Actorul, Artele Comunicării, Artele în Societate

Scena, tabloul și ecranele

 

  1. În teatru, unul dintre lucrurile despre care se vorbește puțin este privirea spectatorului. Scena, “scenele” reprezintă locul unde vii să vezi. Dacă timp de secole, pictura și tehnicile de orientare a privirii spectatorului au putut servi drept model pictorilor de decor în teatru, acest lucru s-a întîmplat și datorită unei asemănări formale: teatrul și tabloul erau oferite privirii într-o ramă, un tip de scenă (italiană, elizabetană, studio etc.), în primul caz, un tip de tăietură a pînzei (dimensiunile ei) sau chiar ramă propriu zisă. Funcțional, spectacolul se desfășoară, pînă în modernitate, ca o succesiune de “tablouri”. Mi se pare relevantă educația privirii în teatru, ca și în pictură, de altfel. Un celebru pictor al modernității, Marcel Duchamp, invită, într-o conferință ținută la Houston în 1957, la o evaluare a “doi factori importanţi, aflaţi la cei doi poli ai creaţiei artistice: pe de o parte, artistul, pe de alta, spectatorul, care devine, mai tîrziu, posteritatea primului”. Nu va izbește ceva? Niciodată, se pare, artistul nu devine posteritatea spectatorului.
  2. Să ne gândim puțin la modul în care industriile corpului și ale divertismentului dezvoltă tehnicile de privire ale spectatorului văzut însă ca un consumator. Pivirea “cumpără”, de fapt. În teatru, spectatorul nu e văzut ca un consumator, dar privirea sa “cumpără’ imaginea scenei după ce, de fapt, a cumpărat efectiv biletul. Evaluarea unui tablou, prin privire, ține de gust, de estetic, de plăcerea văzutului și stimularea imaginarului. Dacă decizi să îl cumperi, te mai gândești și unde îl vei pune în propria ta casă. Îl vei pune întrun loc vizibil, îl vei privi adesea, ca și prietenii sau cunoștințele care te vizitează. Spectatorul devine posteritatea artistului, întradevăr.
  3. Ai fost la teatru având mobilul cu tine. Ca mulți alții. Vezi spectacolul dar, cîteodată, scoți mobilul și “vezi” ce, cine…La pauză, scoți mobilul, textezi, vorbești, vezi mesajele etc. O realitate opresivă a micului ecran, a display-ului mobilului nu te lasă total să fii spectatorul scenei, să vezi numai ce se întîmplă acolo. Dacă ți-a plăcut spectacolul, vei vorbi și cu alții despre asta, eventual, dar nu ai cum să-l “fixezi” în “casa” ta, ca să fie vizibil în continuare.
  4. Artistul merge pe stradă, în spații publice unde prezența ecranelor, a plasmelor etc. e tot mai invazivă. Chiar dacă nu este un fan al gadgeturilor, nu are cum să nu vadă că foarte mulți, poate și spectatori ai săi, trecuți sau viitori, trăiesc la fel ca el, sunt consumatori de imagini, dar și utilizatori de device-uri. E o nouă lume a imaginii care cîștigă treptat teren. El intră apoi în teatru unde va interpreta un personaj dintr-o piesă clasică, o piesă de Cehov, să spunem. Lumea de afară, a imaginii, e concurată, înlocuită, de fapt, acum, de cea a textului, a cuvântului. Cât din lumea cehoviană are de-aface cu privirea devoratoare de imagini? Artistul, dar și regizorul, devine, cîteodată posteritatea spectatorului atunci când Cehov însuși poate “vedea” lumea de azi. El, spectatorul.
  5. Industriile imaginii determină ca teatrul să fie azi tot mai accentuat o artă a minorității, după ce fusese o artă populară, la fel ca și cinematograful. Tot mai mult, în perioada de după anii ’60, caracterul de industrie orientată spre profit, a determinat în cinema, ca şi în cazul fotbalului, modificări substanţiale ale statutului vedetei. Ce înseamnă “popular” în cazul teatrului? Dacă spectacolul elisabetan era şi actual şi popular, făcînd parte integrantă din circuitul de idei politic-social-economic al extraordinarei perioade a domniei reginei Elisabetha I, este evident că azi teatrul nu mai deţine acest rol. Cartea putuse deţine acest rol şi l-a jucat cu brio pînă la dezvoltarea modernă a industriilor culturale în Occident care a presupus şi reconsiderarea ideii de timp liber în raport cu timpul forţamente ocupat.Popular nu mai este teatrul, ci contextul mediatic al acestuia, prin producția de imagini ale succesului pe care o generează. În această producție vizuală, teatrul e o mică planetă.
  6. Ceea ce rămîne, în cazul teatrului şi face unicitatea sa ca artă, e spectacolul viu; el e una dintre foarte puţinele arte vii care ne-au mai rămas. Cîtă vreme vom mai simţi nevoia comunitară de a merge să vedem/auzim împreună cu alţii ceva ce ni se prezintă pe viu, cîtă vreme comunicările intermediate, interfeţele de tot felul nu vor acapara cu totul nevoile noastre spirituale, teatrul ca experienţă a artistului, dar şi a spectatorului mai are o şansă. Desigur, o poate avea dacă se va schimba ca formă a comunicării vizuale, căci comunicarea de tip performativ o concurează azi, tot mai mult, pe aceea de tip teatral.

