Cărți, Cronicile mele

Daniela Rațiu „Măcelarul îi citea pe ruși”

foto: timisoaraexpress.ro

foto: timisoaraexpress.ro

Apreciez spiritul viu al Danielei Rațiu, inteligența, incisivitatea ei manifeste mereu pe subiecte de interes ale sferei publice. Este autoare de literatură iar acum produce surpriza unui volum de trei texte pentru teatru: Măcelarul îi citea pe ruși (Tracus Arte, 2016, 159 p.)

M-a interesat în mod special primul text, care dă și titlul volumului: „Măcelarul îi citea pe ruși”. Textul e o premisă foarte bună pentru un spectacol cu efecte multimedia. Scris cu elemente de tehnică filmică (Daniela Rațiu e și autoarea unui scenariu de film), textul pune în valoare un subiect de un tragism extraordinar: descoperirea, în urma unei investigații jurnalistice, a istoriei unui criminal de război polonez, descoperit în anii’60 într-un sat din România.

Textul e remarcabil pentru că autoarea îl „pune în scenă”, ne face să vedem „imagini” și apoi să auzim vocile personajelor.  Mi-ar plăcea să-l văd pe o scenă cu câțiva actori foarte buni.

Standard
Generale, Reacție rapidă

„Mr. President”

Privind figurile multor lideri care au dat primele declarații după victoria lui Donald Trump, senzația e că ceva le miroase urât: zâmbim, suntem politicoși, dar cum să ne purtăm cu „creatura”? Teribilistului i se răspunde cu mesaje frizând uneori servilismul. Etica Puterii revine ca un subiect arzător acum: vorbim de limitele democrației sau de democrația limitei?
Când votezi nu poți greși. E ca și cu actorul care, după un spectacol nereușit, spune că a avut un public prost. Nu există așa ceva, ci numai un actor prost.
Trump și-a dorit scena cea mare a Naționalului. Joacă pe ea acum și biletele s-au epuizat. Votanții săi nu știu, deși presimt, ca și liderii politici, că a început un alt reality-show. Dar nu mai e „The Apprentice'”, ci „Mr. President”.

Furtuna din adâncuri a adus la mal, lângă Statuia Libertății, un alt animal politic. Cine, cum l-a creat? Mâlul democrației naște și așa ceva. Există un public pentru acest spectacol. Un casting dificil a făcut ca „rolul” principal să îi fie dat unui amator, obișnuit în viață, și cu falimentul, dar și cu succesul. În viața lui. Nu în aceea a unei națiuni.

Este deja iubit.

Standard
Generale

Integritatea ca anticorp. După un an.

Cred că e timpul să facem eforturi pentru a mări… vocabularul activ al limbii române. După ce, din 2012, în sfera publică de la noi, cuvântul plagiat a apărut și a fost discutat tot mai mult, în urma „celebrului” plagiat Ponta, cuvântul integritate începe și el să își facă loc, timid. E privit cu suspiciune, neîncredere, ca o rudă neavenită într-o societate, în medii profesionale precum cel universitar, unde preferința pentru status quo e încă viguroasă. Integritatea te determină să te gândești la propria conduită, la faptele tale și consecințele lor. Etalonul, reperele sale se regăsesc în modul în care funcționăm în fiecare zi. Iar dubla măsură este exclusă.

De câte ori ați întâlnit o persoană integră, una care nu-și negociază reperele morale (dacă le are)?

 

