sursa cadouripersonalizate.eu
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

„Învățăm să comunicăm corect!” ??? Mai bine NU așa.

    Am intrat într-o librărie-papetărie de cartier. Multe manuale, antologii, culegeri de texte pentru română. M-a atras titlul „Învățăm să comunicăm corect!. exerciții, jocuri și teste” care e pentru clasa a IV-a, deci pentru 11 ani. Acasă îmi fac timp să parcurg publicația.
   Deschid. Prima pagină are titlul: „Recapitulare”. La 1, „citește textul”.
   Textul începe așa:
sursa cadouripersonalizate.eu

sursa cadouripersonalizate.eu

„Mormălici, un ursuleț blând și drăgălaș, întâlni, cu totul întâmplător, într-o zi însorită de vară, o zână frumoasă și bună. Ea îi zise:

– Pentru că ești un ursuleț cuminte, îți voi îndeplini trei dorințe! Mormălici se gândi o clipă, apoi spuse:
– Îmi doresc, în primul rând, să am o mulțime de prieteni în pădure.
– Dorința ta va fi îndeplinită, micuțule! îi spuse zâna zâmbind.
– Aș mai vrea fructe zemoase și foșnet de frunze în fiecare zi, mai adaugă ursulețul. (…)”
Rezum ultimele rânduri: zâna i-a îndeplinit dorințele iar ursulețul a fost mulțumit. De ce: „Avea acum cu cine să se joace la umbra copacilor bătrâni din pădure.”
 
   La 2 se cere completarea propozițiilor cu informații din text (ex.: „Personajele textului sunt…”).
   La 3 se cere: „Pune x în căsuța răspunsului corect. Mormălici s-a întâlnit cu: o mulțume de prieteni; un stol de păsări vesele; o zână bună și frumoasă.” Alte cerințe: cele trei dorințe ale ursulețului erau…; datorită zânei , în pădure au apărut…; ursulețul era acum…” În total 17 cerințe legate de Mormălici, inclusiv unele de gramatică, o alta de…creativitate („Invită-l pe Mormălici la petrecerea organizată cu ocazia zilei tale de naștere”; de ce nu, simplu: „invită-l la ziua ta”?
   Asta a fost Recapitualrea. Urmează „Test de evaluare predictivă”. E ales un fragment din „Puiul” de I.Al. Brătescu Voinești), cu întrebări precum: „Ce a făcut puiul cel mare?”; „Cum erau zilele bietului pui?”; „Ce făcea el când ceilalți pui dormeau?” și urmează cerințe gramaticale.
   După, ne sunt prezentate obiectivele urmărite și „descriptori de performanță”. Nu intru în detalii.

   Enumăr alte referințe comune, literare, culturale, alese pentru teste, exerciții, în ordinea paginilor: neam, Muzeul de Istorie, Humulești, nai, carte cu povești, Ștefan cel Mare, Capra cu trei iezi, Cotoșman năzdrăvanul – după Petre Ispirescu, Păcală în satul lui – Ioan Slavici, Pasărea măiastră; Hoțul împărat-de Petre Ispirescu, Departe, departe – de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Gâsca de aur; Croitorașul cel viteaz  (la altă pagină e „cel isteț”); Prințul fermecat- de Frații Grimm, Klaus cel mic și Klaus cel mare; Lebedele – de Hans Christian Andersen, Toamna – de Octavian Goga, fata babei și a moșneagului – de Ion Creangă, În pădurea Petrișorului; Dumbrava minunată – de Mihail Sadoveanu, Vizită; D-l Goe – de Ion Luca Caragiale, Somnoroase păsărele; Crăiasa din povești; Revedere – de Mihai Eminescu, eclipsa de Soare (preluat după Wikipedia), Vrăjitorul din Oz – de Frank Baum, iepuraș, rățuște, arici, bibliotecă („aș vrea povești de Petre Ispirescu”), Heidi, fetița munților – de Johanna Spyri, Povestea crocodilului care plângea – de Vladimir Colin, Ion Roată și Cuza -Vodă – de Ion Creangă. Unele texte/autori apar de mai multe ori, pentru nevoile exercițiilor date.

