Este critic de artă, noua stea a guvernării prin artă. Eseurile sale, unele nereușite chiar de curând, nu fac decât să ne dea speranță că tânărul mai are multe de spus. Și când emoțiunea absolută îl cuprinde – căci ce-ar fi un critic fără fiorii absolutului? – le spune cu vorbele lui, grai dulce românesc, competent și vizionar.
Arhive pe etichete: Brâncuși
Scufița neagră. She’s Done It Again!
Istoria cu Scufița roșie o știți. Nu o mai reiau. Se termină cu bine. Au scris-o Frații Grimm. Niște străini pentru restul lumii de dincolo de hotarele lor.
Scufița neagră este creată de mai mulți frați care nu știu, firește, de Tarantino sau de frații Cohen. Ei știu însă de Sergiu Nicolaescu. Nu se termină cu bine. Istoria asta e scrisă de noi, nativii, de aici, pentru care lumea se sfârșește, de regulă, la ușa casei. Ce e dincolo e pădurea, e lupul. De aceea, când ieșim, de regulă, închidem ochii. Și mergem, orbește, și, când nu mai rezistăm, ne întoarcem acasă, deschidem ochii și, ce să vezi?, nu ne-am mișcat, n-am ieșit, am rămas aici, pe loc. Căci acolo sunt străinii.
Brâncuși, românii și partidele politice
Cum ar fi ca modelul subscripției publice pentru Cumințenia pământului, pentru a aduce celebra sculptură a lui Brâncuși în tezaurul național, să se extindă și la cheltuielile partidelor pentru campania electorală? Partidele ar lansa subscripția publică și doritorii/iubitorii de partid ar da bani pentru campanie. Numai și ca test – cum e și cel privind opera lui Brâncuși – și ar da rezultate lămuritoare. Dacă artistul a mai pierdut în confruntarea cu România, politicienii parlamentari nu, ei au câștigat mereu în această confruntare inegală. Căci țara e una iar ei/ele sunt mereu mulți.
România-Brâncuși 14-13
Ieri, în comisia de buget de la Camera deputaților, ministerului culturii i-a fost refuzată alocarea sumei de cinci milioane lei, necesară demersului și achiziției celebrei lucrări a lui Brâncuși, „Cumințenia pământului”, care nu este încă proprietate a statului român. Ministerul a făcut și face încă eforturi notabile (în trecut, uneori, au fost mai puțin relevante) pentru ca Brâncuși să fie al României și prin schimbarea statutului unor opere ale sale: din posesie privată în Patrimoniul național.
Nici de această dată Brâncuși nu poate veni acasă. România, prin Comisia de buget, abilă în a găsi procedural motive de blocare, a câștigat „meciul” împotriva patrimoniului național la limită, cu 14-13. Cei 13 care au votat „pentru ” s-au dovedit la înălțimea misiunii lor. Cei 14 parlamentarii victorioși împotriva lui Brâncuși ar merita un sejur la „Masa tăcerii” unde ar putea să se gândească în liniște la ce au făcut și fac pentru România.
Între timp, Brâncuși, cuminte, se uită la noi și constată că lucrurile nu se schimbă prea mult, din 1926, de pildă. Atunci Departamentul Vămilor al S.U.A. a clasificat opere ale sculptorului trimise din Paris pentru o expoziție la New York drept „obiecte”, una, Pasărea în spațiu, fiind văzută de-a dreptul „obiect industrial”, și îl obligă pe artist la plata taxei vamale ca pentru orice obiect. Brâncuși refuză spunând că acestea sunt „opere de artă”. Lucrările de artă erau scutite de taxe. Artistul a dat în judecată Statele Unite. Avocații americani ai apărării au încercat pe toate căile să demonstreze că această Pasăre nu este o pasăre căci nu seamănă cu una reală! Interesant, un alt argument al lor punea în discuție caracterul original al lucrării care mai avea la acea dată încă patru versiuni.Până la urmă, spre cinstea ei, Justiția americană îi dă dreptate artistului, consfințind o surprinzătoare legiferare a statutului artei moderne atunci.
Episodul blocării „repatrierii” unor opere ale lui Brâncuși este unul dintre multe altele. Nefericite. Încă odată, ideea de patriotism dispare din valorile „aleșilor”. Nu știu de ce, suspectez următorul lucru: mentalitatea față de opera de artă modernă nu s-a schimbat prea mult. Ca și Flaubert, artistul român i-a arătat odată spălătoresei sale unele lucrări ale sale: „Oh, dar e mai frumos decât o cască de pompier”, a spus aceasta.
În 1952, Brâncusi a cerut naturalizarea și a devenit cetățean francez. Era după ce noile autorități din România deveniseră „vameșii” artei brâncușiene. Alte autorități, mai recente, au ordonat spălarea cu furtunul (!!), pentru a „curăța” Poarta sărutului, provocând stricăciuni. Sau, de mai multă vreme, dezvoltă ceea ce Digi24 a numit „Afacerea statuia” (din ciclul „România furată”).
Când se va opri „războiul” autorităților române cu inestimabila moștenire lăsată de Brâncuși? Când va veni acasă marele sculptor?