 

 

Apărut în scena.ro, nr. 20/2012

 

 

 

 

 

 

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate

Să lucrezi cu Liviu Ciulei

A venit ca o surpriză atunci: un telefon de la Liviu Ciulei. Cu glasul al cărui ton îl reținusem din unele interviuri, mă întrebă dacă aș dori să fac comentariul la un film documentar despre scenografia sa de teatru. Am fost câteva zile la el acasă, am revăzut mai multe înregistrări video cu spectacole ale sale, multe din alte țări, dar și cele de la vremea începuturilor sale. Într-unul jucase Lenin! Imagini cu opere scenografice de pe patru continente. Bucuria celor care au lucrat cu el, la „Bulandra” sau la Guthrie Theater din Minneapolis, cel mai mare teatru regional din Statele Unite, al cărui director a fost înainte de 1989. Și altele…și altele…

De ce scriu asta acum? Mi-a venit în minte timpul special petrecut atunci. Timpul în care dialogul, ascultarea devin parte a transmisiei de cunoaștere. Căci am avut de învățat. Pînă să scriu comentariul, am discutat, m-a întrebat și am răspuns, l-am întrebat și mi-a răspuns. Nu mi s-a mai întâmplat asta decât cu doi regizori, Victor Ioan Frunză și Tompa Gabor. Dar cu Liviu Ciulei, pe care nu îl frecventasem până atunci, „am citit câteceva din ce ați scris și mi se pare că aveți spirit critic, ce ați terminat?”, „Filologia”, „Aaa, da..”, cunoașterea teatrului venea firesc, fără ostentația superiorității. M-a întrebat, cum nu mă mai întrebase, cu sens, decât Constantin Noica, „cum ați venit în Teatru?”. I-am răspuns că s-a dovedit, în cazul meu, că fusese o alegere bună, de la Filologie la Teatru.

De ce scriu asta acum? Pentru că astfel de întâlniri din care înveți nu sunt multe. Ciulei se reîntorsese în țară, după 1989, cedase presiunii apropiaților săi și redevenise director al legendarului teatru bucureștean „Bulandra”. Pune în scenă în 2000 Hamlet, pe un val de așteptare enorm, și este, practic pus la zid de presa teatrală. Spectacolul nu a „plăcut”. Nu adusese ceva „nou”. Am primit un telefon atunci de la revista 22 cu rugămintea/invitația de a scrie un articol  despre spectacol. Am scris despre „amurgul zeilor” căci mi s-a părut că figura cultural-teatrală a lui Liviu Ciulei, emblematică pentru teatrul românesc de după război, se stingea încet, un crepuscul extraordinar al cărui simbol a fost Hamlet. Când magiștrii îmbătrânesc frumos, cel mai prost lucru pe care îl pot face contemporanii e să îi excludă. M-am gândit mult la asta, la cât poți învăța de la oameni care știu și care știu să transmită ce știu. Firesc. Normal. Dându-ți și acordându-ți încredere. O investiție morală bazată pe simplitatea învățării care dă sens timpului (pe)trecut prin cultură. „Fierul pus lângă lemn, face lemnul să plângă” spunea Ciulei despre cum „simți” opera scenografică, prin spațiu, timp, și natura materialului ei. Învățase „lecția” asta, la rândul său, de la maeștrii italieni ai Renașterii. În teatru, transmiterea învățăturii nu a încetat, de fapt, niciodată. Dar în Școală?