sursa youtube

sursa youtube

   Prima observație: toate referințele creează un plan al poveștii, basmului, primei copilării.  Care specii literare au, firește valoarea lor. La ce vârstă, din ce epocă ?
   A doua observație: în această …lucrare, sunt enorm de multe „texte” fabricate pentru a servi scopurilor. Problema e că toate compun un plan de referință al infantilismului.  Dau un exemplu grav: la p. 48, (la exercițiul de „Scriere imaginativă”), li se cere elevilor să citească „compunerea” „Micii detectivi” și să-i delimiteze părțile (Introducere, Cuprins, Încheiere). Subiectul: ultima zi de școală, vine vacanța de vară care, însă, a dispărut iar elevii s-au decis s-o caute în „orice colțișor al țării”. Când s-au întors din excursia cu părinții, și-au dat seama că vacanța a fost mereu cu ei și au ajuns toți la aceeași concluzie: „important este să te simți bine în compania celor dragi și să știi să te bucuri de frumusețile care îți ies în cale. Vacanță, ești minunată!”. Bun, bine…Că textul e scris de un adult care scornește limbajul unui puber, sare în ochi: e artificial, n-are pic de …imaginație. Cât despre logica…compunerii, …Asta e scrierea imaginativă pentru cei și cele de 11 ani? Asta își imaginează ei/ele la vârsta asta? În secolul 21?
   A treia observație privește „descriptorii de performanță” în raport cu „obiectivele”. Nu odată ei sunt fabricați și au la bază principiul cantitativ mai degrabă decât cel cantitativ. Nimic, apropos de exercițiul de mai sus, privind stilul, personalitatea individuală reflectată în compunere. Li se reamintește, între altele, de fapt, sunt îndemnați :”Folosește cât mai multe expresii deosebite!” Dar exemplul compunerii de la p. 48 este o flagrantă contradicție: nu există nicio „expresie deosebită” în acel text ce trebuie „citit” și descompus în cele trei părți.
   Pentru această „lucrare”, apărută la o editură în 2014, descoperi, cu greu, că, dacă nu are autor, are două coordonatoare. Ce au coordonat? Să fie în „conformitate cu programele școlare în vigoare”?  „Lucrrea” e în continuare la vânzare.
Ce e prost în/cu această „lucrare”?
   În primul rând, modelul mental care a guvernat realizarea. Tot ce e între coperți nu oferă niciun contact cu prezentul acestor elevi de 11 ani. Dimpotrivă, îi/le menține într-o stare paridisiac-infantilă, îi separă de lumea înconjurătoare în timp cei ei/ele caută, obțin informații, mai ales vizuale, despre ce (li) se întâmplă acum. La fel de rău: structurile gramaticale, vocabularul folosit sunt de o simplitate care îi menține pe elevi la o categorie de vârstă inferioară.  Exemplele conturează o întârziere psiholingvistică care e dată ca suport al dezvoltării comunicării la această vârstă.
   Dar cum e descris psihicul unui copil de 11 ani? Ce se întâmplă cu psihologia copilului după primul ciclu de școlaritate? La 11 ani e, de regulă, începutul pubertății. E un marcaj fizic, emoțional, cognitiv care, în funcție de ce primește  puberul, anunță – dar cum? – trecerea spre sfârșitul copilăriei. Achizițiile în line logică, informațională, relațională, în general, cele cognitive devin tot mai importante pentru dezvoltarea personalității copilului. Concentrarea e pe ce îi/le afectează aici și acum. Or lucrarea în discuție e în afara acestei chestiuni. La fel, vârsta e una unde se formează convingerea că acțiunile propii pot avea consecințe pe termen mai lung iar raportarea la o informație poate fi făcută în mai multe feluri. Or lucrarea în discuție nu propune decât – ca odinioară – un singur mod de raportare.

