostește textul, în timp ce în spate, pe toată uriașa lățime/înălțime, sunt proiecții în continuu, succedând imagini filmate, fotografii, grafică animată etc. Dacă primele trei episoade erau legate de un oraș, acum e vorba de un eveniment, major, iar orașul e Bucureștiul, dar numai ca „scenă” a evenimentului. Firesc, cele patru „istorii” trăite și rostite de interpreți privind Revoluția sunt disparate, în timp ce în cazul primelor trei episoade exista nota comună dată de apartenența la oraș. Aici „apartenența” nu există, ci numai raportarea autobiografică la eveniment. Dacă în primele trei sunt produse și trimiteri la prezent, aici sunt numai câteva , în intervenția lui Ion Caramitru și numai pentru a „sigila” cele trei decenii scurse prin virusul comunismului care nu e încă eradicat în societatea românească. Pe video, urmărim trei intervenții importante: Germina Nagâț (membră a Consiliului CNSAS, vorbind despre Securitate, firesc, cu înțelegere, în „dialog”), Dan Voinea, procurorul care a instrumentat așa-zisul rechizitoriu al soților Ceaușescu (destul de „relaxat”, în limbaj simplu) și Denis Deletant (cam arid), istoric britanic, figură familiară pentru studiile privind comunismul (românesc). Mai apare și tatăl Florentinei Țilea, cântând ce cântase și cu fiica lui la cinci ani atunci (nu-mi pare inspirat acest video; e și singurul de acest fel în spectacol)

sursa TNB

sursa TNB

Teatrul documentar despre Revoluție va avea ecou diferit: pentru cei care, cum mi-am dat seama văzând membri ai publicului la prima reprezentație, nu erau încă născuți în 1989, această „reconstituire”, foarte fragmentată, poate fi o…lecție de istorie, dar nu mai mult. Nu prea ai cum te „distra”. Pentru cei care erau adulți la acea vreme, există mai puține revelații, altele decât unele incidente (auto)biografice ale celor două actrițe și celor doi actori. Spectacolul m-a făcut să mă gândesc la un (fals?) paradox: teatrul Revoluției fără ca evenimentul fondator din 1989 să ducă și la o revoluție a teatrului.

Am văzut acest spectacol în condițiile impuse de contextul pandemic. Organizarea accesului și ocuparea locurilor, impecabile.

sursa The Conversation

sursa The Conversation

Scaunele, câte două, distanțate foarte mult, ca pe o uriașă tablă de șah, produceau imaginea unor „insule”. Imensitatea proiecției, pe zidul din spatele actorilor, perspectiva fiecărei „insule”, lipsa de „chimie” între cei/cele care rosteau textul și „locuitorii” insulelor mi-au dat o dublă senzație/percepție a îndepărtării: odată de o epocă trecută, terminată sângeros, și cu urmări pe timp îndelungat, cum lasă virusul în plămânii celor bolnavi acum; a doua oară a teatrului de publicul său și de modul său de exista pentru, prin și cu publicul său. În sala de teatru, cu publicul compact, Jurnal de România avusese succes tocmai pentru că crease sentimentul comunitar al includerii publicului în rostirile textelor privind orașul respectiv și propria biografie. Aici, 1989 ne face să plonjăm în realități personale, nu toate de același calibru, ale unui eveniment major. Vizual, spectacolul e o performanță în sine, e atractiv, căci, adesea, în afara uriașei proiecții, chiar spațiul ocupat de „insulele” spectatorilor e „topit” în proiecție. Stând pe ultimul rând am văzut imagini proiectate și pe podea, pe spatele scaunelor, pe părți din corpul spectatorilor sau pe corpul celor patru interpreți. Creația multimedia realizată de Cristina Nicoleta Baciu suportă foarte bine ideea spectacolului iar muzica lui Ovidiu Zimcea asimilează și reflectă cu atenție un univers tulburător. Dinamică, expresivă este grafica animată, benzile desenate realizate de Gabriela Schinderman. Cât despre costumele Florilenei Popescu Fărcășanu, sare în ochi rochia roșie  („Cântarea României”, probabil) a Florentinei Țilea. Costumele celorlalți sunt, mai degrabă, neutre. Cel puțin, așa se vedeau de la…distanță.

Translația acestui episod al Jurnalului de România de la spațiu închis la cel deschis a pus probleme, unele încă nerezolvate. Ele țin de perspectivă,  de acomodarea interpreților cu stăpânirea unui spațiu în aer liber în modul adresării, de reglarea emisiei vocale și a microfoniei. Comunicarea teatrală în acest tip de spațiu cere o reimaginare a construcției relației actor-public. Remarc, însă, curajul și sinceritatea asumării participării la eveniment mai ales  pentru

Oana Pellea sursa TNB

Oana Pellea sursa TNB

Oana Pellea (mai bine construită dramaturgic) sau Florentina Țilea. Partitura lui Daniel Badale, semnificativă, pare mai liniară. Iar cea a lui Ion Caramitru, poate cea mai cunoscută, e și cea mai discutabilă. În cazul său, Teatrul revoluției nu a determinat o revoluție a teatrului, el fiind chiar cel care i s-a opus vehement. Văd, însă, aici, un merit al spectacolului conceput de Carmen Lidia Vidu, autoare și a scenariului: cele patru partituri, chiar dacă păstrează „cheia” folosită în episoadele anterioare ale Jurnalului, sunt incitante, uneori foarte, și deschid clar posibilitatea dialogului.