Câteodată, la unul dintre cursurile mele, în relație cu tema sa, proiectez un speech care e evocator pentru subiectul nostru. E cel al colonelului Slade (Al Pacino în „Scent of a Woman”) care, spre finalul filmului, îl apără pe tânărul Charles, în fața comisiei de disciplină a colegiului. Charles nu poate să își toarne colegii care făcuseră ceva amendabil de regulamente. Ar fi primit, în schimb, de la director, recomandarea pentru o bursă la facultate. Colonelul spune de ce tânărul nu va face ce i se cere: pentru că sufletul lui „nu e negociabil”. Școala respectivă se lăuda că este un „leagăn al liderilor” iar colonelul atrage atenția asupra a ce fel de lideri vor forma dacă li se cere tinerilor de acum să își negocieze sufletul. Charles e un caracter integru. Suferă, dar nu cedează. Integritatea are această forță care sperie, provoacă reacții agresive în rândul impostorilor, în rândul celor pentru care conștiința este o plastilină moale cu care se poate face orice. Dar ea este o structură de rezistență a societății. Candidaților la funcții politice, publice ar trebui să li se dea un test de integritate. Nu atât pentru ” a-i prinde” în flagrant, ci pentru a putea observa ce este în neregulă în ce privește modul lor de a judeca și a se comporta în viitoarea funcție publică. Căci lipsa de integritate pare să fi devenit, în timp, ea însăși un criteriu de promovare. Nu ar trebui să mai acceptăm asta.

Continuă lectura

Standard
Reacție rapidă

O imagine. În metrou

 

Ar fi un început (sau sfârșit?) de film. Prim plan cu cei doi tineri, jocul cu butonarea, privirea ei spre vizavi, cadrul se lărgește ca să prindă mâinile mari ale bărbatului de vizavi și, în final, copilul înfășurat, în mâinile tatălui. Mâini protectoare. Îl descoperim acum pe tată, cu o privire concentrată, ai zice că fixă, țintind drept înainte. Revenim la cei doi care acum șoptesc, cu capetele apropiate.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

La dus. La-ntors

Merg frecvent cu metroul. Schimb. Evit cât pot înghesuiala din tunelul de la Unirii. Merg cu metroul. Citesc pe Kindle. Când pot. Când nu, aud ce vorbesc alții. Mă concentrez, câteodată, să nu aud. Mi-e mai greu. Alteori, vreau  să aud. Sunt voci care îmi plac, voci care nu îmi plac. Tineri, adulți, mai în vârstă. Unii tac foarte interesant. Adineauri, înainte să încep să scriu, nu voi termina în seara asta, am o teză de doctorat de citit, în engleză, am dat peste un articol despre un studiu despre cum intră oamenii în vorbă la metrou, e cel din Chicago. Foarte tare. Cam ca la noi, unde studiul nu s-a făcut încă, dar recunosc situații și simptome, și mimici, și body-language. Privirile speriate. Privirile fixe dacă întrebi ceva sau spui simplu „bună, frumoși pantaloni, de unde i-ai luat?”. Oricum, e altceva decât în lift. Azi, la metrou, patru femei, pe la 60, se grăbeau, de fapt, era o încercare de alergare să prindă…liftul, am ținut apăsat butonul de „deschis”, au reușit să intre, după care una începu să vorbească iar cealaltă „taci, tu”. În lift nu se vorbește. Dar în metrou, da. Mie îmi plac vocile. Nu toate, desigur.

LA DUS. Discuție între doi tineri, unul așezat (T1), celălalt în picioare (T2). O rezum.

„T1: E ca lumea. Io zic să te grăbești.  Să iei și C2.

T2: Băi, nu știu, am mai auzit, mi-au dat și o broșură. Nu știu dacă se merită.

T1: Ce să spun, eu nu regret. Iau 475 de lire, da’ e de muncă frate. Muncă de leibăr. Îți pune și mătura-n mână, aia e, da’ se merită”.

Trec câteva stații și …instructajul lui T1 pentru T2 continuă până când T2 coboară la Unirii. Mi-a rămas în cap asta cu…muncă de „leibăr”, adică labour, muncă de…muncă (sau de amărât?). Foarte tare. T1 îi arăta „calea” lui T2 cu o convingere pe care nu puteai să nu o remarci.

Am avut apoi cursul și seminarul de la masterat. Solicitant. Încerc să îi implic pe cât mai mulți în construirea cursului și seminarului. În engleză.

LA-NTORS. Ies pe la 20.00. Pe semi-beznă, mergând spre ieșirea din curte, nu din…campus, aud două voci feminine. Puțin, căci trec pe lângă ele și le depășesc.

„V1: Nu știu ce să fac.

