Artele Educației, Plagiat

O scrisoare găsită în anul universitar 2074/2075

Bună ziua. Vă scriu de pe acum căci, deși cartea mea de identitate expiră în 2074, nu vă voi putea scrie atunci din motive independente de bunăvoința mea. Trebuie apreciat optimismul Autorității atunci când mi-a dat acest termen de expirare. E un fapt singular. Nu ne bucurăm de așa ceva și în alte privințe.

Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Școala care ne lipsește

 

Ca universitatea să fie centrată pe student, așa cum este cerut astăzi, ar trebui o revoluție. Ar trebui schimbată întreaga „filosofie” a actului educațional care să nu mai presupună că elevii/studenții sunt cifre școlare, ci personalități individuale în formare. Fiecare elev și elevă, fiecare student și studentă. Fiecare. Suntem pregătiți, putem opera această schimbare majoră, clamată în acte, în politici educaționale? Prea puțin sau deloc, cred. Noi, toți cei implicați în și de sistemul educațional, nu înțelegem sau nu vrem să acceptăm că actul educațional este unul donator. Dăm celorlalți, nu „predăm”. O donație nu e completă dacă: nu te asiguri că ea e necesară, că ea a ajuns cum trebuie, unde trebuie, la cine trebuie și, mai ales, că ea a folosit celor care o primesc. Altfel „donația” e ca un pachet trimis prin poștă.Tu te urci în avion cu bagajul, dar ajungi numai tu, pentru că serviciile aeroportuare ți-au rătăcit bagajul.

Continuă lectura

Standard
Generale

Stare de asediu

Poate fi și din cauza ploii continue. Sau nu. Poate e o coincidență. Am momente când mă simt asediat. N-aș fi singurul. O stare de asediu. Care e, de fapt, o stare de fapt. Faptul este că știrile proaste, faptele proaste, neglijențe grave curg într-una. Apropierea alegerilor locale stârnește, din nou, apetitul pentru nesimțire. Nesimțire e: dacă ești condamnat cum îți permiți să candidezi? Liste, candidaturi de oameni certați cu legea, cum se spune, și cărora le priește. Șmecheri de tot felul, oameni cu probleme la cap, ignoranți în ale legiferării, cu privirea sîrmoasă care zgârie sticla, cu privirea aburită care dă un aer de mucenic. Aleși de oameni din țara noastră, nu parveniți din alte lumi.  Sunt prea mulți, prea multe, dau cu toții imaginea unui record Guiness neomologat încă: suntem mulți și vom și mai mulți, noi, cei certați cu legea, care vom face legea!

Te asediază această avalanșă continuă. Pare că bătălia e inegală. Pare că o rană ascunsă supurează întruna și niciun doctor (în democrație rolul „doctorilor” e ambiguu) nu poate prescrie ceva eficient. Rana nu se închide, dimpotrivă, anii noștri electorali o măresc. O rană care face viermi, pe nesimțite. Ajungi să mergi printre ei, îi calci, dar renasc cu zvâcnete gimnaste pentru a ți se băga în minte, în suflet. Televiziunile își fac treaba, unele chiar datoria, parchetele își fac treaba, unele chiar datoria, mass-media își fac treaba, unele chiar datoria. O democrație ca un zid scurmat la temelie pe care abia mai flutură, între altele, noi, viu colorate, un steag zdrențuit, murdărit, al speranței celor care știu ce este cinstea, onoarea, al celor care cred în câteva valori simple, fondatoare. Al celor care nu mint. Nu vor să cedeze pentru a se încolona în diviziile electorale ale lipsei de onoare, de integritate. Diviziile acelea sunt acum desfășurate pe teren.

Nu ne revoltăm ca lumea pe ce se întâmplă în Educație, în Sănătate, în lumea afacerilor necurate din sectoare strategice ale economiei naționale. Suntem asediați de interesele de partid. Dacă ar fi organizată subscripția publică pentru fiecare partid parlamentar, pentru strângerea fondurilor de campanie, e posibil să avem adevărul gol-goluț: electoratul partidelor e captiv, otrăvit de netrebnicia celor care le conduc. E un altfel de sindrom Stockholm: victimele sunt „libere” să rămână captive. Câți bani ar strânge de la cei la limita sau sub pragul sărăciei? Câți bani ar strânge de la clasa de mijloc? Cum, care clasă de mijloc: clasa care este! Câți bani ar strânge? Noroc cu noi, că îi plătim.

Suntem sub un asediu democratic. Nimic de făcut. Schimbă legi ca să le potrivească mănușă pe aceleași mâini, mai umflate acum de efortul de a le ridica zilnic pentru a spăla anemic obrazul gros, de vreme rea. Vremea alegerilor.

Ne trebuie o altă Școală. Una care să ne învețe cum se pune un picior înaintea altuia, ca să stai drept, cum să spui corect cuvintele ca să îți respecți limba care te clădește, cum să privești în față pe celălalt, cum să faci bine celorlalți, cum să înveți pentru că îți place. Ne trebuie o Școală care, în timp, să ne scoată din starea de asediu în care suntem acum. O Școală prin care să creăm o națiune. Nu un electorat captiv. În stare de asediu.