    În al doilea rând, lucrarea are în vedere cu prioritate absolută, comunicarea scrisă. La această vârstă, copiii fac progrese remarcabile în comunicarea orală! Sau ar trebui. Lucrarea nu le dezvoltă nimic, nicio performanță în această privință. E normal? Așa trebuie să fie…”în conformitate cu programele școlare în vigoare”?

sursa mentor-romania.ro

sursa mentor-romania.ro

   În al treilea rând, lucrarea nu dă o imagine clară despre ce este chiar actul comunicării. În condițiile în care personalitatea copilului, la această vârstă, începe să se formeze tot mai decis prin modul său personal al comunicării.
   Impresia generală, după această rapidă evaluare a…lucrării, e că cine a fabricat-o nu a avut în vedere copiii din secolul 21, mai precis (2000-2016), ci pe acei „copii” fabricați în birouri și minți înlemnite într-un timp străin de aceștia. „Comunicarea” corectă în această „lucrare” e ca o relicvă. La care copiii ar fi obligați, ca și profesorii care ar folosi-o, să se „închine”. De ce? Cu ce preț? Prejudiciul adus de astfel de „lucrări’ este imens. El nu a fost încă evaluat la dimensiunea lui reală. Cele de mai sus nu sunt decât o simplă mostră. Ca în filmele SF cu cei de azi care dau peste un ieri  cu care au o legătură – dacă? – foarte slabă.
   Care e lumea pentru care astfel de lucrări îi pregătesc pe copiii de azi?
 
 
Standard
Actorul, Artele Educației, Generale, Vorbirea

Vorbirea în public, Democrația și Dezvoltarea personală

 

În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpâneam asta!, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Plagiat

O scrisoare găsită în anul universitar 2074/2075

Bună ziua. Vă scriu de pe acum căci, deși cartea mea de identitate expiră în 2074, nu vă voi putea scrie atunci din motive independente de bunăvoința mea. Trebuie apreciat optimismul Autorității atunci când mi-a dat acest termen de expirare. E un fapt singular. Nu ne bucurăm de așa ceva și în alte privințe.

Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Școala care ne lipsește

 

Ca universitatea să fie centrată pe student, așa cum este cerut astăzi, ar trebui o revoluție. Ar trebui schimbată întreaga „filosofie” a actului educațional care să nu mai presupună că elevii/studenții sunt cifre școlare, ci personalități individuale în formare. Fiecare elev și elevă, fiecare student și studentă. Fiecare. Suntem pregătiți, putem opera această schimbare majoră, clamată în acte, în politici educaționale? Prea puțin sau deloc, cred. Noi, toți cei implicați în și de sistemul educațional, nu înțelegem sau nu vrem să acceptăm că actul educațional este unul donator. Dăm celorlalți, nu „predăm”. O donație nu e completă dacă: nu te asiguri că ea e necesară, că ea a ajuns cum trebuie, unde trebuie, la cine trebuie și, mai ales, că ea a folosit celor care o primesc. Altfel „donația” e ca un pachet trimis prin poștă.Tu te urci în avion cu bagajul, dar ajungi numai tu, pentru că serviciile aeroportuare ți-au rătăcit bagajul.

Continuă lectura

Standard
Generale

Stare de asediu

Poate fi și din cauza ploii continue. Sau nu. Poate e o coincidență. Am momente când mă simt asediat. N-aș fi singurul. O stare de asediu. Care e, de fapt, o stare de fapt. Faptul este că știrile proaste, faptele proaste, neglijențe grave curg într-una. Apropierea alegerilor locale stârnește, din nou, apetitul pentru nesimțire. Nesimțire e: dacă ești condamnat cum îți permiți să candidezi? Liste, candidaturi de oameni certați cu legea, cum se spune, și cărora le priește. Șmecheri de tot felul, oameni cu probleme la cap, ignoranți în ale legiferării, cu privirea sîrmoasă care zgârie sticla, cu privirea aburită care dă un aer de mucenic. Aleși de oameni din țara noastră, nu parveniți din alte lumi.  Sunt prea mulți, prea multe, dau cu toții imaginea unui record Guiness neomologat încă: suntem mulți și vom și mai mulți, noi, cei certați cu legea, care vom face legea!