V2: Chiar nu…?

V1: Nu mai am un partener de viață. Tu’nțelegi. De un an.

V2: Păi,….”

În stația de metro, mulți studenți și studente. E ora când învățământul de zi la seral, nivel masterat, se termină. Nu știu de ce, între cele două frânturi de conversație overheard, de la dus și de la-ntors, se produce, ușor, firesc, o legătură. N-aș vrea să o explic. Atâtea explicații omoară adevărul. Care e simplu. Uneori, dureros.

Mă gândesc acum, azi, încă odată, la ei, la oamenii foarte tineri, la tinerii care fac studii superioare în România, dar și la cei care nu au de gând să le facă. Azi.  La un an după.  În fond, nu vrem decât să trăim. Problema e: CUM?

Standard
Artele în Societate, Generale

Omul care aducea Teatrul: Valeriu Moisescu

foto FNT Maria Ștefănescu

foto FNT
Maria Ștefănescu

L-am cunoscut, am vorbit cu el de mai multe ori. După 1989. Pe atunci construiam, cum se zice, revista „Teatrul azi”, UNITER, care moștenise reflexele ATM (organizația reprezentând „oamenii de teatru și muzică”). Regizorul fusese ales în consiliul UNITER, șef al secției de Regie. Dar, aveam să-mi dau seama, era și un scriitor autentic: începuse să publice în revista noastră „însemnări contradictorii”, mici bijuterii ale gândirii unui om de teatru complet. O raritate.

Pe vremea aceea, duceam mai multe „bătălii” iar una era să schimbăm modul de organizare a UNITER, ceea ce presupunea desființarea „secțiilor” de specialitate (regie, actorie, scenografie, critică teatrală) care aveau, după modelul sovietic, o ierarhie piramidală ce nu permitea lansarea unor idei, programe noi. Regizorul a încercat să înțeleagă de ce era nevoie de o asemenea schimbare. Întrebările sale primeau răspunsuri care nu păreau să îl convingă, dar nu dezarma. Avea să accepte apoi că schimbarea se impunea. Uniunea teatrală nu avea bani, trecerea la un mod operațional bazat pe programe, proiecte putea atrage finanțări, ne-am fi mișcat mai repede, mai liber. Votul său, atunci, în favoarea schimbării a contat. Începeam să ne cunoaștem, încet-încet, fără a deveni  prieteni. Văzusem puține spectacole create de el, scrisesem odată, poate de două ori despre ele. Când, iarăși după rezistențe, ale unor colegi critici de data asta, am deschis rubrica „procesele dictaturii în teatru” la revista „Teatrul azi” (unde făceam echipă cu dramaturgul Dumitru Solomon), „dosarul” unui spectacol cenzurat – nu singurul – al regizorului avea să apară în numărul 2. Era vorba de „Întunericul sau Gluga pe ochi” de Iosif Naghiu, la Teatrul „Bulandra”.

UNITEXT, 1999

UNITEXT, 1999

Număr de număr, apoi, „însemnările contradictorii”, pe care urma să le publicăm în volum , la UNITEXT, aveau să fie un punct de referință al revistei. Regizorul avea o minte critică, un talent special de a observa partea ascunsă a unui raționament ce părea infailibil, o atitudine față de certitudini care dezvăluia artistul critic.

M-a invitat de câteva ori la el acasă atunci când pregăteam cartea pentru publicare. Am discutat despre teatru, firește. Trăia pentru ideea de teatru. Umorul, ironia sa, dar și întinderea cunoștințelor erau o bogăție împărțită firesc.

S-a învestit în studenții săi de la Regie. Dar nu numai. A lăsat „urme” în tinerele minți și talente de atunci. Aveam să observ, puțin, din păcate, cum se exercita această socratic-artistică operațiune prin care făcea/încuraja să le apară ideile. Din 1991 începusem, ca asociat, să predau la catedra de Regie teatru condusă de Valeriu Moisescu. M-a susținut, împreună cu Victor Rebengiuc, să intru în această catedră, fapt care i-a mirat pe unii care mă vedeau la Teatrologie. Nu am regretat. Am avut întâlniri care mă stimulau cu mulți dintre cei care sunt acum nume mari în regia de teatru de la noi.

