Sunt născut în București. Ca și tata. Ca și bunicul.
Sunt căsătorit, din anul 3 de facultate. Cu o colegă, care e soția mea. De atunci a fost și bradul din curtea noastră, plantat de noi; viscolul din 2019 l-a rupt. Atunci nu aveam casa noastră, copilul nostru. Urmau să vină. Dar nu știam atunci. Visam numai, doream foarte tare să ni se întâmple.
E drept că nici nu am stat degeaba. Am fost, pe rând, profesor de limba engleză la Școala generală (3 ani navetă zilnică la Târgoviște, unde fusesem repartizat), bibliotecar, producător delegat în cinematografie, redactor-șef adjunct de revistă teatrală, vicepreședinte executiv al UNITER (1990-1994), editor de carte (la UNITEXT, editură a UNITER înființată de mine în 1993), traducător din engleză, puțin am fost director de direcție în ministerul Culturii, consilier în Administrația prezidențială (în ultimul an de mandat al președintelui Emil Constantinescu), autor de cărți despre teatru. Șapte până acum (varianta optimistă!). Am scris cronică teatrală în mod curent timp de peste 25 de ani. Dar nu numai. Când s-au adunat 1.300 de articole, cronici despre teatru, cultură, literatură etc., am încetat să le număr.
În timp, am devenit expert în artele spectacolului, în politici culturale, lucrând și azi, câteodată, ca expert invitat, pentru Comisia Europeană, pe domeniile „Performing Arts”, „Cultural Cooperation” „Literary Translations”.
Am citit foarte mult, în română, engleză și franceză. Încă o mai fac. E o bucurie. Ca și apropierea de pian, un vis din copilărie care mi-a apărut clar într-o bună zi. Deocamdată învăț.
Mi-am dorit încă din facultate să fiu cadru didactic universitar. Era să se întâmple, profesorul meu de literatură comparată făcuse propunerea, dar…fatalitatea (= Elena Ceaușescu) ne-a oprit pe mulți dintre noi atunci. A fost posibil abia după 1989, când am funcționat la ATF/UATC, mai întâi, la Catedra de Regie Teatru, apoi la Universitatea din Sibiu (unde împreună cu Virgil Flonda și Constantin Chiriac am construit Catedra de Artă Teatrală – am fost șeful ei timp de 3 ani – și am acreditat primele specializări) și, în sfârșit, la Universitatea din București, mai întâi la Litere, ca asociat, apoi la Jurnalism și Științele Comunicării, ca titular. Sunt încă de la început membru al Școlii doctorale (domeniul Teatru) al Facultății de Teatru și Televiziune de la Cluj, dar și al primului Centru de Excelență (în Studiul Imaginii)-CESI al Universității din București.
Mă interesează (în continuare): artele spectacolului, istoria, filosofia, sociologia, studiile politice, vorbirea în public, studiile despre comunicare, științele educației, psihologia, literatura, autorii vechi (greci, romani, arabi, medievali și renascentiști). Lungi perioade am susținut conferințe și ateliere pe teme de artele spectacolului, dezvoltare personală, vorbire în public, tehnici teatrale în mai multe țări, dar și la noi. Îmi face plăcere genul ăsta de activitate. Între experiențele profesionale care mi-au spus ceva important sunt: cinematografia (lucrul cu unii regizori importanți, „dialogul” cu șefii cenzurii), construcția unei organizații ca UNITER în primii săi ani, când, împreună cu Ion Caramitru, am repus teatrul românesc la un loc vizibil pe harta teatrală a Europei și am dat un semnal al schimbării în mediul teatral, Erisma, programul spectaculos al ERUDIO, unde, împreună cu Oana Pellea, am susținut cursul de Tehnici teatrale pentru oamenii din business, boardmember al Fundației pentru o societate deschisă sau Exec-Edu unde am avut din când în când un curs de Vorbire în public. Mai recent, din 2012 (-2016), când am fost ales președinte al Comisiei de etică a Universității din București, am intrat treptat în teritoriul aproape necunoscut la noi, al eticii, integrității în universitate. Sper să pot face mai multe în această privință și acum.
Și chiar fac! Am eliberat, la termen, un post de profesor titular, și pentru că am vrut să deschid o altă direcție în Universitate. Am inițiat și sunt director (onorific) al Centrului pentru Integritate Academică (CARFIA) al Universității din București. E primul de acest fel la noi și chiar și prin regiune. Sunt membru al Board-ului IRAFPA (Geneva) – Institutul Internațional de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic. Nu asta contează. Important e să putem acredita o solidă cultură a integrității în mediul academic. De bine-de rău, abia am învățat ce e …plagiatul. Cu Integritatea începe o altă istorie. Mi-aș dori, și lucrez în acest sens, să putem forma primii consilieri de integritate în universitățile noastre.
Încerc să promovez, în unele scrieri, interdisciplinaritatea, modul critic de a vedea și stimula creativitatea ca teren al folosirii mai multor discipline. Multe dintre cursurile mele și aplicațiile lor practice mergeau în această direcție. Fac asta și acum când sunt invitat să susțin cursuri de Etică și Integritate Academică sau de Performance and Creative Communication. Sunt tot mai convins că Educația, construită pe o astfel de viziune, în care specializarea într-un domeniu să poată permite creativ însumarea cunoștințelor din cel puțin alte două domenii, și să ducă la un mod dinamic de judecare și evaluare a lucrurilor, este dezideratul unui viitor pe termen mediu și lung.
Nu-mi plac impostura, incompetența și necinstea. Sunt …out of fashion, asta e!
Mă interesează (deocamdată) de ce comunicarea publică, mai ales în politică, dar și în medii profesionale, este atât de malformată și slab eficientă. Ce s-ar putea face? Scriu despre asta de multe ori.
Mi-aș dori – și încurajez cât pot acest lucru – ca resursele fiecăruia să fie mai bine puse în valoare. Din păcate, în general, modul în care funcționează societatea la noi, Statul însuși, dar și politicile guvernamentale, nu încurajează o astfel de viziune pe care o împărtășesc mai mulți (?) dintre noi. Cel mai trist lucru, după mine, e să văd cum se pierd aceste resurse, cum cresc neîncrederea, indiferența, neimplicarea celor tineri față de ceea ce ar trebui să fie România. Tabloidizarea societății, a politicului și actului guvernării, impactul acelor media care cresc deficitul de civilizație, sunt reale și par să justifice pierderile acestor resurse. M-ar bucura să văd greșit și să îmi dau seama că judec prost. Ar fi mult mai bine. Pentru toată lumea.