Artele în Societate, Artele Interpretării, Invitații mei, Artele Comunicării, Generale, Actorul

Ovidiu Mihăiță: „Treaba mea nu e să scriu proiecte câștigătoare, treaba mea e să fac spectacole care să aibă sute de reprezentații, la care publicul să se reîntoarcă în timp.”

Oamenii care dau viață Culturii: Ovidiu Mihăiță

surs recentnews filmul Noiembrie

sursa recentnews filmul Noiembrie

Am sărit peste dorința de a mă arăta, de a fi văzut cu orice preț, care te poate costa o carieră iar uneori se plătește în leasing toată viața.

Ați fondat și conduceți teatrul independent „Auăleu” din Timișoara. Sunteți actor de teatru și de film, dar v-ați asumat și condiția managerului. Cum vă „vine” acest rol?

Contre-emploi de la gong până la cortină. Compoziție fără machiaj sau grimase. E o opțiune deliberată. Nu am birou, scaun care se învârte, secretară, diplomat pentru acte & nu am scris niciodată vreun proiect pe care să-l înaintez vreunei instituții. Știu, sună cumva, dar așa stau lucrurile. Am preluat acest rol încă de la înființare, în 2005, când eu eram în anul IV. Rolul meu, atunci ca & acum, este să stabilesc împreună cu trupa, ce, cum, unde & cât vom juca. Scopul meu (când vine vorba de atribuțiile unui manager) este să vând bilete, nu să atrag fonduri.Un teatru care are mai multe venituri din finanțări decât din bilete e doar o afacere slabă. Treaba mea nu e să scriu proiecte câștigătoare, treaba mea e să fac spectacole care să aibă sute de reprezentații, la care publicul să se reîntoarcă în timp. Nu ne chinuim să vindem produse nevandabile, nu are rost. Spectatorii sunt tot mai atenți la ce consumă. Scopul meu este să produc un spectacol care să aibă sens & relevanță. Artiștii să se ocupe de artă iar birocrații de hârtii. Altfel cineva, undeva are de suferit. S-ar putea să fie publicul. Rațiunea de a exista a unui spectacol pe scenă. Noi nu ne putem permite așa ceva.

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Sigur, se poate lămuri cu ajutorul dicționarului. O face mai bine decât oricine.

„INDEPENDÉNT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucură de independență, liber, autonom. ◊ Loc. prep. Independent de… = fără a ține seamă de…, indiferent de… 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiativă personală. – Din fr. indépendant.”

Sună bine să spui ca Zița: „Liberă sunt, de nimeni nu depand”, dar oare a citit Zița cu atenție dicționarul sau numai „Dramele Parisului”? Spun asta fiindcă eu cred că oamenii de teatru ar trebui să se încreadă poate mai mult decât poeții în forța cuvântului.Dacă ar face acest lucru nu ar mai exista polemici atunci când vine vorba despre „independență”.Acest cuvânt este folosit atât ca atribut cât & ca adjectiv.El spune subtil, cu subtext:”noi nu avem treabă cu nimeni, ne vedem de ale noastre, lăsați-ne în pace”. E o detașare frontală față de întreg aparatul statal.În România „dă” bine, fiindcă lucru știut, spectatorii nu au încredere în stat, de cetățeni nici nu mai vorbim.Deseori termenul este folosit strict în legătură cu finanțele iar dacă ne uităm pe siglele de pe afișe constatăm că este uzitat eronat.

foto Eva Herczegh Miorița Timișoara 2019

foto Eva Herczegh Miorița Timișoara 2019

Independența este un prerogativ pe care un grup de artiști și-l arogă atunci când decid să formeze împreună, în afara sistemului, „ceva al lor”.Numai că până la a putea rămâne independent este cale lungă.Asta dacă vrei neapărat să rămâi independent, dacă înseamnă ceva pentru cineva.De cele mai multe ori nu se întâmplă & nu e nimic rău în asta.Precum inocența, independența se pierde când apar primele neajunsuri, fiindcă arta trece prin stomac.Copilului fugit de acasă în căutarea libertății i se face foame & tânjește după un borcan de zacuscă.Adio independență.La urma urmelor vorba tragicului cuplu: „…what’s in a name?”.Poți fi independent, privat, public privat sau particular, pe nimeni nu interesează cum te autoproclami, publicul vrea să îți vadă povestea, atât.

Compar întotdeauna teatrul cu muzica.Muzicienii care cântă în trupe nu au pretenții de independenți.Nu au nicio legătură cu

foto Eva Herczegh Circus Mundi 2020

foto Eva Herczegh Circus Mundi 2020

conservatorul, opera sau filarmonica, sunt autodidacți & poate că au chiar mai mulți fani sau bani decât un filarmonist.Nu primesc finanțări să imprime discuri sau să își cumpere scule.Cât vând, atât încasează.Există trupe de hip-hop & de black-metal deopotrivă care au parte de un succes considerabil fără să își fi pus vreodată problema înfrățirii cu statul, ba dimpotrivă.Dacă „Paraziții” spre ex. ar fi finanțați de vreun minister sau primărie, ar cânta doar pe versuri de Eminescu. Întreaga scenă muzicală din afara operelor & a filarmonicilor este eminamente independentă.Scena teatrală din afara instituțiilor teatrale ale statului nu este chiar atât de independentă.Este dependentă tot de banii statului.La fel ca instituțiile.Teatru dependent de stat.Nu e nici rău nici bine, așa stau lucrurile.

Ce credeți că ar trebui să fie „Timișoara-Capitală Culturală Europeană 2023”? Sunteți implicat în vreunul din proiectele acesteia?

În primul rând un oraș curat, iluminat & fără gropi.Valabil pentru străzi & cultură în egală măsură.Fără această curățenie nu avem cum să fim o capitală, mai ales culturală.Suferim de sindromul veșnicelor minusuri iar când ne va da cu plus cred că nu vom ști ce avem de făcut.Momentan dă cu virgulă dar încă se calculează.Spun aceste lucruri cu speranța de a nu avea dreptate.

Știm cu toții că avem nevoie de infrastructură, de evenimente majore & festivaluri la care să vină turiștii să umple hotelurile.Din experiența anilor de stat la intrarea unui muzeu pot spune că aceștia caută produse locale iar opinia mea este că ducem lipsă de conținut.Cred că înainte de a importa produs cultural o capitală trebuie să producă.Altfel suntem doar un port prin care trec mărfuri iar seara se răfuiesc marinarii prin spelunci.Apa trece, creasta valului nu se atinge așa simplu, iar gheața e la mal.La Novi-Sad, acum câteva zile, toți participanții la spectacolul de deschidere al anului capitalei au băut țuică.Rămâne de văzut ce se va bea la noi.Eu aghiazmă nu consum.

foto Eva Herczegh Teatrul ca rezistență

foto Eva Herczegh Teatrul ca rezistență

La invitația capitalei am lucrat în două proiecte.”Teatrul ca rezistență”, o cercetare în arhivele teatrelor timișorene, inițiată de către curatoarea Cristina Modreanu împreună cu care am editat 6 numere ale fanzinului cu același nume & am produs o serie de spectacole & expoziții adiacente în spațiile „Palatului Culturii” sau la nevoie prin tramvaie de epocă.