Cu Valeriu Moisescu puteai vorbi ore: dar nu aveai sentimentul că „pierzi” timpul. Dimpotrivă. Te făcea să îl câștigi iar studentele și studenții săi de atunci pot depune mărturie despre asta. Fuma în draci pe-atunci.  Cafeaua și fumul, le „văd” și acum.

Pentru mine, el este un reper. Chiar dacă „viața” ne-a îndreptat pașii spre cele ce ne interesau, eu am plecat de la București pentru a mă titulariza la Sibiu (o altă „aventură”), păstrez despre Valeriu Moisescu imaginea unui om, a unui intelectual și artist dintr-o stirpe rară. Omul care aducea Teatrul. De câte ori apărea. Apoi, s-a stins.

Standard
Artele Educației, Generale

Ar fi bine să ieșiți afară!

La clasă, profesorul de modă veche(!?), când nu mai suporta acțiunile vreunui elev, îl dădea afară din clasă. „Ieși afară, Andronescu!” (de pildă). Cine are forța morală să „dea afară” din …clasa politică pe aceia și acelea care, în domeniul Educației, au practicat, de ani de zile, prin acțiuni repetate, brambureala, protejarea unor meschine interese de partid? Cei care votează, desigur.

Votul din decembrie ar trebui – pentru că ar fi bine, ar fi sănătos, cred eu, și nu sunt singurul – să „pensioneze” parlamentarii care au dus, prin acțiuni repetate și din poziții oficiale, guvernamentale, la situația actuală a Educației: domeniu decredibilizat, domeniu folosit ca bazin electoral, domeniu birocratizat excesiv și unde parteneriatul esențial profesor-elev-părinți-autoritate locală este cvasi-inexistent.Grupul Andronescu și ejusdem farinae sunt monedele calpe cu care a fost plătit politic acest trist proces care a sacrificat de ani de zile interesele elevului/studentului și a pus profesorii în situații de multe ori nedemne. Corpul profesional al Educației trebuie reașezat pe structura de rezistență a Eticii și a Integrității, concepte străine celor care au făcut din Educație un indecent joc de alba-neagra: au albit plagiatorii, au înnegrit reformatorii.

Votul din decembrie ar trebui să pună capăt acestei „profesii” de destructurare morală, etică a Educației. Oameni care tot timpul au pus pseudo-valorile politicianismului în chiar legislația domeniului, ar trebui să plece în altă parte, să meargă, de pildă, să le vorbească copiilor care nu pot merge la școală pentru că familia nu are cu ce să îi susțină, pentru că școala e prea departe, să le vorbească părinților despre ce înseamnă educația în ziua de azi în România. Să meargă să îi susțină moral pe aceia care nu mai văd ieșirea din clisoasa realitate morală a României de azi. Nu, ei și ele nu o vor face! Ei și ele nu știu să vorbească despre așa ceva. Îi, le vedeți în alte locuri care nu sunt studiouri TV? Mi-ar plăcea să meargă la clasă, să convingă  copiii/studenții că Educația gândită de ei/ele merită, în România, orice efort! În fața unei clase, doamna Alina Gorghiu, domnul Liviu Dragnea în ce limbă ar vorbi? Le-ar putea vorbi despre cinste? Ar fi crezuți?

Școala românească ar merita măcar acum, după efortul din 2011, o regândire fundamentală a rosturilor ei. Ar merita – oricât ar fi de dureros – un test de onestitate, de integritate. Reașezarea Școlii pe acestea, susținută de verificarea, evaluarea, consolidarea pachetelor curiculare performante și a nivelelor de performanță în cercetare, de o finanțare justă și o proiecție a misiunii Școlii pe termen lung, ar însemna recredibilizarea unui domeniu esențial pentru România. Educația nu mai trebuie lăsată pe mâinile acelora care au votat legi ale imposturii, ale protejării celor care au comis furt intelectual. Cu fermitate, aceștia și acestea ar trebui „invitați” electoral să…iasă afară din clasă!