Standard
Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Un teatru personal. Traducerile mele

Mi-a plăcut de la început să traduc în română piese de teatru din dramaturgia engleză, irlandeză. De fapt, am început să traduc texte pentru o revistă clandestină, concepută și realizată, printr-un efort azi uimitor (ca și-atunci, de altfel), de către Dan C. Mihăilescu. Erau anii’80, eram risipiți („repartizați”) în posturi de profi prin toată țara, și Dan a avut ideea să rămânem în contact intelectual prin mănunchiul ăla de pagini pe care la dactilografia singur, în mai multe exemplare, trimise prin poștă pe cheltuiala lui. Ne mai și adunam în celebra lor garsonieră din Zemeș (a lui și a Taniei) să schimbăm mingi cultural-intelectuale, să supraviețuim într-un cenușiu fără de sfârșit. Cartofi prăjiți și fum de țigare. Crunt! Dar nu lipseam.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Ce se dă? PeSeDă.

Cum evaluează oare Primăria generală „nevoile culturale” ale publicurilor din București? E conștientă că există mai multe? Abordează profesionist necesarul de infrastructură culturală a Capitalei? Dacă e ca Bucureștiul să devină credibil, dincolo de câteva evenimente majore (în teatru, muzică, de pildă), pentru lumea culturală, crearea condițiilor de lucru pentru artiștii emergenți (mai ales în lumea dansului, a filmului, a teatrului, a creațiilor multimedia) ar trebui să devină o prioritate. Stilul pesedă nu arată că există o strategie în acest sens, ci doar puseuri clientelare.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Teatrul meu

Miruna Runcan : „România și-a anihilat cu inconștiență, în acești 26 de ani, atât dramaturgia cât și încrederea în vocea criticii, iar asta e semn rău și pentru producția teatrală”

Miruna Runcan este o personalitate a lumii teatrului din România. S-a format ca filolog, a debutat ca poetă, a intrat în teatru devreme, a parcurs, prin poziții în teatre și inițiative, un spectru foarte larg de posibilități. Ca puțini, la noi. Autoare de cărți substanțiale despre fenomenul teatral românesc, de critică și estetică teatrală, cea care, mutându-se la Cluj împreună cu Cristian Buricea, creează și lărgește zona teatrală a studiilor universitare clujene, care a devenit azi un reper național, Miruna Runcan este o personalitate de substanță care cunoaște teatrul românesc în părțile sale de lumină dar și de umbră. E conștientă de versatilitatea, duplicitatea mediului teatral, dar și de extraordinara sa capacitate de a produce creații remarcabile. Pledoaria sa pentru acomodarea Studiilor teatrale prin standarde universitare credibile, care presupuneau schimbări majore, a avut ca rezultat blocarea ei ca expert CNATDCU de către interese de grup. Nu disperă. Crede că, pentru ca ideea de teatru să fie în continuare o marcă a culturii române de azi, efortul trebuie îndreptat spre cei ce vor fi adulți, elevii, mai ales. Am fost colegi de facultate, am jucat teatru în facultate. I-am publicat câteva cărți la UNITEXT. Cărți care ar fi trebuit să contribuie la o dezbatere serioasă în mediul profesional. Cele de mai jos sunt spusele unui om dedicat total mediului teatral. Un drum consistent, prin articole, cărți, proiecte, elaborări curiculare în domeniul Teatrului și Artelor spectacolului, interesul pentru gândurile și creațiile celor tineri fac din Miruna Runcan o raritate în critica și studiile teatrale din România.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Nona Ciobanu:  „Ar trebui să nu permitem nicio clipă ca normalitatea, onestitatea, transparenţa, să devină cuvinte lipsite de sens.”