Al doilea proiect pentru care am lucrat a fost „locomotiva” capitalei & se intitula generic „Lumina”.O serie de trei spectacole din care am făcut doar două, „Lumina libertății” & „Lumina Unirii”.Ambele se întindeau pe câte trei seri consecutive & angrenau un număr mare de actori, muzicieni, dansatori, cascadori, tehnicieni etc.Aceste spectacole gigant erau, printre altele, menite să pregătească o echipă întreagă pentru ceea ce urma să fie anul 2021 recte 2023.O echipă completă, capabilă să producă & să susțină un spectacol de dimensiune foarte mare, într-un spațiu public pentru câteva mii de spectatori.Pentru mine a fost momentul în care am trecut de la lucrul într-un spațiu de 25 mp cu 5 actori la 15000 mp cu peste 100 de artiști.Cred că atunci când vine vorba de cultură (mai ales în contextul capitalei) avem nevoie de tot felul de dimensiuni.Dimensiuni, nu disensiuni.

foto Eva Herczegh Lumina Libertății 2018 Timisoara ziua 2

foto Eva Herczegh Lumina Libertății 2018 Timisoara ziua 2

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Puterea obișnuinței mamuților bugetivori care se înfruptă din aceeași floră la care tânjește orice O.N.G., P.F.A. șamd.Ca în orice junglă care se respectă, fiecare înfulecă ce poate.În imensitatea lui, întregul aparataj al finanțării este greu de dezasamblat, reparat & remontat.Ca la jocurile de noroc, are acces la el tot poporul, dar trebuie să-i cunoaști mecanismele & rotițele.Oricine poate lua jackpot-ul.Mulți artiști angajați ai statului au sesizat breșa, se asociază, aplică, câștigă, încasează, decontează.Dezechilibrul e lesne de sesizat.

Prima dată când am fost implicat direct în discuții privind Legea Teatrelor era în 2007, ultima dată în 2018 iar acum suntem în 2022.Modificări?Să fim serioși, teatrul românesc se ghidează după o lege învechită, cea a anilor ’50.Tuturor ne place vintage-ul dar nici chiar așa!Legea teatrelor permite niște lucruri care în mediul privat nu ar avea susținere nici cât ai spune „or not to be”.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)? Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Depinde.Dacă admitem că arta este împotriva statului atunci categoric că nu, finanțarea nu trebuie să vină exclusiv din partea lui.Dacă agreem opusul, atunci da, regele își hrănește bufonul după pofta inimii.

În nici un caz nu mi-aș dori să fie atributul exclusiv al statului prin guvern.Nu vedeți cine mișună pe acolo?Parte din ei nu știu să scrie sau să citească nici la nivel mediu măcar sau umblă cu diplome contrafăcute.E trist că prin mâinile unor asemenea oameni trec banii care merg spre cultură.

Înainte însă de a fi finanțată, cultura are nevoie de consumatori & totodată de producători.Consumatorii însă se fabrică, nu apar din maternități dornici să consume cultură.Producătorii asemenea.

Statul român trebuie să înțeleagă că are nevoie să formeze gusturile unor consumatori. În privința teatrului nu a făcut decât să ofere gratuit niște bilete obligatorii la „Iona” unor adolescenți îndrăgostiți de chipsuri & lasere, arme letale in sălile de spectacole.Astfel și-a asasinat arta & artiștii.Catharsis cu sila nu se poate.

La fel cum nu poți oferi un meniu vegetarian unui trib de canibali, nu poți servi cultură unui popor incult.Canibalii vor mânca ospătarul.

Înainte de a finanța cultura, cred că trebuie restructurată din temelii educația, însă o problemă majoră este că mare parte a politicienilor trebuiesc educați.De la cei 7 ani de acasă până la ultimul plagiat.

Recent un ministru al culturii a întrebat dacă teatrele independente chiar există fizic.Aceasta este altă întrebare.Teatrul este la mila statului.

Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Teatrului „Auăleu”?

Primul merge gratuit în contul orașului Timișoara care prin simpla noastră prezență se află pe harta orașelor din România care au un teatru independent.Prezența unei astfel de trupe înnobilează, spune ceva despre oraș, cetățeni, nivelul de cultură & puterea financiară.Cu alte cuvinte orașul își permite așa ceva.Când spun „își permite” nu fac nicio referire bănească, Auăleu nefiind finanțat de către oraș, la noi e vorba de public.El își permite sau nu.El decide dacă un teatru își merită existența sau nu.Teatrele au publicul pe care îl merită iar viceversa este perfect valabilă.

Al doilea merge în mod natural în contul publicului care mai are o opțiune în plus când vine vorba de „unde mergem deseară”.Variantele & varietatea de evenimente sunt semne primăvăratice de sănătate ale unei societăți.Cultura din instituții nu mai este suficientă publicului nou.La noi vine un public care în mod normal nu ar merge la teatru iar ăsta este un câștig imens pentru toți.

Datorită Auăleului există în Timișoara un muzeu independent încă din 2015, „Muzeul consumatorului comunist”, realizat cu voluntariat & donații, fără sprijin financiar statal.Nu are niciun angajat iar intrarea este liberă.Dacă la Auăleu vin în turism cultural spectatori din localitățile învecinate, la muzeu vin călători din întreaga lume.Aceste două micro-instituții au plasat mica noastră antrepriză culturală în topul intereselor turistice din oraș.

Cum ați recomanda cuiva spectacolele ‚Auăleu”?

