Generale, Reacție rapidă

Țepari din dragoste de… țară

Ne-au otrăvit zilnic. De ani de zile. Cu dragostea lor de țară, de neam. Ne-au vrut binele. Din 1990 încoace, o lungă perioadă, ei sunt aceiași binefăcători. Au statul pe mână, îi consumă resursele, îl anemiază prin incompetență și lipsă de onestitate și ne pun mereu în față tricolorul și iia. Ca să nu mai vedem ce e dincolo. O țară extraordinară, cu mulți oameni cărora demult timp le-au interzis s-o iubească cinstit, să-și pună mintea în folosul ei, să nu le fie jenă, când îi trec granițele, să spună că sunt cetățeni români. Chiar dacă sunt și maghiari, și turci, și tătari, și…Ba, tocmai pentru că sunt ceea ce sunt, aici, în România.
Sunt condamnați penal. Mulți. Și îi vedem, în continuare, conducând țara. Țepuind-o. Afaceri peste afaceri. Anchete peste anchete care nu mai prididesc să ne arate coșmarul unei posibile disoluții: o țară țepuită din interior. Ei/ele clonează fără niciun efort, sute, mii de exemplare, comandamente  de țepari care, veseli, dezinvolt, cu mintea locuită de necunoscuți, au instituit în ani o lume românească paralelă. Sugând, în continuare, ugerul tot mai uscat al naționalism socialist ante’89. O lume românească unde cinstea, corectitudinea, încrederea, respectul, responsabilitatea sunt cele cinci valori care îl au în față pe NU. Cu țeapa pre țeapă călcând, ei și ele au dezvoltat sub-cultura negativă a acestor valori. Și acum predică litania „statului paralel”. Ca să înțeleagă cei/cele care i-au votat că vor să facă bine, dar nu sunt lăsați. Și oricine se opune, scoate la iveală furturile, sunt „statul paralel”.
Vor să facă o Românie cum n-a mai fost, dar să ne lase cu Europa lor, ăștia care știu ce înseamnă civilizația. Ăștia care fac școală ca lumea, vorbesc corect românește, gândesc cu mintea lor, își iau doctoratul muncind la el ani de zile, ăștia care nu trebuie să ajungă să conducă. Spun ei, Ei/Ele care conduc statul. Și nu de ieri de azi. Și ca să-și limpezească mintea unde locuiesc necunoscuți, s-au dus la băi. Necunoscuții din mintea lor sunt vinovații. Nu ei, nu ele.
Reacția ministrului Justiției la citirea Raportului de țară (MCV) privind partea cu Justiția în România trădează, încă odată, politica românească à la Cațavencu. Ce vrea Europa asta când noi vrem progresu’ țărișoarei noastre? Dublul discurs al politicianismului dâmbovițean transpiră urât, murdărind speranța în corectitudine și deciziile cinstite. Să ai condamnați penal definitiv la conducerea țării și, în general, în funcții publice, ce spune asta despre România? Spune-așa:

Caţavencu: (întrerupându-l lătrător) Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România… Progresul, stimabile, progresul! În zadar, veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică…

Farfuridi: (şi mai înţepat) Dă-mi voie… Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică…

Caţavencu: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta.

Brânzovenescu: Fireşte că nu vrei să ştii… nu-ţi vine la socoteală…

Caţavencu: (şi mai lătrător) Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre… D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine…”

(pentru curioși: Caragiale, „O scrisoare pierdută”)

Atât i-a dus capul. La Băile Herculane. Un joc periculos, o demonstrație de forță, provocată de partid prin aceste mitinguri cu tema „România”. Dacă electoratul partidului simțea că trebuie apărat programul de guvernare, putea ieși liniștit la mitinguri de susținere. Îi împunge acum partidul ca să se vadă susținerea.Ce partid a mai făcut asta în ultima vreme? Invenția cu „statul paralel” e supozitorul dat propriului electorat. Agresat deja de scumpiri, va ieși la mitinguri să se ușureze. Să poată da vina, dar nu pe cei pe care i-au votat. E aici, din partea acestora, o lipsă de bărbăție în a asuma responsabilitatea deciziilor luate. Și de onoare. Gândirea de la băi are un trist (re)nume în istorie. Inclusiv în România.
Mitinguri cu tema „România”! E încă un semnal al tentativei de izolare a țării, al retragerii în naționalismul perdant.
Să-i numim țepari de țară. Țepari din dragoste de țară. Sau, cum îmi sugerează un cititor al contributors.ro: Țepari ai dragostei de țară.
Începe o iarnă fierbinte.
Standard
Generale

Atenție, v-a lovit trenu’!