Probabil, acest episod al teatrului documentar conceput de Carmen Lidia Vidu va beneficia de o atenție diferită prin, e de sperat, prezentarea sa în fața unor audiențe din alte țări. Numai că, iată, după 30 de ani acest interes s-ar putea să fie diminuat. În 1990-1992, ceea ce s-a numit Revoluția română ținea „afișul” interesului în multe părți ale lumii. Controversatele evenimente de atunci, sângeroase, sfârșitul unui regim în timpul căruia nu a fost posibilă o revoltă autentică, nici în interiorul partidului unic, nici în afara sa, în societate, au încă natura unor loose ends la scară națională. Jurnal de România.1989 e ca un document de epocă pe care timpul a distrus unele părți, altele sunt neclare, iar pe ceea ce a rămas se vede timp de nouăzeci de minute o dramatică încercare de a da substanță, prin bucăți de destin individual, unui eveniment care a ratat schimbarea de destin al unei țări. Spectacolul nu vorbește despre asta. Dă, însă, o imagine despre curajul unor artiști de a ieși în scenă, în contextul neliniștitor de azi, pentru a invita, în primul rând, la un dialog cu sine. Schimbarea cere curaj. Curajul de a accepta că ai greșit. Curajul de a vrea să înțelegi ce (ți) s-a întâmplat. Spectatorii Jurnalului de România.1989 vor da, probabil, această probă.

(v. discuția cu Carmen Lidia Vidu de pe acest blog, http://marianpopescu.arts.ro/wp-admin/post.php?post=1256&action=edit)

 

Standard
Artele Interpretării, Cronica Spectacolului, Actorul

De la Kafka la Blocurile lui Ceaușescu în anii’70

Văd câteva spectacole din cadrul Festivalului Național de Teatru. Scriu câteva Note, puncte de vedere despre ele fără intenția de a face propriu-zis „cronică teatrală”. Deși…

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Cronica Spectacolului, Actorul

Hamlet la cub. Un acvariu multimedia

Robert Lepage

Robert Lepage

În deschiderea FNT, aseară, Hamlet Collage în regia celebrului Robert Lepage, cu nu mai puțin celebrul actor rus Evgeny Mironov. Văzusem în 1993, „Bluebird” de Lepage la Edinborough. Fusesem, îmi aduc aminte, surprins de virtuozitatea multimediatică a decorului și organizarea spațiului. Vizual, ireproșabil.
Hamlet Collage este virtuozitate la …cub: Textul este descompus și refăcut împreună cu Secvențele spațiale multimediatice și cu Actorul-Performer care este impecabil.

Creat în contextul sonor-video al anilor’60, crezut acomodant pentru gândirea regizorală, Hamlet nu e încă o „marcă” a culturii acelor ani. Mai degrabă e un ornament splendid. Ce frapează, însă, amintind de sinteza Voce-Mișcare a vechilor forme de teatru-ritual, este execuția acestei sinteze, realizarea, cum formula Liviu Ciulei. Actorul face să devină „real” un exercițiu de deconstrucție și recompunere pe care Robert Lepage îl cere Actorului său: nu-i cere numai asta, însă, ci și o „replică” la gândirea actului teatral de către Stanislavski. Evgeny Mironov replică și, într-o imersiune repetată, plonjează în decorul multimedia (video de Lionel Arnauld), susținut de elemente le clasice ale acestuia, pentru a „ieși”, din nou și a continua „povestea” prin reprezentarea a încă unsprezece personaje ale piesei. Tehnica de lucru într-un decor fizic-multimediatic (realizat de Carl Fillion), exactitatea mișcării în raport cu formele luminii, ale culorilor desenând interioare unde câte un element „realist” ( chiuveta, de pildă) a firesc integrat, sunt marile dificultății ale execuției rolului. Hamlet e un șir de secvențe, într-o structură muzicală realzată de un light-designer care, nostalgic, se uită puțin la anii’60, îl încarcerează pe tânărul prinț în capcana minții sale („spitalul” său psihiatric) cum tinerii dependenți de ecrane azi își construiescpropria „bulă”. Hamlet e în acest spectacol în „bula” sa și cele două „coperți” ale spectacolului lui Robert Lepage sunt ale unui „cărți” unde filele nu mai sunt, ci numai pixelii.Evgeny Mironov în Hamlet +11