Pentre că aici nu e vorba despre noi, cei de acum, ci despre cei și cele care vin, cei care vor trăi în România unui viitor în care se pot simți bine, pot munci bine, pot crea bine, pot respira ușor, se pot bucura. Simplu, firesc.

Standard
Artele Educației, Plagiat

O scrisoare găsită în anul universitar 2074/2075

Bună ziua. Vă scriu de pe acum căci, deși cartea mea de identitate expiră în 2074, nu vă voi putea scrie atunci din motive independente de bunăvoința mea. Trebuie apreciat optimismul Autorității atunci când mi-a dat acest termen de expirare. E un fapt singular. Nu ne bucurăm de așa ceva și în alte privințe.

Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele în Societate

Artistul ca Dictator

 

 

Uriașul prestigiu al unor actori și actrițe e, câteodată, ca o cazemată, o fortificație care a prins timpul captiv, prizonier al unei arte teatrale performată cu excelență, dar peste care inexorabil trec anii. Când excelența devine subiect muzeal ea nu mai poate fi activă: privești „tabloul” care va rămâne fixat. Pentru cât timp? Artistul-actor devine dictator al propriei imagini despre sine. Viața sa în artă e drumul agoniei întrupării personajului, ce trebuie „oferit” în fiecare seară privirii devoratoare, minții și inimii care vin „de afară”, și, câteodată, al extazului de a fi perfect în celălalt și a face să trăiască pentru public această ficțiune vie, reală. E ceea ce nu poate face nimeni altcineva.

 

Continuă lectura

Standard
Generale

Copii și cópii. Despre clasa moartă

 

 

Pare că între cei care acum fac ce știu mai bine, adică modifică legea Educației ca să convină unor interese politicianiste, e o legătură strânsă. În ani, ea a produs un grup de interese condus de aceleași figuri care fac Școala românească una nefuncțională, neperformantă, inhibată. Un pod șubred spre un viitor tot mai îndepărtat. Atunci când Școala nu întreține spiritul viuinteligența creativă, motivația de a descoperi, atunci clasele Școlii noastre sunt clase moarte. O clasă moartă, în ciuda eforturilor stereotipe de a o menține în viață artificial. Ea este rezultatul istoric  al unei neînțelegeri care convine grupului de interese ce se manifestă stereotip în Parlament de ani de zile, instrumentat de aceleași figuri-măști neschimbate.

Clasa moartă www.maisondesculturesdumonde.org

Clasa moartă www.maisondesculturesdumonde.org

Clasa moartă a învățământului românesc nu e în școli, ci în parlament. Așezați și ei și ele în bănci, „manualele” lor sunt cele folosite de ani de zile, rupte, murdare, fără conținut nou, păstrând damful gândirii centralizate și al rigidităților unui mușchi, creierul, exersat numai de strapontina de partid pe care stă nemișcat. Ca infestate de microbii unei istorii nefaste, acei domni și acele doamne din băncile parlamentare nu au nici cea mai mică intenție de a propune ceva major, care să recredibilizeze Școala. Dar macină legea Educației, o mestecă și o regurgitează sub formă de modificări care măresc confuzia, dau consistență pasului pe loc și nu mai lasă din chingile politicianismului corpul educației românești. Duc cu ei/ele manechinele unui trecut care i-a marcat (ca în legendarul spectacol „Clasa moartă”, realizat de Tadeusz Kantor în 1975)

Liderii partidului le cer acestor măști albe, rigide, înțepenite în băncile costisitoare (pentru noi!) să facă orice pentru a nu avea o Școală scoasă de sub mantia puturoasă a politicianismului, să facă orice pentru a proteja pe doctorii falși care au infestat și politicul și părți ale mediului academic, să facă orice pentru a nu lăsa în vreo lege să fie pomenit clar plagiatul ca furt. Celor care au avut curajul să își asume faptul că au fost date doctorate unor plagiatori și au făcut public acest lucru, tocmai pentru a începe instalarea unei culturi a eticii și integrității în Școală, un membru al „clasei moarte” le răspunde obraznic.