 

Ce veți citi nu e vesel. E descrierea unei situații care, dincolo de disconfortul zilnic și imaginea necivilizată a unui cartier din Capitală, produce victime. Nu frecvent. Din când în când. Să le numim, cum ne numim și noi, muritori. Toți am vrut, (mai)vrem o viață mai bună, mai decentă. Prea puțini facem ceva pentru asta. Poate nu ne interesează, poate avem alte interese, poate ideea de mizerie, de necivilizație e obișnuința cu care ții în mână mobilul și paharul de cafea pe stradă sau în mașină ori metrou. Ieși cu câinele la plimbare și câinele, necivilizat, săracu’, face pe trotuar. Tu vorbești la telefon sau te uiți la ce face și aștepți să termine. Mergi mai departe. Arunci țigara pe trotuar. Și mergi mai departe. Viața e scurtă. Civilizația e…drum lung. Mai scurt e, cum spune o reclamă, să fim luați „cum ne place nouă”. Și, cum vă place mizeria?

Poftiți, vă rugăm. Dar, atenție, v-a lovit trenu’!  Sorry. Bye-bye.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

De la Kafka la Blocurile lui Ceaușescu în anii’70

Văd câteva spectacole din cadrul Festivalului Național de Teatru. Scriu câteva Note, puncte de vedere despre ele fără intenția de a face propriu-zis „cronică teatrală”. Deși…

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Hamlet la cub. Un acvariu multimedia

Robert Lepage

Robert Lepage

În deschiderea FNT, aseară, Hamlet Collage în regia celebrului Robert Lepage, cu nu mai puțin celebrul actor rus Evgeny Mironov. Văzusem în 1993, „Bluebird” de Lepage la Edinborough. Fusesem, îmi aduc aminte, surprins de virtuozitatea multimediatică a decorului și organizarea spațiului. Vizual, ireproșabil.
Hamlet Collage este virtuozitate la …cub: Textul este descompus și refăcut împreună cu Secvențele spațiale multimediatice și cu Actorul-Performer care este impecabil.

Creat în contextul sonor-video al anilor’60, crezut acomodant pentru gândirea regizorală, Hamlet nu e încă o „marcă” a culturii acelor ani. Mai degrabă e un ornament splendid. Ce frapează, însă, amintind de sinteza Voce-Mișcare a vechilor forme de teatru-ritual, este execuția acestei sinteze, realizarea, cum formula Liviu Ciulei. Actorul face să devină „real” un exercițiu de deconstrucție și recompunere pe care Robert Lepage îl cere Actorului său: nu-i cere numai asta, însă, ci și o „replică” la gândirea actului teatral de către Stanislavski. Evgeny Mironov replică și, într-o imersiune repetată, plonjează în decorul multimedia (video de Lionel Arnauld), susținut de elemente le clasice ale acestuia, pentru a „ieși”, din nou și a continua „povestea” prin reprezentarea a încă unsprezece personaje ale piesei. Tehnica de lucru într-un decor fizic-multimediatic (realizat de Carl Fillion), exactitatea mișcării în raport cu formele luminii, ale culorilor desenând interioare unde câte un element „realist” ( chiuveta, de pildă) a firesc integrat, sunt marile dificultății ale execuției rolului. Hamlet e un șir de secvențe, într-o structură muzicală realzată de un light-designer care, nostalgic, se uită puțin la anii’60, îl încarcerează pe tânărul prinț în capcana minții sale („spitalul” său psihiatric) cum tinerii dependenți de ecrane azi își construiescpropria „bulă”. Hamlet e în acest spectacol în „bula” sa și cele două „coperți” ale spectacolului lui Robert Lepage sunt ale unui „cărți” unde filele nu mai sunt, ci numai pixelii.Evgeny Mironov în Hamlet +11

Pentru un spectator obișnuit, care nu  cunoaște piesa Hamlet, satisfacția va veni, probabil, din frumusețea ornamentală, vizuală, cu proiecții închipuind fantasmele, coșmarurile tânărului prinț. Sinuciderea OfelieiMoartea Ofeliei este un superlativ scenic: ea dispare în vârtejul creat de imagine. Dar Robert Lepage aduce unele scene și un personaj (Polonius) într-un realism stilizat, tratat ironic. Camera de supraveghere electronică, ecranele și acțiunea Spionului-șef sunt remarcabile din acest punct de vedere. Ideea Supravegherii video la Elsinore de către Polonius, spionul-șef, o mai văzusem într-un spectacol remarcabil al lui Robert Alföldi, la Nitra. Aici, însă, tratarea tragic-ironică este excelentă. Alföldi mersese mai departe, însă: Hamlet, la rându-i, îi supraveghea pe cei din palat, într-un decor negru, străfulgerat de luciul oțelului sau al flash-urilor.
Spectacolul nu m-a „adus” în lumea sa, un cub unde Hamlet e captiv, rotindu-se mereu, marcând tempo-ul acțiunii, l-am admirat cum vezi, într-un acvariu, mirobolante figuri închipuind Povestea. În sine, e o performanță. Dar nu știu dacă seducția funcționează la un public obișnuit.
(Ceva nu a fost în regulă cu titrarea laterală: între textul original în engleză și traducerea românească folosită au fost inconguențe; neștiind rusă, nu știu nici textul spus de actor. E una dintre marile probleme, încă, privind interpretările moderne ale textelor clasice ce trebuie traduse.)
Un detaliu: deschiderea FNT cu acest spectacol ruso-canadian, are loc în aceste zile când se fac exact o sută de ani de la Revoluția bolșevică: prin Lenin, dar fără problemele de conștiință ale lui Hamlet, ea a generat și marcat Era Supravegherii și Crimei. Un „teatru” politic care a schimbat lumea.