Vă pot spune doar că Auăleu are 3 devize atunci când se adresează publicului.”Huiduit încă din 2005″ ,”Veniți mulți, locuri puține” & „Servicii dramatice complete”.Dacă nu vă place niciuna din aceste trei este foarte probabil să nu vă atragă nici vreun show de-al nostru.Totuși, mai încerc cu ceva.În sezonul toamnă-iarnă jucăm acasă la noi pt. câteva zeci de spectatori iar vara pe stradă pentru sute.Se râde & se plânge în egală măsură.Există oameni care au divorțat sau care și-au dat demisia de prin corporații din cauza unor spectacole Auăleu.Sunt mai fericiți acum.Dacă nu veniți dumneavoastră, vine altcineva, e plin tot timpul fiindcă avem o sală mică arhiplină.Mai primitoare decât una mare pe jumătate arhiplină.Fiți fără grijă, nu încerc să vă vând nimic, nu am să mă chinui să vă conving.Mă opresc aici.Dacă vă e bine acasă, stați acolo, mângâiați pisica & goliți frigiderul.Vă înțeleg confortul.Afară e o lume care nu vă așteaptă, nu vă simte neapărat lipsa.Dar se învârte fără dumneavoastră.

Ovidiu Mihăiță Lansare carte HUOOOOO Berlin 2017 foto Eva Herczegh

Ovidiu Mihăiță Lansare carte HUOOOOO Berlin 2017 foto Eva Herczegh

Ce ați văzut că s-a schimbat în Timișoara, dar nu numai, ca urmare a proiectelor, spectacolelor „Auăleu”?

Nu au capitulat tirani, nu s-a schimbat infrastructura iar Bega curge în același sens, dar pentru o mare parte din spectatori s-a schimbat sensul mersului la teatru iar alții au descoperit teatrul prin prisma noastră.Au înțeles că nu trebuie să se afișeze cu blănițe & haine scumpe de plasat la garderobă.Au învățat să vină înainte cu jumătate de oră, fiindcă începem la fix & să își închidă telefoanele fără să le-o cerem.Am jucat mult în spațiul public & asta a atras ulterior mulți spectatori în interior.Teatrul românesc acordă prea puțină importanță spectacolelor în aer liber.Multe teatre își doresc la festivalurile lor „showuri open-air” dar foarte puține produc de fapt așa ceva.Noi avem spectacole pe care nu le putem juca la sediu, spațiul nu ne permite.Din fericire e ca la proteste, strada e a noastră.

 

Există spații publice în oraș care ne sunt atribuite moral datorită faptului că am jucat mult acolo.Am primit curent gratuit de multe ori de la un restaurant anume.Bucătarii împreună cu poliția de proximitate & cu publicul obișnuit râdeau cot la cot, plângeau, iar la nevoie huiduiau.Toți la un loc într-o piață.Nimic mai uman de atât.Să schimbi percepția asupra unui spațiu public e o victorie mare a teatrului & a forței sale de a aduce împreună o comunitate.Noi facem parte din ea, nu suntem niște zei care emit edicte de la amvon.Teatrul a devenit al oamenilor & nimic mai mult.Seducția & farmecul pe care îl poate emana, poate schimba mentalități.Am văzut asta pe viu.Când spectatorii huiduie la un final de show în loc de convenționalele aplauze înseamnă că ceva s-a schimbat radical.

Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

Te rog să nu copiezi pe nimeni.Studiază-ți înaintașii, dar nu-i copia. Să nu urmezi altceva decât visul tău.Asta dacă ai așa ceva.Dacă nu, lasă-te chiar acum.Nu citi mai departe.E mai bine pentru tine fiindcă s-ar putea să ai probleme cu chiriile, atât cea a spațiului locativ cât & cea a spațiului de joc.Am fost copiați de câteva ori fără succes, nu are rost.Dacă vrei să ajungi la plus-infinit trebuie să începi de sub zero.De acolo de unde pleacă ideea, unde se naște inspirația.Asta e tot ce ai.Muncește cu acest material.Asigură-te că lucrezi împreună cu un grup de artiști devotați artei lor, nu altor interese.Poate nu îți va ieși din prima.Eu am avut parte de rateu, știu ce înseamnă.Te duci din nou în sala de repetiții & muncești până îți iese.Nu te bizui pe nimic în afară de arta ta.Nu cerși nimic pentru teatrul tău chiar dacă îți lipsesc multe, acceptă în schimb ajutorul necondiționat.Teatrul are nevoie de demnitate.Nu te minți & nu îți minți publicul.Intră în scenă curat.Onorează-ți spectatorii & nu cerși ovații.Stai în lumină & spune-ți răspicat povestea.Preferabil a ta.Spor la munca omului de teatru independent cu sine însuși.

(Trebuie să știi totuși că poate ar fi mai bine să urmezi alte exemple, nu neapărat al meu, nu e cel mai fericit caz, nici cel mai comod.)

Cine a lăsat „urme” în ceea ce sunteți ca Artist, ca manager de program/proiect?

În primul rând, capacitatea părinților mei de a mă lăsa să fac absolut tot ce vreau & de a-mi finanța peste măsura posibilităților viciile culturale, cărți, discuri, bilete, instrumente muzicale.În clasa a cincea eram când mi-am cumpărat chitară, în a opta primul set de tobe „Doina” luat cu bani câștigați la loto de tata.Banii pe care-i dădeau la ore de mate pentru liceu s-au transferat brusc pe cele de tobe.Am înțeles ce înseamnă sacrificiu & m-am străduit de atunci să onorez acest lucru.

În trupa teatrului studențesc „Thespis” am avut colosalul noroc de a lucra cu cel care a fost Diogene Valeriu Bihoi, o personalitate imensă a boemei & a culturii underground din oraș.De la acest om am învățat cum se cultivă cu succes spiritul de frondă, cum te opui unui sistem de pe scenă, cum se naște comedia & cât de absurd poate fi totul, incluzând teatrul.Deseori, inconștient, mă raportez la valorile acestui om.

Mai apoi, student fiind, am ajuns brusc în câteva din spectacolele domnului Victor Ioan Frunză de la care orice om care se pregătește să facă teatru are ce învăța.Am stat mult în afara repetițiilor, la montări, la ateliere cu doamna Adriana Grand, la lumini, la bilete, am învățat cum funcționează aparatul din spatele unui spectacol, cât cântărește o contragreutate, cât „duce” o ștangă & cum se „așează” un spectacol pe o scenă.Am văzut pe viu cum se naște teatrul.Am învățat că teatrul este o artă vie, comunitară, simplă & caducă.Încă mai cred în aceste valori.

foto Evă Herczegh HUOOOOO!!! 2017 Piața Sf. Gheorghe Timișoara

foto Eva Herczegh HUOOOOO!!! 2017 Piața Sf. Gheorghe Timișoara

 

Când vine vorba despre muzică, domnul Nicolae Untaru, profesorul meu de percuție este omul zilei.Lucram ca zugrav în perioada în care am făcut școala & mergeam la ore mânjit de vopsele.Acest om mă trata absolut normal, nu m-a apostrofat niciodată, ba dimpotrivă îmi dădea mai mult de studiat & îmi lăsa cheile de la sală să vin seara, după lucru.De la el am învățat cum se lovește o tobă, care este rolul unui muzician & cum te prezinți pe o scenă.Recent mi-a acordat tobele înainte de un spectacol.Doresc tuturor celor care se apucă de teatru sau de muzică să aibă parte de asemenea oameni cărora le curge pedagogia în vene.

Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Sper să reușesc să încerc să îmi păstrez visul inițial.Mă lupt cu asta zilnic.Dacă te abați de la etica omului de teatru nu mai are rost să apari pe scenă.Am sărit peste dorința de a mă arăta, de a fi văzut cu orice preț, care te poate costa o carieră iar uneori se plătește în leasing toată viața.Te visezi actor, studiezi Shakespeare dar rămâi în istoria teatrului ca ursulețul Joe.

Am reușit să nu fac spectacole care nu mă interesau, să nu mă compromit în produse comerciale, să nu depind de mofturile unui director.Am reușit să am un public pe care de multe ori îl simt că îmi este complice & să depind doar de el, nu de concursuri, premii sau statuete.Cred că asta este cea mai mare reușită a noastră, nu numai a mea, publicul.Poate că din acest motiv avem o premieră în istoria teatrului românesc, merchandise stand; tricouri, afișe, vinyluri, cărți, insigne, patch-uri.Am reușit ca Auăleu să nu aibă doar spectatori, are fani.

Nu am reușit încă să fac cât aș fi vrut, poate din acest motiv am reușit să rămân liber.

sursa vice.com

sursa vice.com

Ovidiu Mihăiță. Sunt născut în 1980 la Timișoara intr-o familie post-hippy.Toată copilăria am purtat plete & am ascultat rock, metal & jazz. M-am apucat de teatru în clasa a X-a iar în anul 2000 am intrat în trupa teatrului „Thespis”.În 2005 am înființat împreună cu prietenii mei „Auăleu” unde joc, cânt & îmi pun în scenă textele.El va rămâne activitatea mea principală de-a lungul timpului.În anul 2009 am înființat „Scârț Loc Lejer” care găzduiește toate activitățile noastre.În 2015 am înființat „Muzeul Consumatorului Comunist”.

În paralel, am jucat în filme, am cântat & am scos niște discuri cu trupe precum Negură Bunget, Dordeduh sau Haos.Am scos o carte, „HUOOOOO!!! Trei piese pentru scene mici” & am scris felurite articole pentru diverse publicații.În prezent scriu „Istoria teatrului independent românesc”, două piese noi, pregătesc un show în insulele Azore & două filme.

Standard
Artele Interpretării, Generale, Actorul, Teatrul meu

Ar merita? Pentru Teatru, pentru timpul dat teatrului

sursa asianage.com

Îmi dă târcoale, cum un animal de pradă  (al orgoliului?, al curiozității?), care te provoacă, dar nu agresiv, parcă ar vrea să te cunoască, și nu știi – dacă nu îți e frică – ce să faci. Când am avut scanate toate cronicile mele, articolele, eseurile despre Teatru, am „frunzărit”, scroll-înd pdf-urile, spectacolul acela, cu actrița aceea /actorul acela, regizorul acela, regizoarea aceea, ” aa, ia uite, asta e cronica la debutul lui X”, „doamne, ce a însemnat polemica cu Y din anul Z” și etc. La un alt moment dat, am revăzut câteva dintre agendele anuale: au fost ani în care vedeam teatrul într-un program cam la fel cum evoluau profesioniștii fotbalului în Premier League, o zi, da, una, nu, iar la multele festivaluri la care am participat, au fost, adesea, zile în care vedeam 5-6 spectacole! În câte o dimineață, …Colocviul! Ei, ce mai fum(uri), ce densitate de idei, vorbe și exhibări de orgoliu și multe „self”-iuri de o clipă nemuritoare. Adesea, participând, priveam și eu la artiștii veniți și ei/ele să „ne asculte” , să participe și mă gândeam oare ce-or fi zicând despre cum îi/le „vedeau” vorbind unii dintre noi despre experiențele lor în realizarea rolurilor. Nu mai spun de regizori, dacă erau prezenți. Și multe altele…Adesea, după premiere (din păcate singura șansă, de multe ori, de a vedea spectacolele, mai ales pe acelea din alte orașe, erau/sunt premierele; premierele nu sunt cele mai bune reprezentații ale spectacolelor), nu rămâneam la tradiționala șuetă, tradiționalul pahar când, evident, era obligatoriu „să spui ceva” despre spectacolul abia văzut. Știam că pot greși față de actori/actrițe în primul rând. Și, de multe ori, nu rămâneam. Scriam, apoi, însă, cât se poate de bine puteam, concentrându-mă pe „anatomia” spectacolului și pe ce mi-a spus mie, dar, poate, și altora. Scrisul despre teatru ar trebui să fie o creație el însuși, nu o însăilare.

Mi-am dat seama că am foarte puține fotografii cu mine participând la toate astea: și înainte și după 1989. Nu știu de ce. Oricum, nu m-am …dat în vânt să pozez, nu am căutat special prilejuri de a fi fotografiat.

Ar fi o surpriză enormă dacă aș putea primi fotografii  (cu mine, cu mine în grup) la: profmp2001@yahoo.com

Iar întrebarea e: ar merita să fac o istorie personală – prin cronici, articole – a Teatrului meu ? Întrebarea nu e retorică.

Pe cine ar mai interesa un arc critic teatral  ce începe de la finalul anilor”70 și merge până în anii 2000?

sursa eonline

sursa eonline.com

Un semn al timpului? Da, poate. Nu chiar ca la Harry Style (Sign of the Times– „We never learn, we been here before
Why are we always stuck and running from The bullets?”)

Dar animalul acela e încă acolo. Știe că vom „interacționa”. Într-un fel sau altul. Venind unul spre altul sau trecând unul pe lângă altul.