Te asediază această avalanșă continuă. Pare că bătălia e inegală. Pare că o rană ascunsă supurează întruna și niciun doctor (în democrație rolul „doctorilor” e ambiguu) nu poate prescrie ceva eficient. Rana nu se închide, dimpotrivă, anii noștri electorali o măresc. O rană care face viermi, pe nesimțite. Ajungi să mergi printre ei, îi calci, dar renasc cu zvâcnete gimnaste pentru a ți se băga în minte, în suflet. Televiziunile își fac treaba, unele chiar datoria, parchetele își fac treaba, unele chiar datoria, mass-media își fac treaba, unele chiar datoria. O democrație ca un zid scurmat la temelie pe care abia mai flutură, între altele, noi, viu colorate, un steag zdrențuit, murdărit, al speranței celor care știu ce este cinstea, onoarea, al celor care cred în câteva valori simple, fondatoare. Al celor care nu mint. Nu vor să cedeze pentru a se încolona în diviziile electorale ale lipsei de onoare, de integritate. Diviziile acelea sunt acum desfășurate pe teren.

Nu ne revoltăm ca lumea pe ce se întâmplă în Educație, în Sănătate, în lumea afacerilor necurate din sectoare strategice ale economiei naționale. Suntem asediați de interesele de partid. Dacă ar fi organizată subscripția publică pentru fiecare partid parlamentar, pentru strângerea fondurilor de campanie, e posibil să avem adevărul gol-goluț: electoratul partidelor e captiv, otrăvit de netrebnicia celor care le conduc. E un altfel de sindrom Stockholm: victimele sunt „libere” să rămână captive. Câți bani ar strânge de la cei la limita sau sub pragul sărăciei? Câți bani ar strânge de la clasa de mijloc? Cum, care clasă de mijloc: clasa care este! Câți bani ar strânge? Noroc cu noi, că îi plătim.

Suntem sub un asediu democratic. Nimic de făcut. Schimbă legi ca să le potrivească mănușă pe aceleași mâini, mai umflate acum de efortul de a le ridica zilnic pentru a spăla anemic obrazul gros, de vreme rea. Vremea alegerilor.

Ne trebuie o altă Școală. Una care să ne învețe cum se pune un picior înaintea altuia, ca să stai drept, cum să spui corect cuvintele ca să îți respecți limba care te clădește, cum să privești în față pe celălalt, cum să faci bine celorlalți, cum să înveți pentru că îți place. Ne trebuie o Școală care, în timp, să ne scoată din starea de asediu în care suntem acum. O Școală prin care să creăm o națiune. Nu un electorat captiv. În stare de asediu.

 

 

Standard
Actorul, Artele Educației

Educația din manualul Las Fierbinți

Acum câteva zile, un episod din serialul „Las Fierbinți”, difuzat de ProTV, a atras atenția într-un mod special: un monolog al actriței Stela Popescu, în rol de directoare de școală, face o microradiografie a școlii …elementare românești. Urmărit de peste 2 milioane de spectatori, episodul a făcut rating mai mult decât orice inițiativă ministerială în materie de Educație. De ce?

Vezi monologul actriței Stela Popescu în Las Fierbinți.

E descrierea teritoriului educației naționale care nu se pupă cu harta desenată de politicile guvernamentale. E ca o autostradă care e dată în folosință și care se surpă după ce studiul de fezabilitate, materialele de construcție folosite, execuția lucrărilor au fost vomate de surparea ei. Ceasul rău, nu-i așa? Nu, nu e ceasul rău, e disperanta nemernicie a celor care își bat joc de oameni, de bani.

Monologul actriței, spus pe un ton așezat în disperare, în fața unor necăjiți, transmite stupoarea lui „nu știu” …de ce am ajuns aici.

Ce drum e acesta, ce drum de țară e acesta? Să fie numai un…drum de țară în loc de…o autostradă?