Ecaterina Andronescu foto paginadepolitica.ro

Ecaterina Andronescu
foto paginadepolitica.ro

O altă „șefă” de „clasă moartă” spune că nu înțelege de ce se face atâta „agitație” cu o modificare despre care acum nu se știe cine, cum a semnat-o: modificarea unui act legislativ care împiedică organizarea concursurilor pentru postul de director de școală. Un altul motivează, la fel ca un școler caragialean, că nu mai e timp pentru organizarea concursului. Mă întreb : cât timp le-a luat ca să se pregătească să fie deputați/te și senatori/senatoare?

Parlamentul României foto agenda.ro

Parlamentul României
foto agenda.ro

Atât s-au străduit să-și scape colegi de clasă parlamentară de plagiatele dovedite, atât de multă energie au consumat pentru proliferarea imposturii, încât au mutilat aiuritor legea, au constrâns-o să încapă în micile lor șănțulețe de pe creier. Un creier obosit, târnosit de „lupta” politică, un creier care nu mai are nevoie să gândească. Miniștri după miniștri, secretari de stat, deputați și senatori, au făcut un kickboxing dezonorant cu ceea ce ar fi trebuit să fie șansa noastră de a ne manifesta ca europeni, ca națiune credibilă: Școala, Educația.

Educația, ca orice sistem, are o considerabilă forță inerțială. Ca și altele, nu acceptă repede, ușor, modificări structurale, standarde de performanțe, competiția. Politicianismul a făcut ca această inerție să se dezvolte. În loc să depună toate eforturile pentru a determina ca Educația să funcționeze în concordanță cu lumea, politicieni destrămați, pentru care integritatea este o …boală, țin Școala captivă în lumea lor. Prin exerciții legislative ineficiente, în răspăr cu punctele de vedere ale experților. Școala lor nu mai e pentru copii, ci pentru cópii. În loc să reformeze cadrul legislativ pentru a dezvolta, individual, personalitatea celor care învață, Școala lor a produs cópii în serie. Mintea conștientă a acestor politicieni care au destrămat Educația în România e afectată de o anestezie prea îndelungată: somnul lor în stare de veghe a născut în anii din urmă hibridul monstruos care e Școala de azi. Desigur, ca să se ajungă aici, nu trebuie uitată inapetența funciară pentru adevăr și integritate, manifestă în general în clasa politică.

Cum, oare, e posibil ca mintea acelor oameni politici să se despartă de propria lor conștiință atunci când produc, cu bună știință, traume în sistemul Educației din România?

Clasa moartă foto expo Kantor lemonde.fr

Clasa moartă
foto expo Kantor lemonde.fr

Un an nervos acesta. Un an în care alegerile parlamentare generează fenomene nocive pentru societate. Unul dintre ele este cruciada impostorilor care au ținte predilecte. Dacă Școala se schimbă în bine, oamenii aceștia ar putea fi priviți apoi ca simple curiozități. Dacă Sănătatea s-ar recupera și condiția sanitară a celor în nevoie s-ar îmbunătăți, oamenii acești ar deveni simple exponate într-un muzeu al curiozităților.

Școala este, ca și Sănătatea, pacientul bolnav acum care ar trebui să intre întrun program de vindecare. Numai că doctorii fie au plagiat, fie au plecat din țară, fie se luptă cu condiția improprie a propriei profesii.

Doctorii universităților noastre își văd liniștiți(?!) de treabă. În departamente, în facultăți, în consilii și în facultăți. Rareori ies în public pentru a-și spune punctul de vedere. ‘Sistemul” veghează ca ei să aibe acest comportament. De fapt, se pare că mulți și multe nu doresc să se…implice. Se duc la „ore” și pleacă de la „ore”, „predau” și pun note. Asta înseamnă Școala.  Și suntem într-un alt an universitar în care numărul candidaților la facultăți a scăzut. Și nu dorim să vedem că avem partea noastră de răspundere pentru calitatea Școlii pe care o reprezentăm în societate. Contribuim mai mult sau mai puțin la ținerea în viață artificială a unei clase moarte, a unei Școli depășite în bună măsură.

