Un cuvânt frumos. Voi folosi, în cele ce urmează, cuvântul bătrân fără sfială. Nu voi recurge, dintr-o pudoare, falsă ipocrizie, la formule precum „mai în vârstâ”, „la senectute”, „în etate”. „Bătrân” e un cuvânt frumos dacă nu îl încarci peiorativ, cum sunt unii îndemnați de demonul lăuntric al superiorității fizice barbare, să o facă. Vine în română din latinescul veteranus care desemna ceva „vechi”, pe soldații cu experiență. Sensul s-a extins, apoi, la cei care au „experiență”, sunt mai „în vârstă”.

I Avantajul – dacă îl pot numi așa – de a nu vedea o vreme îndelungată spectacole de teatru și de a redeveni spectator frecvent, cum eram eu odinioară, este că poți observa ceva special. Marii artiști, mă refer în special la regizori, dar nici actorii, scenografii, coregrafii, compozitorii nu sunt excluși, fie au rămas prizonieri ai propriei lor „formule” de spectacol, fie produc noi spectacole unde flacăra talentului de odinioară s-a (mai) stins. Cum judeci tu, critic teatral, ce observi? Căci ce observi vine prin comparație cu spectacolele lor anterioare, în bună măsură. E corect? Nu e ca în sport, ca la fotbal, de pildă, când se organizează meciuri festive de old boys, fostele glorii de odinioară. Aici și jucătorii, care abia mai aleargă, și publicul acceptă convenția, care îi distrează pe toți: nu mai suntem ce-am fost, dar suntem aici pentru voi, dar și pentru noi, pentru a ne mai vedea o dată. În sport, se organizează frecvent retragerea câte unui mare sportiv care nu mai are potențialul de realiza performanțele care îl făcuseră celebru.

Teatrele organizează câteodată retragerea din activitate, de pe scenă, deci, a câte unui mare actor, a unei mari actrițe care au marcat, prin longevitate artistică, fie scena națională, fie evoluția propriului teatru. În ambele situații, colegii, prietenii, uneori autoritățile culturale sau chiar președintele țării recunosc, prin acest unic și irepetabil spectacol sau chiar printr-o decorație, performanța artistică a celui/celei în cauză, dar și durata acesteia. Este aceasta din urmă importantă pentru un Artist? Când, se știe, unii au „ars” intens, și au marcat decisiv o artă, iar alții au „rezistat” artistic la cea mai înaltă cotă pentru o lungă perioadă. Poate de decenii, poate de peste jumătate de secol. (va urma)

II Au fost situații în teatru când îmbătrânirea artistului a început, de la un moment dat, să creeze probleme atât colege/ilor cât și instituției ca atare. Pentru mine, cazul trist, la noi, s-a numit Radu Beligan. De la un moment dat era evident, în scenă, că actorul nu își mai amintește replicile, întârzia intrările pe replică și, în general, avea un imobilism care trăda ravagiile vârstei înaintate. Au fost câțiva din jurul său care au dorit, pentru rațiuni, pentru mine, dubioase și…inumane, să-i prelungească prezența în scenă. Se vorbea chiar de un record Guiness pentru cel mai longeviv actor în activitate scenică. Am văzut, însă, odată, o reprezentație cu Beligan în care dificultățile fizice își spuneau cuvântul. Grupul din jurul său, ca o cutie de rezonanță, amplifica tentativa de record prelungită și transmitea și publicului aceasta: iată-L, încă mai poate, există, spre bucuria voastră, a Teatrului Național, a teatrului românesc, a lumii întregi. Nu aș intra în detalii aici pentru a demonta de ce a fost considerat un mare actor. Mie mi s-a părut un bun actor, cu un profil mai special, care a devenit popular în condițiile lumii noastre de dinainte de 1989, actorul având partea sa de implicare în edificiul comunist al epocii. Cu beneficiile care au decurs de acolo. Spre diferență, mare diferență, Victor Rebengiuc a avut și înainte de 1989 un parcurs prin care a refuzat genul acela de implicare. Iar apariția sa, pentru ideea de valori morale, a intrat în efigia memoriei publice odată cu prima sa apariție de la TVR în decembrie 1989. Cu sulul de hârtie igienică recomandat pentru ștergerea la gura cu care mulți, inclusiv din teatru, au spus…