De câte manuale digitale e nevoie, de câte politici educaționale, simpozioane, mese rotunde, semnări de acorduri, alocări insuficiente de fonduri, bâlbâieli decizionale, sifonări de posdru-uri, lipsă de încredere că  se poate, fuga de acasă a oamenilor Școlii, ca manualul neputinței, citit de actriță în serial, să fie aruncat la gunoi?

 

Standard
Artele Educației

De ce nu facem ce trebuie?

Scriem mulți dintre noi despre Școală, despre Educație: articole, comentarii pe forum-uri, postări de Facebook, câteodată și o carte, multe comunicări științifice etc. Subiectul ne interesează, nu există cineva care să nu aibe o părere sau un punct de vedere, o opinie măcar. Dezbateri oficiale, punerea în dezbatere publică a unor aspecte ale Legii educației sau a unor modificări propuse privind articole sau prevederi ale acesteia, toate produc o inflație, o saturație: asta arată că problema a devenit, în timp, aproape insolubilă? Așa cum nu știm de ce, cu atâția bani europeni, nu reușim să construim o autostradă de la un capăt la altul – iar banii s-au consumat deja -, tot așa nu știm cum se face că, deși Educația e un subiect media zilnic, aceasta, Educația, e tot mai mult pierdută din vedere. Am vorbit despre problemele Școlii într-un interviu în Gândul, probabil că voi mai continua să o fac deși semne încurajatoare nu se arată. Am senzația că, la fel ca și cu problema calității, a competenței, a integrității, toate acestea, „zgomotele”, sunt încurajate să se întâmple. Cu cât zgomotul e mai mare, cu atât e limpede că nu vom avea o…muzică decentă. Noi suntem mult mai pricepuți în a face zgomot decât să cântăm decent. Dar știm asta, nu-i așa?

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației

Manifest pentru Dezvoltarea personală în Școala românească

Școala românească merită și trebuie așezată  pe drumul cel bun.

Incapacități și incompetențe pasagere, dar numeroase au făcut ca reforma Școlii, însăși ideea de Educație să nu mai poată fi văzută ca fundamentală pentru viitorul copiilor, elevilor și studenților. România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă. Abandonul școlar, scăderea numărului absolvenților, al studenților, prejudiciul imens produs de doctoratele plagiate ale demnitarilor și nu numai, carența eticii și a integrității în arhitectura sistemului educațional, exodul absolvenților, al specialiștilor sunt un rezultat al lipsei de viziune privind tipul de educație cerut de adaptarea corectă la lumea de azi. Sună dramatic?

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Plagiat

Plagiatul. După trei ani (1)

In vara lui 2012, plagiatul Ponta, premier în exercițiu și azi, încinsese spiritele. Doctoratul fusesese susținut la Universitatea din București (la Drept) care propusese acordarea titlului. Reacția cea mai dură, a premierului, apoi repede a dlui Șova, a fost împotriva Comisiei de Etică a Universității din București, acuzată că a fost numită…politic! Domnul, dar și alții și altele, a aflat de la noi, de la universitari, că, de fapt, e o comisie numită, la propunerile facultăților, odată la 4 ani. Domnii și doamnele nu știau ce înseamnă un doctorat, ce înseamnă un plagiat, ce înseamnă scriere academică, ce înseamnă să respecți regulile simple ale citării, ale referențierii. Au început să…învețe (?), oricum, să afle măcar, de atunci. Dar ei și ele voiseră cândva să fie doctori, ei, ele, demnitarii. De ce?

A urmat o perioadă tulbure, cu modificări la Legea Educației, cu comica solicitare a premierului de a i se aproba lepădarea de titlul de doctor. Domnul e în continuare doctor, protejat legal de prezervativul unui consiliu de etică. El ca și alții și altele asemenea lui.(Ca să înlătur orice echivoc, folosesc sensul : PREZERVATÍV, -Ă adj. Care prezervă; apărător, preventiv. // s.n. Remediu folosit pentru prevenirea unui rău, a unei boli. ) De ce e necesar acesta? Ce rău previne, ce boală?

Continuă lectura

Standard