Hamlet (și alte unsprezece personaje): Evgeny Mironov

Cu participarea lui: Vladimir Malyugin

Regia : Robert Lepage

Scenografia: Carl Fillion

Costume : François St-Aubin

Sunetul şi muzica : Josuė Beaucage

Video: Lionel Arnould

Standard
Generale

Confruntarea între hârtii și pixeli? Prima parte: frăția hârtiei

Am văzut de multe ori acest lucru: într-un birou, la un ghișeu etc. persoane care lucrează la un computer, înconjurate de vrafuri, dealuri și munți de hârtii, dosare, bibliorafturi cu dosare cu hârtii, acestea prinse, în snopuri, cu clame, agrafe. Nu odată, pendulează între hârtii și tastatură, ca într-un dans, o coregrafie a modernității neconsumate la români, asaltată de post-modernitatea căreia i s-a cântat și ei obștescul sfârșit. Spațiile de lucru sunt, de regulă, mici iar computerele fac figuri. Biblioraftul, nu. Dacă știi unde e. Răsfoirea lui e, uneori, mai rapidă decât computerul care face figuri. Când fac, căci alteori sunt terminate. Tu…aștepți, ca și alții. La rând. Și vezi această confruntare care, deodată, devine o bătălie, inegală, firește.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Un teatru personal. Traducerile mele

Mi-a plăcut de la început să traduc în română piese de teatru din dramaturgia engleză, irlandeză. De fapt, am început să traduc texte pentru o revistă clandestină, concepută și realizată, printr-un efort azi uimitor (ca și-atunci, de altfel), de către Dan C. Mihăilescu. Erau anii’80, eram risipiți („repartizați”) în posturi de profi prin toată țara, și Dan a avut ideea să rămânem în contact intelectual prin mănunchiul ăla de pagini pe care la dactilografia singur, în mai multe exemplare, trimise prin poștă pe cheltuiala lui. Ne mai și adunam în celebra lor garsonieră din Zemeș (a lui și a Taniei) să schimbăm mingi cultural-intelectuale, să supraviețuim într-un cenușiu fără de sfârșit. Cartofi prăjiți și fum de țigare. Crunt! Dar nu lipseam.

Continuă lectura

Standard
Generale

Cronismul și Girimelele

Nu cred că mai putem îngădui/accepta multă vreme, cum o fac mulți acum și prin lipsa de reacție sau/și tăcere, prezența în poziții oficiale, pósturi importante în structuri guvernamentale a unor impostori, agramați, neinstruiți, incompetenți, al căror număr e deja îngrijorător. Oameni care nu știu să vorbească bine limba română, care nu pot gândi, ci numai executa. Oameni pe care CV-ul profesional nu-i recomandă prin nimic.Ultimele alegeri, ca niciodată parcă, au dat avânt câștigătorilor să impună nu numai „cronismul” și nepotismul ca noua religie a clasei politice conducătoare, ci și balansarea României, dincolo de creșterea macroeconomică, care s-ar putea să ne coste(!), într-o zonă cețoasă a arhitecturii europene.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale

Trăgacii de partid

Cultura (avizul parlamentar pentru șefia ICR) și Educația (trecerea pe șest a unor amendamente privind evaluarea școlilor doctorale cu ARACIS ca vioara-ntâi!)) sunt, din nou, supuse tirului incompetenților cu bună știință care funcționează admirabil ca trăgaci politic: trag în tot ce mișcă mai profesionist, mai competent, mai european. Consecințele încep să se vadă.
Trăgacii de partid, ce destin admirabil de bine plătit!

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Ce se dă? PeSeDă.

Cum evaluează oare Primăria generală „nevoile culturale” ale publicurilor din București? E conștientă că există mai multe? Abordează profesionist necesarul de infrastructură culturală a Capitalei? Dacă e ca Bucureștiul să devină credibil, dincolo de câteva evenimente majore (în teatru, muzică, de pildă), pentru lumea culturală, crearea condițiilor de lucru pentru artiștii emergenți (mai ales în lumea dansului, a filmului, a teatrului, a creațiilor multimedia) ar trebui să devină o prioritate. Stilul pesedă nu arată că există o strategie în acest sens, ci doar puseuri clientelare.

Continuă lectura

Standard