Clasa moartă ar trebui să devină o fotografie de epocă, în sepia, pusă într-un album dintr-un dulap. Trecând timpul peste ei și ele, elevii și elevele, studenții și studentele vor să fie vii, să vadă că Școala e pentru ei/ele, altfel ce rost are? Altfel, bătrâni, vor duce în spate, un manechin, dublul lor,  copilăria și adolescența vidate de energie, uscate de ideile înghețate ale liderilor „clasei moarte”.

Standard
Generale

Clasa moartă

 

Am fost într-o seară, pentru prima dată, la Centrul de teatru educațional Replika, ca să văd spectacolul „Amintiri din epoca de școală”, pe un text de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol, cu Alexandru Potocean și Katia Pascariu. Înainte, cumpărasem de la mica librărie din cartier, unde părinți și copii întrebau/cumpărau manuale școlare, câteva cărți, între care și cea mai recentă traducere a psihologului Antonio Damasio, Sinele. Construirea creierului conștient (în orig. „Self Comes to Mind”, 2010). După spectacol, în contextul acțiunilor parlamentare privind Educația, aveam să citesc, în primele pagini ale cărții, și aceste rânduri: „Faptul că nimeni nu vede mintea altuia, conștientă sau nu, e deosebit de misterios. Putem observa corpul și acțiunile altora, ceea ce fac sau spun sau scriu, și putem face presupuneri în cunoștință de cauză despre ceea ce gândesc. Dar nu le putem observa mintea; putem s-o observăm doar pe a noastră, din interior, și printr-o fereastră mai degrabă îngust.” (p.13, trad. Doina Lică) Și m-am gândit, încă odată, la ce poate fi în mintea celor care, deputați și senatori, sabordează Educația, înnecând-o, trăgând-o la fundul propriei lor înțelegeri.

Sala de tip studio de la Replika nu e mare. Publicul se află, cu primele rânduri, foarte aproape de actori. În acest spectacol, spațiul de joc e împărțit în câteva locuri, mobilate simplu, colorat, ca la școală, de scenografia Mariei Mandea. Cele două „băncuțe”, cele două ghiozdane tricolorate și supradimensionate, plasate fie în laterale, fie centrat, tăblița cu cretă în fundal, pe mijloc permit interpreților o dinamică simplă, dar semnificativă: sunt elevii atâtor clase moarte din școala românească. Clase unde teroarea de a fi „prins”, de a greși, de „a nu ști”, conformitatea răsplătită a răspunsurilor memorate ș.a. au creat dependențe, obișnuințe și, mai ales, lipsa unui mediu educațional prietenos, eficient care să îi ajute pe copii să își fomeze un mod de a gândi. O școală unde să fie „și despre mine”. Spectacolul, gândit regizoral în oglinda dialogului indirect, e construit pe baza unui text divizat în scene, fiecare cu o „situație” școlară traumatizantă. Autoarea textului, Mihaela Michailov, are  siguranța „tăieturii” replicii și, cu concursul actorilor, creează premisa regizorală a unei lumi neschimbate a școlii încremenite. Dar, interesant, regizorul își conduce actorii nu în ideea re-prezentării secvențelor, ci în aceea a desenului în tușă expresivă, cu plonjeuri și contra-plonjeuri în sensibilitatea, conștiința șocată a copiilor. Ei sunt cei care, an de an, suportă mortificarea spirituală produsă de dascăli.

Gestual, actorii evoluează de multe ori în maniera teatrului de păpuși, mișcarea în scenă e în consecință, iar privirea lucrează extraordinar în acest spațiu relativ mic.

Alexandru Potocean foto Replika

Alexandru Potocean foto Replika

Katia Pascariu și Alexandru Potocean își construiesc modul de joc cu o naturalețe care te face să accepți imediat substituirea de vârstă. Ei sunt băiețelul și fetița, școlarii aceia înfricoșați dar și cu un semn de întrebare care, mai târziu, îi vor face probabil să se/ne întrebe ce au făcut din ei? Dar sunt, când și când, și dascălii, păpuși derizorii ale clasei moarte.