nona ciobanu

Foto: Biro Istvan

Nona Ciobanu mi-a fost studentă pe la jumătatea anilor’90 la Academia de Teatru și Film (A.T.F.) din București. Era la clasa de regie Dan Micu/Silviu Purcărete. Văzusem atunci unele din primele ei spectacole. Dragostea celor trei portocale, Melissa (la „Bulandra”, o încercare serioasă, scriam atunci de reabilitarea tragicului propusă de spectacolul ei). În 1995 era încă studentă, dar avea un credit profesional remarcabil. Urma, apoi, să admir eforturile ei de a construi un proiect cultural-teatral înnoitor, unic pe atunci, Fundația Toaca. Nona are vocația proiectelor dificile, complexe, de cercetare. Fapt care se vede în parcursul ei artistic care o poartă pe câteva continente. Văd în creația teatrală a Nonei Ciobanu o mai rară atenție acordată atât „originilor” cât și modernității care, la ea, fac casă bună. Nu e în atenția establishment-ului teatral, nu e răsfățata premiilor sau a criticilor căci un profund sens etic al profesiei o scutește – dar cu ce preț! – de imersiunea în contexte inacceptabile. Dar este un artist care și-a construit, în timp, un drum inconfundabil despre care vorbește foarte rar. O face acum.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării

Oamenii teatrului

Actorii nu sunt mari amatori de reformă. Lumea Teatrului e o lume mică. În sensul că numără puțini  în comparație cu lumea Școlii, de pildă, cu lumea Sănătății, cu lumea Bisericii sau cu lumea Armatei, a Serviciilor secrete, a Administrației publice locale ori a Justiției. Oamenii teatrului devin vizibili în două feluri: prin succesele de pe scenă sau prin crizele din afara scenei. Întotdeauna succesele sau crizele sunt legate de nume notorii, de vedete, de actori, de regulă, mai puțin de regizori (deși exemplele Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, între altele, sunt edificatoare și ele), mai deloc de scenografi, compozitori sau coregrafi (exemplul de dată recentă de la Opera Națională e între foarte puținele înregistrate în perioada recentă). Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Teatrul meu

Victor Scoradeț: „Teatrele noastre suferă de o prelungită criză de identitate. De curaj. De program.”

 

Criticul la Weimar foto: arhiva personală VS

La Weimar
foto: arhiva personală VS

Victor Scoradeț este criticul teatral afirmat după 1989 care a impresionat nu numai prin soliditatea culturală a modului de a face critică și cronică teatrală, ci și prin introducerea masivă a dramaturgiei contemporane germane pe scenele românești, mișcând inerții repertoriale, activând apetitul regizorilor, al actorilor, al directorilor de teatru. Scoradeț este o figură activă, care marchează inconfundabil dinamica mișcării teatrale din România în primul deceniu și jumătate după 1989. Împreună cu el am reușit câteva lucruri importante la UNITER-ul anilor’90. Alături de regretatul Corneliu-Dan Borcia (director între 1995 și 2001), Scoradeț reușește reprofilarea artistică extraordinară a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț – o aventură exemplară, vitală pentru un teatru. La fel ca aceea de la Teatrul Arca/Clubul La scena din București. Traducător remarcabil, implicat în construcția de proiecte de teatrale, el n-a ezitat să încerce și regia de teatru. Iată cum arată „Teatrul meu”, adică al criticului și traducătorului Victor Scoradeț, un profesionist al teatrului, cu o experiență polimorfă semnificativă și constructivă.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Enikő Györgyjakab: Scrisoare către tata

„Scrisoarea” care urmează aparține uneia dintre actrițele de prim-plan al scenei teatrale din România. E urmarea unui curs, „Teatrul anatomic”, pe care îl susțin la Școala doctorală a Facultății de Teatru și televiziune din Cluj. Un text care m-a impresionat.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Arta, Știința și cu Legea (III)

Modificările propuse de Ministerul Culturii la Ordonanța 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură  provoacă luări de poziție diferite. Inițiativa ministerului, aceea de a propune modificări la un cadru legislativ creat pentru instituțiile publice de cultură, e de salutat. Ce nu e de salutat e că, fiind vorba de un domeniu sensibil, impactul și consecințele modificărilor nu au făcut obiectul expertizei un Grup de lucru. Cum se face în alte părți când e vorba de modificări care, era de presupus, vor stârni discuții contradictorii. Mai ales dinspre zona artelor vii, a teatrelor și operei.

Continuă lectura

Standard