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Cărți

Cultura unei absențe: Bizanțul

O amintire vagă trimite la o broșură de popularizare a Istoriei unde am citit ceva despre Bizanț. Eram în liceu. O amintire puternică, însă, după, mă trimite în primii mei ani de studenție la Filologia bucureșteană, unde studiam la disciplinele (sau profii!) care îmi plăceau și unde, extracuricular, am dezvoltat o pasiune pentru studiile teatrale (oricum citeam teatru din liceu) și pentru…cultura veche românească. Prima mea practică studențească, datorată unui prof de …biblioteconomie, cu o istorie – am aflat mult mai târziu – foarte sulfuroasă, de proveniență securistică, a fost la biblioteca Mănăstirii Neamț unde, prin „complicitate” cu starețul și părintele bibliotecar, proful mi-a obținut accesul (altfel, trebuia aprobare de la ÎPS). Tema mea (avea să fie și primul meu articol!): circulația cărții în Țările Române. Eram închis patru ore pe zi pe dinafară, părintele bilbiotecar, care mă găzduia, mi-a dat un pulover gros, dar și ceva din blană de oaie căci era foarte frig înăuntru. Bucoavnele vechi, unele înalte de jumătate de metru, Cazanii, Octoihuri, Evangheliare, circulaseră, fie sub formă de …dotă date fetei care se mărita (valoarea uneia, mi-a spus părintele bibliotecar era, în epocă, de trei sate de țigani!), fie de împrumut temporar, dinspre Moldova spre Țara Românească. Multe aveau înscrisuri, în greacă, slavonă și, astfel, după discuții de seară absolut remarcabile cu părintele bibliotecar (știa: greacă, latină, germană, engleză și franceză!) cu dicționare la îndemână, am învățat mai mult, în acea lună, despre cultura veche românească decât de la unii profi precum Al. Piru sau I. Rotaru. În aceste discuții, Bizanțul revenea nu odată. Îmi aduc aminte că noi studenții veniți la practică (aveam colegi repartizați la Biblioteca municipală din Piatra Neamț), cu proful, am fost primiți la un prânz oferit de starețul mănăstirii unde o parte a discuției a privit situația ortodoxiei în Dobrogea și Bulgaria. Ascultam cu gura minții căscată căci aveam ce! Bizanțul, Imperiul Roman veneau în discuție.

Experiența acestei „practici”, inestimabilă pentru formarea unui filolog, alături de altele, mi-a arătat și ce înseamnă…impostura academică. La cursul prof. Rotaru (nici el nici Al. Piru nu erau formați sau specialiști în cultura veche, nu știau limbile de bază) am avut și prima contră mai serioasă: la o lucrare mi-a dat 9, l-am întrebat de ce, mi-a spus că nu era adevărată o afirmație a mea. I-am spus că ea e susținută de celebrul Jacques-Paul Migne, pe care îl citam cu un studiu, o autoritate (in)contestabilă, editorul celebrei serii de 221 vol, Patrologia Graeca, conținând scrierile părinților Bisericii. „Păi, ce, l-ai citit dumneata?” „Da, eu l-am citit”. Și i-am demonstrat. Cu pasiune. Mi-a pus o întrebare legată de Cartojan, îl citisem și pe acela. Tot cu 9 am rămas!

În acea perioadă am dezvoltat un interes aparte pentru cultura bizantină. Îmi aduc aminte că am citit tot ce a scris Iorga despre Bizanț, dar și alți specialiști români, precum și câțiva autori francezi și englezi, găsiți la Biblioteca Centrală de Stat, unde mergeam de multe ori dacă nu găseam la mine la Filologie. Începeam să văd unele legături: între ce a transmis Imperiul Roman în perioada târzie unui Bizanț, apoi Renașterii în materie de pictură, arhitectură (alte pasiuni ale mele; încă mai citesc studii despre Renaștere și cultura sa vizuală) și cultura românească veche și apoi pre-modernă.

În timp, Bizanțul mi-a „spus” câteceva, după ce interesele mele de studiu s-au orientat, dincolo de literatură, spre teatru. Scriu aceste rânduri în acest octombrie când am cumpărat două  noi apariții despre Bizanț. Una, Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în imperiul bizantin (Polirom, 2020, ed. orig. The Byzantines, 2010) de Averil Cameron, profesor la Universitatea din Oxford; a doua, Constantinopol. Capitala Bizanțului (Baroque Books & Arts, 2020, ed. orig. Constantinople. Capital of Byzantium, 2007) de Jonathan Harris, profesor la Universitatea din Londra. Le-am cumpărat și pentru o cercetare privind Vorbirea, Retorica și forme de educare ale lor.

Bizanțul, istoric și cultural, scrie profesorul Cameron, este, pentru cei mai mulți, o absență. „Bizanțul ocupă un loc incert în istoriografie(…) A fost acesta parte a Europei? Ori aparține mai degrabă Răsăritului? Cum se armonizează istoria ortodoxiei cu noțiunea de creștinătate apuseană?” Ne amintim că, de câteva ori, state membre ale UE au ridicat această problemă. Știm că Bizanțul cuprindea părți însemnate din actuala Europă. Pledoaria profesorului privește necesitatea reintroducerii Bizanțului în istoria Europei. Aduce argumente în acest sens. Multe clișee privind societatea și cultura Bizanțului au fost reținute mai mult decât adevărul demonstrat de documentele ce ne-au parvenit. Citesc câteva capitole al căror subiect e aproape de preocupările mele de acum și ce aflu și înțeleg revitalizează ce stocasem, inactiv, cu mulți ani în urmă. Mai ales despre viața cotidiană, educație, oratorie și standardele de competență pentru angajarea în posturile importante din administrație. Dar și despre pedepsele pentru infracțiuni sau nesupunere. Din lucrarea profesorului Harris, structurată mai elaborat tematic, mă interesează mult capitolul „Democrația” și citesc despre modul în care femeile erau considerate inapte pentru viața publică. Trebuiau să stea acasă și să țeasă, cum Penelopa. Bizanțul este, însă, contradictoriu și în această privință căci,  nu odată, femeile ajung să aibă un rol politic conducător.

Într-o vreme, când predam Studii teatrale la Sibiu dar și la Litere, la București, am fost curios în ce privește regândirea unei discipline tradiționale în curiculum-ul școlilor de teatru: Istoria teatrului. Nu știam cum arăta – dacă – teatrul în  Bizanț. Citisem câteceva pe atunci dar când o întâmplare anticărească norocoasă m-a făcut într-o bună zi să dau peste lucrarea dedicată subiectului, neîntrecută nici până azi, am avut imaginea substanțială și clară despre subiect. E vorba de Le théâtre à Byzance de Venetia Cottas (Librairie Orientaliste Paul Geuthner, 1931), un must în materie de modul în care formele de spectacol teatral au fost cultivate într-un imperiu sedus de ritual și spectacol, în genere.

Desigur, azi, revizitarea unor moșteniri are ceva problematic, vezi Mediterana, Levantul, Bizanțul. Cele trei aparțin, desigur, unor serii de civilizație și culturi diferite, unde limbile și limbajele, credințele și religiile, conservă în măsura în care sacrifică „eterna reîntoarcere”. Modernitatea și modernismele par să le fi evacuat de tot din contemporaneitatea noastră. Nu este chiar așa. Dar nici nu mai supraviețuiesc – acolo unde se mai întâmplă – pentru a justifica o ordine a istoriei. În învățământul românesc e tristă situația în care limbi fondatoare precum greaca și latina s-au văzut dacă nu ostracizate, de-a dreptul eliminate din programe școlare. Ca și, în anumite situații, cu limba română. E repede uitat, dacă a fost știut, faptul că o limbă e un vehicul dar și un vector de cultură și civilizație. Destinul acestor limbi în Școala românească de azi, deciziile care le privesc, produc absențe care anemiază un substrat tradițional mereu creator de cultură.