Spectacolul e gândit în tonuri de  acuarelă, mai degrabă decât în tușe nervoase. Publicul recunoaște „scenele”, amintirile vin, desigur, privite acum cu zâmbet, cu râs, dar, poate, și cu marele semn de întrebare al părinților de acum-copiii de odinioară: de ce am suportat/de ce am acceptat asta? O școală care, vorba unui titlu, „este incapabilă să învețe”. O școală unde prezentul și schița viitorului sunt mantaua opresivă a școlii trecutului. Apasă și azi greu, cu programe/manuale și moduri de a „preda” neschimbate în esență. Școala la care absolvă clase după clase „moarte” și unde spiritul liber, manifestarea motivată pentru cunoaștere, școala care să fie și pentru elev/student nu sunt încurajate deloc. Inevitabil, spectacolul de la Replika dezvoltă o problematică sensibilă, pune întrebări și te face pe tine, adult, votant, să te întrebi: Ce este în mintea celor care decid, de ani de zile, în ce privește Școala românească?

Mi-ar fi plăcut ca spectacolul să fie mai critic în sensul unui dramatism mai interogativ/acuzator. Există câteva scene create astfel: aceea cu „gura” terorizantă a dascălului este foarte bine introdusă și realizată. Dar interacțiunea cu publicul în acea seară a fost „generică”, nu individualizată. Iar aceea cu câțiva copii, așezați în primul rând, a fost amuzantă, dar la îndemână.

Fără îndoială, cei doi actori sunt stăpâni siguri ai unor roluri dificile: sub alura de joc, granița între naivitatea copilăriei și presentimentul adult că ceva nu e în regulă, e foarte subțire.

Katia Pascariu foto Replika

Katia Pascariu foto Replika

Katia Pascariu Foto Cornel Putan

Katia Pascariu Foto Cornel Putan

Katia Pascariu lucrează firesc, cu fandări expresive în locul de joc, în tandem cu Alexandru Potocean, ale cărui posturi scenice, mod de a integra un umor consistent care nu vine atât din cuvânt cât, mai ales, din privire, conturează un univers creat de Școală, un fel de univers concentraționar. Ca și cum nu ar fi așa, de fapt.

Mă duc cu gândul la alte abordări ale temei spectacolului, la multele bătălii duse, în alte părți, pentru a construi o Școală pentruelevi/studenți. Au durat ani, zeci de ani. În mod excepțional, la unii, sute de ani. Nu ar trebui să ne descurajeze asta. Ci modul inept în care noi pierdem timpul modificând nu în sensul școlii de mâine, ci în sensul păstrării unui status-quo care diminuează potențialul de cunoaștere și învățare. Să lucrezi în contra sensului de dezvoltare firească a Școlii, fără a îndrăzni, fără a schimba esențial acolo unde se impune, înseamnă să mortifici în continuare spiritul viu al prezentului. Pare că între cei care acum fac ce știu mai bine, adică modifică legea ca să convină unor interese politicianiste, e o legătură strânsă de un grup de interese condus de aceleași figuri care fac Școala românească una proastă, ca un pod spre viitor tot mai îndepărtat.

www.maisondesculturesdumonde.org

www.maisondesculturesdumonde.org

Îmi vine în minte „Clasa moartă”, spectacolul legendar al artistului-regizor polonez Tadeusz Kantor, prezentat în premieră mondială în 1975 lângă Cracovia, apoi la Nancy și Paris. Bătrânii decrepiți, așezați în bănci, cu copiii-manechin, copiii care au fost cândva, striviți, apoi, vidați, uscați de tot ce putea fi viu în ei/ele, în urma terorii școlare, a pedepselor, a unei istorii care se așează peste ei, ca o piatră tombală. O istorie care le distruge pofta, curiozitatea, interesul de a învăța, o istorie care le distruge cărțile și îi trimite nepregătiți pe frontul vieții.

Standard