Și Victor Rebengiuc este un actor foarte longeviv. În cazul său, performanța artistică din Tatăl, de pildă, e legată și de longevitatea sa? Fără îndoială, face parte din rol, iar actorul, deși se mișcă ajutat de baston, face din împuținarea performanței fizice, un avantaj artistic pentru rolul său. Pentru mine, însă, la fel ca în cazul Beligan, dar și al altor actori și actrițe în aceeași situație, rămâne strângerea de inimă: aș vrea să îi păstrez în memoria mea afectivă, așa cum aerau în culmea potențialului lor fizic, mental și artistic. Dar e corect să vreau asta? Dacă actorul respectiv își asumă riscul de a continua? Spre deosebire de alte categorii profesionale, a ieși la pensie din…scenă poate fi traumatic căci în acest caz nu e vorba de lipsa socializării, de sentimentul inutilității, de uitarea care vine ca o lespede. Nu, e mai mult: e ruperea contactului cu publicul care ți-a admirat performanța artistică. Tu ca actor, ca actriță, mai poți da acelui public și la 70 și la 80. Ca și în cazul multor profesori, de pildă, artiștii buni și care mai pot performa, poate nu toți, nu se bucură de ieșirea la pensie. Sunt categorii profesionale, mai ales cele vocaționale, unde regula ar trebui să-și scoată pălăria în fața excepției.

Ce înseamnă pentru publicul tânăr contactul cu celebri actori, celebre actrițe care au ajuns la o vârstă înaintată? Aș zice că unii se bucură de performanța acelora care vine să dea expresie unor sentimente cunoscute: grija, iubirea pentru cei bătrâni din propria familie, mai ales dacă copilăria lor a fost la țară. Pentru alții, pare o ciudățenie, ca atunci când, aflând vârsta reală, se miră că aceia, pe scenă, mai pot respira, se mai pot mișca. În general, și la un alt nivel de semnificație, modul în care societatea noastră reacționează prin politici dedicate, prin sprijin real față de condiția acestor bătrâni care nu numai că au atins o vârstă înaintată, dar rămân și arată că pot rămâne Artiști, este oglinda fidelă, autentică a cum înțelegem să fim civilizați. Iar pentru unii, mulți, cum înțelegem să fim creștini. (va urma)

(Vezi ce spun Lucia Sturdza Bulandra și Marioara Voiculescu despre ieșirea din activitate artistică: prosperitatea primeia, condiția mizeră a celeilalte)

III Câtă vreme joacă, actorul e bine, e condiția sa naturală care îi aduce mereu satisfacție. Întreruperea activității, temporară (pe motiv de boală, de pildă) sau definitivă, modifică substanțial, nu o dată dramatic, această condiție. Actorul iese din scenă. Ca și cum a fost „condamnat” și urmează să-și execute „pedeapsa”. Uneori, decizia e voluntară: fie simte că nu mai are resurse, „că nu mai are nimic de demonstrat” (Sean Connery, de pildă), că lasă locul celor mai tineri (Robert Redford) sau că nu mai poate juca, dar poate schimba „rolul”, din actor în regizor (Clint Eastwood). Pe de altă parte, orgoliul, o formă de putere asupra breslei poate duce la ideea că „nu există punct final” (Meryl Streep). Dacă ar fi să citez și actori români, cel mai adesea – așa cum apare în media – ei/ele se plâng de …pensia mică. Media creează, de ani de zile la noi, psihoza privind pensiile mici ale acelorași Dorel Vișan, Florin Piersic, Mitică Popescu etc. Dacă recent dispărutul Mircea Diaconu a investit în terenuri, case, de pildă, alții nu par să se gândească că vor îmbătrâni.