 

Standard
Artele în Societate

Ce face ACEST public la teatru?

 

foto newstalkkit.com

foto newstalkkit.com

Nu rare sunt situațiile în care, în sală, câțiva spectatori folosesc telefoanele mobile. În întuneric, lumina ecranelor e strălucitoare. Te lovește puternic. Am avut succes, de câteva ori până acum, atunci când, discret, dar cu voce fermă, i-am rugat pe acești “civili” care încă nu erau spectatori, să închidă telefoanele. Cum, de altfel, rugase și vocea înregistrată și difuzată la începutul spectacolului. Cum, de altfel, arăta și semnul de interdicție pus de teatre în diverse locuri. Acești nespectatori există mai peste tot. Uneori se manifestă mai zgomotos sau mai agresiv. Sau “dau replica” celor de pe scenă. Există o “libertate” a publicului de care unii nu ezită să se folosească. Trebuie blamați din start?

 

Nespectatorii au existat de când există teatrul. Iar când secole de-a rândul spectacolele erau date în aer liber, vă închipuiți larma, foșgăiala, furturile pungilor cu bani ș.a. Actorii știau, luau în calcul acest “spectacol” paralel. Nu odată enervant. Când, mai ales după 1700, spectacolele în clădire încep treptat-treptat să devină norma burgheză a municipalităților, publicului i se impun anumite reguli, de fapt, constrângeri clare care, în genere, țineau de securitatea locului. Actorii și actrițele nu erau protejați mai deloc în fața acceselor violente.

Drury Lane Theatre foto threader.com

Drury Lane Theatre foto threader.com

La noi, chiar și după 1800, teatrul, concertul erau considerate “petreceri”. Publicul venea la petreceri, își petrecea timpul cu acea ocazie. Un englez relata la 1820 că în camerele alăturate celei în care evoluau violoniștii, “publicul” juca cărți, oamenii “trăgeau din lulele și sorbeau băuturi plăcute, “ o notă nu putuse fi auzită, din cauza convorbirilor care nu se mai opreau, a țipetelor celor 10-12 copii de toate vârstele, ținuți de tot atâtea servitoare palavragioaice, și a forfotei celor 40-50 de arnăuți și slujitori, care ocupau jumătatea de jos a salonului fără a sta liniștiți nici un minut.” (apud Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare.Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească. 1750-1860, p. 346)

 

Comportamentul spectatorilor e și o problemă a spațiilor publice, în egală măsură. În cazul teatrului, e deosebit de dificil de apreciat restricțiile impuse de participarea publicului la spectacol. Între cei care susțin că teatrul e o “biserică” unde comportamentul e silențios, respectuos și cei care susțin că teatrul e un spațiu comunitar care poate permite o relație “dialogală” cu scena, zgomotoasă, sau deranjantă, după apariția și folosirea dispozitivelor de înregistrare digitală, desigur, nu există un spațiu al “negocierii”. De fapt, de multe ori membri ai publicului nu știu, de fapt, cum să se poarte în sala de spectacol. În același timp, cum remarcă Kirsty Sedgman, în dialogul cu Lyn Gardner pentru The Stage (https://www.thestage.co.uk/features/2018/audience-etiquette-acceptable-behaviour-theatre/, 6 noiembrie 2018), constrângerile riguroase pot produce, în public, discriminări. Sunt persoane care, de pildă, fac zgomot din cauza unei răceli (și-au luat biletul cu mult înainte, vor neapărat să vadă spectacolul), trebuie să ia un medicament, și rup ambalajul acestuia, respiră mai zgomotos, comentează sonor cu însoțitorul etc. Trebuie excluși din public încă dinainte? Sedgman nu propune soluții, dar cartea ei recentă, The Reasonable Audience. Theatre Etiquette, Behaviour Policing, and Live Performance Experience (Palgrave Macmillan, 2018), este o foarte atrăgătoare punere a problemei, documentată, și aplicată pe modul în care contractul (ne)scris între Teatru și Public a suferit modificări, mai ales, după apariția dispozitivelor mobile, dar și după mutații în comportamentul social al publicului în ultimele decenii.

foto The Telegraph.co.uk

foto The Telegraph.co.uk

 

M-a preocupat demult această “tranzacție mentală”, cum o numisem, generic, în cazul relației spectator-spectacol. În Drumul spre Ithaca (Meridiane, 1990, pp.188-190), analizam modul acestei tranzacții, “negocierea” poziției de membru al publicului. În timp, am reflectat și, ca și alți teoreticieni și critici, văd această “tranzacție” ca nespecifică teatrului. Obișnuințele publicului ca public sunt dictate de moduri de comportament social sprijinite de sofisticatele, acum, tehnologii ale relațiilor. Practic, față de mine, care văd spectacole din anii 1970, și un tânăr de 20 de ani de azi, nu e numai diferența de vârstă, de cultură etc,, ci și una de civilizație. Teatrele nu fac decât să dea anunțuri prohibitive (închiderea telefoanelor mobile, interdicția de a filma sau fotografia) pe care membri ai publicurilor noi le înțeleg sau le acceptă cu greu. Libertatea lor de manifestare ca public al altor spații publice e restricționată. “Corecțiile” de comportament, de fapt, ajustarea acestuia e un factor de civilizare care nu depinde numai de acel om care face zgomot sau fotografiază scena. Lumea de acum e martora unor noi dependențe pe care teatrele, actorii le înțeleg, le acceptă mai greu. Găsește Teatrul soluția care să “tranzacționeze” aceste noi dependențe, obișnuințe ale publicului? Limbajele sale în ce măsură le favorizează sau le examinează?

