Este critic de artă, noua stea a guvernării prin artă. Eseurile sale, unele nereușite chiar de curând, nu fac decât să ne dea speranță că tânărul mai are multe de spus. Și când emoțiunea absolută îl cuprinde – căci ce-ar fi un critic fără fiorii absolutului? – le spune cu vorbele lui, grai dulce românesc, competent și vizionar.
Mai întâi faptele. Urmuz a fost un „supergeniu” al absurdului. Nu cred că se-ndoiește nimeni de asta. Dacă știm cine-a fost, ce-a făcut, ce-a scris cu mânuța și din creierul lui. Se mai pomenește la școală? Mai ales aia cu Pâlnia lui Stamate? Pâlnia și Stamate, de fapt. Poate.
Cine este Stamate?
„Acest om demn, unsuros și de formă aproape eliptică, din cauza nervozității excesive la care a ajuns de pe urma ocupațiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărâmițit și insalivat…” Analiză literară: Stamate are mult de lucru și de aceea mestecă vrute și nevrute pe care le scuipă asupra altora. Autorul scrie comic absurd care e de neînțeles dacă logica și bunul simț nu vin la pachet. Pachetul de la vorbitor.Bun!
Ce i se întâmplă lui Stamate?
„Într-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cu obișnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită, că a pus mâna și pe cealaltă jumătate a „lucrului în sine”, când fu distras de o voce femeiască, o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă și se auzea în depărtare, pierzându-se ca un ecou.” (…) „Planul de seducțiune al seriosului și castului filozof putea fi astfel considerat ca reușit. Abia avu el timpul să se furișeze la tubul de comunicație, când zânele mării îi și depuseră, grațios, pâlnia în preajma locuinței sale, apoi, ușoare, zglobii, în râsete și chiote nebune, dispărură cu toate pe întinsul apelor. Confuz, înnebunit, dezagregat, Stamate abia putu să apară cu căruciorul prin canal… Fără a pierde însă cu totul sângele rece, azvârli el de câteva ori cu țărâna asupra pâlniei și, după ce se ospăta cu puțină fiertură de ștevie, se aruncă, din diplomație, cu fața la pământ, rămânând astfel în nesimțire timp de opt zile libere, termenul necesar ce, după procedura civilă, credea dânsul că trebuia să treacă pentru a putea fi pus în posesiunea obiectului.”
Care este beneficiul obținut de Stamate?
„După această trecere de timp, reluându-și ocupațiunile cotidiane și pozițiunea verticală, Stamate se simți cu totul renăscut. Niciodată nu cunoscuse el până atunci divinii fiori ai dragostei. Se simțea acum mai bun, mai îngăduitor, și turburarea ce o încerca la vederea acestei pâlnii îl făcea să se bucure și totodată să sufere și să plângă ca un copil…
„Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicație, mai privi o dată Kosmosul cu ironie și indulgență. Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcția spre capătul misterios al canalului și, mișcând manivela cu o stăruință crescândă, aleargă și astăzi, nebun, micșorându-și mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde și dispărea în infinitul mic.”
Stănescu. Este critic de artă, noua stea a guvernării prin artă. Eseurile sale, unele nereușite chiar de curând, nu fac decât să ne dea speranță că tânărul mai are multe de spus. Și când emoțiunea absolută îl cuprinde – căci ce-ar fi un critic fără fiorii absolutului? – le spune cu vorbele lui, grai dulce românesc, competent și vizionar.
Ce i se întâmplă lui Stănescu?
Stănescu e un călător prin propriul său cap care e purtat, nu se știe cum, pe cărări neobișnuite. Într-o zi – și-acum începe legenda! – ” am întâlnit un om foarte valoros – prof. dr. docent sau academician Constantin Barbu, a fost şi domnul Marga, şi ne-a convins pe toţi, în toate discuţiile pe care le-am avut, că într-adevăr „Coloana Infinitului” merită să fie un simbol al Capitalei noastre. ”
Analiză literară. Despre Barbu și Marga, rezultat al unei conspirații cosmice care i-a adus lângă criticul de artă, publicul nostru își mai aduce aminte câteceva. Puterea lor de a pătrunde tainele universului a răscolit, nu odată, praful de pe ulițele Capitalei. Înțelegem, deci, cum tânărul critic a fost copleșit nu numai de argumentele lor, ci și de viziunea care i-a dat fiorii ăia precum eroului lui Urmuz.
Care este beneficiul obținut de Stănescu?
În primul rând, niciunul. Căci nu asta a urmărit, ci, cum sfinților vizionari ce ne-ntăriră pe noi în credință, el avu o viziune. Unii spun că a avut-o de mic, când infinitul nu-l ademenise. Cuvintele lui sunt ca mierea: „Sigur că am îmbrăţişat acest lucru şi am început să fac demersuri, şi cu doamna primar general, dar cred că va fi o hotărâre a Consiliului General al Capitalei. Eu aş fi mândru dacă „Coloana Infinitului” ar fi simbolul capitalei României. Constantin Brâncuşi a fost un super geniu şi cred că în epoca modernă nu a fost un sculptor de anvergura lui în toată lumea asta.”
Concluzie. Faptul că sculptorul despre care se face vorbire a fost un geniu, era știut. Ce nu se știa până acum era că, de fapt, e un „super geniu”. Descoperirea, după „îmbrățișarea lucrului” (v. Kant și alții cu an-sich-ul lor cu tot, că ăștia ne-au tâmpit de cap; sorry!), duce inexorabil, în viziunea lui Stănescu, la „demersuri”. O copie a operei brâncușiene va fi proptită, ca simbol, în fața Parlamentului. Simbol a ce? A Capitalei. Infinitul și Bucureștiul au multe în comun. Iar Infinitul și Parlamentulul sunt pâlnia simbolică a fericirii noastre nesfârșite. Va intra în manualele de istoria artei această frază, mustind de știință, cunoaștere, metafizică și simbolică: „cred că în epoca modernă nu a fost un sculptor de anvergura lui în toată lumea asta”. Aferim!
” Cred că e un simbol universal”, a precizat Stănescu, pentru a nu mai lăsa loc de confuzii. Bucureștiul freamătă acum. Obrazul său, chinuit de vărsat de vânt, de acnee care nu se mai termină, va adăuga ceva infinit spre bucuria plătitorilor de taxe și impozite. Criticul și viziunea sa, îmbrățișată, sperăm, de o fină cunoscătoare în ale artei, primar general acum, ne vor face și pe noi să ne simțim mândri. Pâlnia din capul lui Stănescu e infinită ca și prostia. Ea schimbă lumea.