Pentru un spectator obișnuit, care nu  cunoaște piesa Hamlet, satisfacția va veni, probabil, din frumusețea ornamentală, vizuală, cu proiecții închipuind fantasmele, coșmarurile tânărului prinț. Sinuciderea OfelieiMoartea Ofeliei este un superlativ scenic: ea dispare în vârtejul creat de imagine. Dar Robert Lepage aduce unele scene și un personaj (Polonius) într-un realism stilizat, tratat ironic. Camera de supraveghere electronică, ecranele și acțiunea Spionului-șef sunt remarcabile din acest punct de vedere. Ideea Supravegherii video la Elsinore de către Polonius, spionul-șef, o mai văzusem într-un spectacol remarcabil al lui Robert Alföldi, la Nitra. Aici, însă, tratarea tragic-ironică este excelentă. Alföldi mersese mai departe, însă: Hamlet, la rându-i, îi supraveghea pe cei din palat, într-un decor negru, străfulgerat de luciul oțelului sau al flash-urilor.
Spectacolul nu m-a „adus” în lumea sa, un cub unde Hamlet e captiv, rotindu-se mereu, marcând tempo-ul acțiunii, l-am admirat cum vezi, într-un acvariu, mirobolante figuri închipuind Povestea. În sine, e o performanță. Dar nu știu dacă seducția funcționează la un public obișnuit.
(Ceva nu a fost în regulă cu titrarea laterală: între textul original în engleză și traducerea românească folosită au fost inconguențe; neștiind rusă, nu știu nici textul spus de actor. E una dintre marile probleme, încă, privind interpretările moderne ale textelor clasice ce trebuie traduse.)
Un detaliu: deschiderea FNT cu acest spectacol ruso-canadian, are loc în aceste zile când se fac exact o sută de ani de la Revoluția bolșevică: prin Lenin, dar fără problemele de conștiință ale lui Hamlet, ea a generat și marcat Era Supravegherii și Crimei. Un „teatru” politic care a schimbat lumea.

Hamlet (și alte unsprezece personaje): Evgeny Mironov

Cu participarea lui: Vladimir Malyugin

Regia : Robert Lepage

Scenografia: Carl Fillion

Costume : François St-Aubin

Sunetul şi muzica : Josuė Beaucage

Video: Lionel Arnould

Standard
Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Capsula timpului

Poster "Efectul razelor gama..." www.teatrulmetropolis.ro

Poster „Efectul razelor gama…” www.teatrulmetropolis.ro

Teatrul Metropolis, Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice de Paul Zindel. Traducere Iulia Necară (titlul original The Effect of Gamma-Rays on Man-in-the-Moon Marigolds). Scenografie Vladimir Turturică. Light design Ștefan Vasilescu. Distribuția Oana PELLEA (Betty Frank), Alexandrina HALIC (Nanny), Cristina CASIAN (Mathilda „Tilly”), Florina GLEZNEA (Ruth). Sala mică. Durata: 2 ore (fără pauză)

Nu știu de ce numele personajelor nu apare pe site-ul teatrului. La reprezentația din 3 aprilie, sala a fost plină. Ultimii intrați, un mic grup de tineri, poate studenți, între ei un băiat înalt cu o pălărioară simpatică pe cap căruia plasatoarea i-a spus politicos să își scoată pălăria. Și-a scos-o! Cool. Când a început prima măsură muzicală, sala era în penumbră, o cortină transparentă separa locul de joc de avanscenă iar doamna din fața mea citea de pe mobil al cărui dispaly lumina ca un Harley Davidson  în bezna șoselei. Am rugat-o politicos să îl închidă  (fusese făcut și anunțul în sală). L-a închis. Era chiar în primul rând.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Apă de mină sau România din fundul curții

Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie foto Mihai Nae

Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie
foto Mihai Nae

Teatrul Act. Apă de mină de Csaba Székely. Traducerea: Sándor László. Scenografia: Vladimir Iuganu. Muzica: Bobo Burlăcianu. Lumini: Radu Mogîldea. Sunet: Adrian Petrescu. Afiș: Paul Mureșan. Un spectacol prezentat de Teatrul Act, Scena9, cu sprijinul UNITER. (Coordonatoare proiect: Oana Stoica)

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani (?). Durata: 90′ (fără pauză)

L-am văzut în 3 martie 2016. (Bilet plătit: 35 lei)

Distribuția: Ioan COMAN (Ignác, preot catolic), Alexandru POTOCEAN (Márton, îngrijitorul bisericii, fiul adoptiv al lui Ignác), Virginia MIREA (Irén, guvernanta preotului), Alin FLOREA (István, învățătorul), Irina ANTONIE (Imola, fiica învățătorului)

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Cronicile mele

Cine (mai) are nevoie de critică teatrală ?

Ce se scrie despre spectacolul teatral are vreo legătură cu producția teatrală? La prima vedere, da. Dar textele publicate offline și online sunt citite, influențează cu ceva, transmit ceva profesional profesioniștilor scenei? Jurnalismul teatral, atât cât este acum în România, face față concurenței strivitoare cu alte specii de jurnalism? Cum ar trebui să fie cronica teatrală astfel încât să fie semnificativă pentru lumea teatrului din România? Ce scop ar trebui să aibe?

Continuă lectura

Standard