(apărut în scena.ro, 2 (44)/ 2019)

 

Standard
Artele în Societate, Artele Comunicării, Actorul

Scena, tabloul și ecranele

 

  1. În teatru, unul dintre lucrurile despre care se vorbește puțin este privirea spectatorului. Scena, “scenele” reprezintă locul unde vii să vezi. Dacă timp de secole, pictura și tehnicile de orientare a privirii spectatorului au putut servi drept model pictorilor de decor în teatru, acest lucru s-a întîmplat și datorită unei asemănări formale: teatrul și tabloul erau oferite privirii într-o ramă, un tip de scenă (italiană, elizabetană, studio etc.), în primul caz, un tip de tăietură a pînzei (dimensiunile ei) sau chiar ramă propriu zisă. Funcțional, spectacolul se desfășoară, pînă în modernitate, ca o succesiune de “tablouri”. Mi se pare relevantă educația privirii în teatru, ca și în pictură, de altfel. Un celebru pictor al modernității, Marcel Duchamp, invită, într-o conferință ținută la Houston în 1957, la o evaluare a “doi factori importanţi, aflaţi la cei doi poli ai creaţiei artistice: pe de o parte, artistul, pe de alta, spectatorul, care devine, mai tîrziu, posteritatea primului”. Nu va izbește ceva? Niciodată, se pare, artistul nu devine posteritatea spectatorului.
  2. Să ne gândim puțin la modul în care industriile corpului și ale divertismentului dezvoltă tehnicile de privire ale spectatorului văzut însă ca un consumator. Pivirea “cumpără”, de fapt. În teatru, spectatorul nu e văzut ca un consumator, dar privirea sa “cumpără’ imaginea scenei după ce, de fapt, a cumpărat efectiv biletul. Evaluarea unui tablou, prin privire, ține de gust, de estetic, de plăcerea văzutului și stimularea imaginarului. Dacă decizi să îl cumperi, te mai gândești și unde îl vei pune în propria ta casă. Îl vei pune întrun loc vizibil, îl vei privi adesea, ca și prietenii sau cunoștințele care te vizitează. Spectatorul devine posteritatea artistului, întradevăr.
  3. Ai fost la teatru având mobilul cu tine. Ca mulți alții. Vezi spectacolul dar, cîteodată, scoți mobilul și “vezi” ce, cine…La pauză, scoți mobilul, textezi, vorbești, vezi mesajele etc. O realitate opresivă a micului ecran, a display-ului mobilului nu te lasă total să fii spectatorul scenei, să vezi numai ce se întîmplă acolo. Dacă ți-a plăcut spectacolul, vei vorbi și cu alții despre asta, eventual, dar nu ai cum să-l “fixezi” în “casa” ta, ca să fie vizibil în continuare.
  4. Artistul merge pe stradă, în spații publice unde prezența ecranelor, a plasmelor etc. e tot mai invazivă. Chiar dacă nu este un fan al gadgeturilor, nu are cum să nu vadă că foarte mulți, poate și spectatori ai săi, trecuți sau viitori, trăiesc la fel ca el, sunt consumatori de imagini, dar și utilizatori de device-uri. E o nouă lume a imaginii care cîștigă treptat teren. El intră apoi în teatru unde va interpreta un personaj dintr-o piesă clasică, o piesă de Cehov, să spunem. Lumea de afară, a imaginii, e concurată, înlocuită, de fapt, acum, de cea a textului, a cuvântului. Cât din lumea cehoviană are de-aface cu privirea devoratoare de imagini? Artistul, dar și regizorul, devine, cîteodată posteritatea spectatorului atunci când Cehov însuși poate “vedea” lumea de azi. El, spectatorul.
  5. Industriile imaginii determină ca teatrul să fie azi tot mai accentuat o artă a minorității, după ce fusese o artă populară, la fel ca și cinematograful. Tot mai mult, în perioada de după anii ’60, caracterul de industrie orientată spre profit, a determinat în cinema, ca şi în cazul fotbalului, modificări substanţiale ale statutului vedetei. Ce înseamnă “popular” în cazul teatrului? Dacă spectacolul elisabetan era şi actual şi popular, făcînd parte integrantă din circuitul de idei politic-social-economic al extraordinarei perioade a domniei reginei Elisabetha I, este evident că azi teatrul nu mai deţine acest rol. Cartea putuse deţine acest rol şi l-a jucat cu brio pînă la dezvoltarea modernă a industriilor culturale în Occident care a presupus şi reconsiderarea ideii de timp liber în raport cu timpul forţamente ocupat.Popular nu mai este teatrul, ci contextul mediatic al acestuia, prin producția de imagini ale succesului pe care o generează. În această producție vizuală, teatrul e o mică planetă.
  6. Ceea ce rămîne, în cazul teatrului şi face unicitatea sa ca artă, e spectacolul viu; el e una dintre foarte puţinele arte vii care ne-au mai rămas. Cîtă vreme vom mai simţi nevoia comunitară de a merge să vedem/auzim împreună cu alţii ceva ce ni se prezintă pe viu, cîtă vreme comunicările intermediate, interfeţele de tot felul nu vor acapara cu totul nevoile noastre spirituale, teatrul ca experienţă a artistului, dar şi a spectatorului mai are o şansă. Desigur, o poate avea dacă se va schimba ca formă a comunicării vizuale, căci comunicarea de tip performativ o concurează azi, tot mai mult, pe aceea de tip teatral.

 

 

Apărut în scena.ro, nr. 20/2012

 

 

 

 

 

 

Standard
Artele în Societate, Artele Comunicării

Să lucrezi cu Liviu Ciulei

A venit ca o surpriză atunci: un telefon de la Liviu Ciulei. Cu glasul al cărui ton îl reținusem din unele interviuri, mă întrebă dacă aș dori să fac comentariul la un film documentar despre scenografia sa de teatru. Am fost câteva zile la el acasă, am revăzut mai multe înregistrări video cu spectacole ale sale, multe din alte țări, dar și cele de la vremea începuturilor sale. Într-unul jucase Lenin! Imagini cu opere scenografice de pe patru continente. Bucuria celor care au lucrat cu el, la „Bulandra” sau la Guthrie Theater din Minneapolis, cel mai mare teatru regional din Statele Unite, al cărui director a fost înainte de 1989. Și altele…și altele…

De ce scriu asta acum? Mi-a venit în minte timpul special petrecut atunci. Timpul în care dialogul, ascultarea devin parte a transmisiei de cunoaștere. Căci am avut de învățat. Pînă să scriu comentariul, am discutat, m-a întrebat și am răspuns, l-am întrebat și mi-a răspuns. Nu mi s-a mai întâmplat asta decât cu doi regizori, Victor Ioan Frunză și Tompa Gabor. Dar cu Liviu Ciulei, pe care nu îl frecventasem până atunci, „am citit câteceva din ce ați scris și mi se pare că aveți spirit critic, ce ați terminat?”, „Filologia”, „Aaa, da..”, cunoașterea teatrului venea firesc, fără ostentația superiorității. M-a întrebat, cum nu mă mai întrebase, cu sens, decât Constantin Noica, „cum ați venit în Teatru?”. I-am răspuns că s-a dovedit, în cazul meu, că fusese o alegere bună, de la Filologie la Teatru.