 

 

Standard
Actorul, Artele Educației

Educația din manualul Las Fierbinți

Acum câteva zile, un episod din serialul „Las Fierbinți”, difuzat de ProTV, a atras atenția într-un mod special: un monolog al actriței Stela Popescu, în rol de directoare de școală, face o microradiografie a școlii …elementare românești. Urmărit de peste 2 milioane de spectatori, episodul a făcut rating mai mult decât orice inițiativă ministerială în materie de Educație. De ce?

Vezi monologul actriței Stela Popescu în Las Fierbinți.

E descrierea teritoriului educației naționale care nu se pupă cu harta desenată de politicile guvernamentale. E ca o autostradă care e dată în folosință și care se surpă după ce studiul de fezabilitate, materialele de construcție folosite, execuția lucrărilor au fost vomate de surparea ei. Ceasul rău, nu-i așa? Nu, nu e ceasul rău, e disperanta nemernicie a celor care își bat joc de oameni, de bani.

Monologul actriței, spus pe un ton așezat în disperare, în fața unor necăjiți, transmite stupoarea lui „nu știu” …de ce am ajuns aici.

Ce drum e acesta, ce drum de țară e acesta? Să fie numai un…drum de țară în loc de…o autostradă?

De câte manuale digitale e nevoie, de câte politici educaționale, simpozioane, mese rotunde, semnări de acorduri, alocări insuficiente de fonduri, bâlbâieli decizionale, sifonări de posdru-uri, lipsă de încredere că  se poate, fuga de acasă a oamenilor Școlii, ca manualul neputinței, citit de actriță în serial, să fie aruncat la gunoi?

 

Standard
Artele Educației

De ce nu facem ce trebuie?

Scriem mulți dintre noi despre Școală, despre Educație: articole, comentarii pe forum-uri, postări de Facebook, câteodată și o carte, multe comunicări științifice etc. Subiectul ne interesează, nu există cineva care să nu aibe o părere sau un punct de vedere, o opinie măcar. Dezbateri oficiale, punerea în dezbatere publică a unor aspecte ale Legii educației sau a unor modificări propuse privind articole sau prevederi ale acesteia, toate produc o inflație, o saturație: asta arată că problema a devenit, în timp, aproape insolubilă? Așa cum nu știm de ce, cu atâția bani europeni, nu reușim să construim o autostradă de la un capăt la altul – iar banii s-au consumat deja -, tot așa nu știm cum se face că, deși Educația e un subiect media zilnic, aceasta, Educația, e tot mai mult pierdută din vedere. Am vorbit despre problemele Școlii într-un interviu în Gândul, probabil că voi mai continua să o fac deși semne încurajatoare nu se arată. Am senzația că, la fel ca și cu problema calității, a competenței, a integrității, toate acestea, „zgomotele”, sunt încurajate să se întâmple. Cu cât zgomotul e mai mare, cu atât e limpede că nu vom avea o…muzică decentă. Noi suntem mult mai pricepuți în a face zgomot decât să cântăm decent. Dar știm asta, nu-i așa?

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației

Manifest pentru Dezvoltarea personală în Școala românească

Școala românească merită și trebuie așezată  pe drumul cel bun.

Incapacități și incompetențe pasagere, dar numeroase au făcut ca reforma Școlii, însăși ideea de Educație să nu mai poată fi văzută ca fundamentală pentru viitorul copiilor, elevilor și studenților. România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă. Abandonul școlar, scăderea numărului absolvenților, al studenților, prejudiciul imens produs de doctoratele plagiate ale demnitarilor și nu numai, carența eticii și a integrității în arhitectura sistemului educațional, exodul absolvenților, al specialiștilor sunt un rezultat al lipsei de viziune privind tipul de educație cerut de adaptarea corectă la lumea de azi. Sună dramatic?

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Plagiat

Plagiatul. După trei ani (1)

In vara lui 2012, plagiatul Ponta, premier în exercițiu și azi, încinsese spiritele. Doctoratul fusesese susținut la Universitatea din București (la Drept) care propusese acordarea titlului. Reacția cea mai dură, a premierului, apoi repede a dlui Șova, a fost împotriva Comisiei de Etică a Universității din București, acuzată că a fost numită…politic! Domnul, dar și alții și altele, a aflat de la noi, de la universitari, că, de fapt, e o comisie numită, la propunerile facultăților, odată la 4 ani. Domnii și doamnele nu știau ce înseamnă un doctorat, ce înseamnă un plagiat, ce înseamnă scriere academică, ce înseamnă să respecți regulile simple ale citării, ale referențierii. Au început să…învețe (?), oricum, să afle măcar, de atunci. Dar ei și ele voiseră cândva să fie doctori, ei, ele, demnitarii. De ce?

A urmat o perioadă tulbure, cu modificări la Legea Educației, cu comica solicitare a premierului de a i se aproba lepădarea de titlul de doctor. Domnul e în continuare doctor, protejat legal de prezervativul unui consiliu de etică. El ca și alții și altele asemenea lui.(Ca să înlătur orice echivoc, folosesc sensul : PREZERVATÍV, -Ă adj. Care prezervă; apărător, preventiv. // s.n. Remediu folosit pentru prevenirea unui rău, a unei boli. ) De ce e necesar acesta? Ce rău previne, ce boală?

Continuă lectura

Standard