De ce scriu asta acum? Pentru că astfel de întâlniri din care înveți nu sunt multe. Ciulei se reîntorsese în țară, după 1989, cedase presiunii apropiaților săi și redevenise director al legendarului teatru bucureștean „Bulandra”. Pune în scenă în 2000 Hamlet, pe un val de așteptare enorm, și este, practic pus la zid de presa teatrală. Spectacolul nu a „plăcut”. Nu adusese ceva „nou”. Am primit un telefon atunci de la revista 22 cu rugămintea/invitația de a scrie un articol  despre spectacol. Am scris despre „amurgul zeilor” căci mi s-a părut că figura cultural-teatrală a lui Liviu Ciulei, emblematică pentru teatrul românesc de după război, se stingea încet, un crepuscul extraordinar al cărui simbol a fost Hamlet. Când magiștrii îmbătrânesc frumos, cel mai prost lucru pe care îl pot face contemporanii e să îi excludă. M-am gândit mult la asta, la cât poți învăța de la oameni care știu și care știu să transmită ce știu. Firesc. Normal. Dându-ți și acordându-ți încredere. O investiție morală bazată pe simplitatea învățării care dă sens timpului (pe)trecut prin cultură. „Fierul pus lângă lemn, face lemnul să plângă” spunea Ciulei despre cum „simți” opera scenografică, prin spațiu, timp, și natura materialului ei. Învățase „lecția” asta, la rândul său, de la maeștrii italieni ai Renașterii. În teatru, transmiterea învățăturii nu a încetat, de fapt, niciodată. Dar în Școală?

Standard
Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Un teatru personal. Traducerile mele

Mi-a plăcut de la început să traduc în română piese de teatru din dramaturgia engleză, irlandeză. De fapt, am început să traduc texte pentru o revistă clandestină, concepută și realizată, printr-un efort azi uimitor (ca și-atunci, de altfel), de către Dan C. Mihăilescu. Erau anii’80, eram risipiți („repartizați”) în posturi de profi prin toată țara, și Dan a avut ideea să rămânem în contact intelectual prin mănunchiul ăla de pagini pe care la dactilografia singur, în mai multe exemplare, trimise prin poștă pe cheltuiala lui. Ne mai și adunam în celebra lor garsonieră din Zemeș (a lui și a Taniei) să schimbăm mingi cultural-intelectuale, să supraviețuim într-un cenușiu fără de sfârșit. Cartofi prăjiți și fum de țigare. Crunt! Dar nu lipseam.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Ce se dă? PeSeDă.

Cum evaluează oare Primăria generală „nevoile culturale” ale publicurilor din București? E conștientă că există mai multe? Abordează profesionist necesarul de infrastructură culturală a Capitalei? Dacă e ca Bucureștiul să devină credibil, dincolo de câteva evenimente majore (în teatru, muzică, de pildă), pentru lumea culturală, crearea condițiilor de lucru pentru artiștii emergenți (mai ales în lumea dansului, a filmului, a teatrului, a creațiilor multimedia) ar trebui să devină o prioritate. Stilul pesedă nu arată că există o strategie în acest sens, ci doar puseuri clientelare.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Invitații mei, Generale, Teatrul meu

Miruna Runcan : „România și-a anihilat cu inconștiență, în acești 26 de ani, atât dramaturgia cât și încrederea în vocea criticii, iar asta e semn rău și pentru producția teatrală”

Miruna Runcan este o personalitate a lumii teatrului din România. S-a format ca filolog, a debutat ca poetă, a intrat în teatru devreme, a parcurs, prin poziții în teatre și inițiative, un spectru foarte larg de posibilități. Ca puțini, la noi. Autoare de cărți substanțiale despre fenomenul teatral românesc, de critică și estetică teatrală, cea care, mutându-se la Cluj împreună cu Cristian Buricea, creează și lărgește zona teatrală a studiilor universitare clujene, care a devenit azi un reper național, Miruna Runcan este o personalitate de substanță care cunoaște teatrul românesc în părțile sale de lumină dar și de umbră. E conștientă de versatilitatea, duplicitatea mediului teatral, dar și de extraordinara sa capacitate de a produce creații remarcabile. Pledoaria sa pentru acomodarea Studiilor teatrale prin standarde universitare credibile, care presupuneau schimbări majore, a avut ca rezultat blocarea ei ca expert CNATDCU de către interese de grup. Nu disperă. Crede că, pentru ca ideea de teatru să fie în continuare o marcă a culturii române de azi, efortul trebuie îndreptat spre cei ce vor fi adulți, elevii, mai ales. Am fost colegi de facultate, am jucat teatru în facultate. I-am publicat câteva cărți la UNITEXT. Cărți care ar fi trebuit să contribuie la o dezbatere serioasă în mediul profesional. Cele de mai jos sunt spusele unui om dedicat total mediului teatral. Un drum consistent, prin articole, cărți, proiecte, elaborări curiculare în domeniul Teatrului și Artelor spectacolului, interesul pentru gândurile și creațiile celor tineri fac din Miruna Runcan o raritate în critica și studiile teatrale din România.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Nona Ciobanu:  „Ar trebui să nu permitem nicio clipă ca normalitatea, onestitatea, transparenţa, să devină cuvinte lipsite de sens.”

nona ciobanu

Foto: Biro Istvan

Nona Ciobanu mi-a fost studentă pe la jumătatea anilor’90 la Academia de Teatru și Film (A.T.F.) din București. Era la clasa de regie Dan Micu/Silviu Purcărete. Văzusem atunci unele din primele ei spectacole. Dragostea celor trei portocale, Melissa (la „Bulandra”, o încercare serioasă, scriam atunci de reabilitarea tragicului propusă de spectacolul ei). În 1995 era încă studentă, dar avea un credit profesional remarcabil. Urma, apoi, să admir eforturile ei de a construi un proiect cultural-teatral înnoitor, unic pe atunci, Fundația Toaca. Nona are vocația proiectelor dificile, complexe, de cercetare. Fapt care se vede în parcursul ei artistic care o poartă pe câteva continente. Văd în creația teatrală a Nonei Ciobanu o mai rară atenție acordată atât „originilor” cât și modernității care, la ea, fac casă bună. Nu e în atenția establishment-ului teatral, nu e răsfățata premiilor sau a criticilor căci un profund sens etic al profesiei o scutește – dar cu ce preț! – de imersiunea în contexte inacceptabile. Dar este un artist care și-a construit, în timp, un drum inconfundabil despre care vorbește foarte rar. O face acum.

Continuă lectura

Standard