O opinie, fără orgoliu, dar spusă cu tristețe: „actorul nu iese niciodată la pensie. De fapt el își continuă joaca pe scenă, pentru că asta este viața lui” (Marian Râlea). Desigur, dar contributivitatea mică se va răzbuna prin pensia mică. În mod normal, știrile privindu-l pe actorul X sau actrița Y care se stinge singur/ă într-o cameră, ducând, în ultimii ani ai lor, o viață mizeră ar trebui să fie foarte puține, Chiar deloc. UNITER derulează de peste două decenii un program dedicat artiștilor aflați în situații precare. Spre comparație, vezi cum Equity, celebrul sindicat al performerilor din industriile din lumea spectacolului din Marea Britanie, reglează chestiunea pensiilor.

(De văzut cum arată cadrul legislativ privind pensiile pentru această categorie de pensionari: artiști.)

(sursa foto Beligan: tnb.ro; Redford: Huffington Post; Râlea: Theatrum.ro; Rebengiuc: Theatrum.ro)

Sunt actori și actrițe care ajung mai târziu la „explozia” propriului talent, cu recunoașterea (târzie?) a calibrului lor artistic. Sau care, cu mai puține roluri principale, dar cu mai multe și foarte bine făcute roluri secundare, se impun mai târziu. Observ tentația media de a glorifica în aceste din urmă cazuri, prin folosirea unor epitete ce devin standard, apoi: „marele”, „marea”. Din păcate, epitetele acestea sunt folosite, frecvent, la moartea acelor actori și actrițe. La fel, instabilitatea recunoașterii, labilitatea acesteia e evidentă și în „labelizarea” cu „generația de aur”. M-am gândit adesea că, în logica acestui marketing postmortem ar trebui făcută o scară: generația de platină, mai întâi, apoi de aur, de argint și, la urmă, generația de bronz. Sună aiurea, nu? Aurul ne ia ochii mereu.

Spre deosebire de majoritatea profesiilor, actoria este un mod de viață care solicită în continuu nu numai resursele corpului, ci și pe cele mentale, emoționale. Uzura, în această profesie, este mare și nu se compară cu aceea din cazul profesiilor, ocupațiilor care presupun programul de lucru de opt ore. Actorii și actrițele cu o bună, foarte bună condiție profesională, cu o mare forță de transmitere către public, se îngrijesc, de regulă, de condiția propriului corp, de activarea la momentul oportun a stării de intrare în spectacol. Regimul lor de hrană este diferit. Am întâlnit actori, actrițe care nu pot mânca decât după spectacol. Chestiunea alcoolului, a drogurilor rămâne încă o problemă.

IV Poți învăța de la un actor bătrân? Mulți din cei tineri spun frecvent că „au furat” meseria de la Meșterul X. În alte părți de lume „furtul” e înlocuit cu forme de transmitere organizate, fie la nivel universitar, fie în sistem privat sau pe lângă teatre. Situația de la noi arată trist dintr-un punct de vedere. De la cine – și dacă – mai învață tinerii actori, tinerele actrițe azi? Dacă consideră că au de învățat, și nu o spun cu ironie. Pare că ceva s-a pierdut, în domeniile vocaționale (dar nu numai), în ce privește o relație de aur odinioară, cea dintre Magistru și Discipol. Cum observă Eugenio Barba, în goana după recunoaștere, tinerii și tinerele care merg pe drumurile teatrului au „pierdut obișnuința de a învăța, care durează ani de zile”. (Eugenio Barba, Teatru. Singurătate, meșteșug, revoltă, trad. de Doina Condrea Derer, ediție de Alina Mazilu, Nemira, 2010, p. 134)

O situație mai specială, ca formă și modalitate a învățării, privește transmiterea de la magistru la discipol sau, mai ambițios, crearea unui sistem de lucru cu actorul care devine o formă sigură a pedagogiei artistice. Precum în cazul lui Konstantin Stanislavski. Interesant în acest caz e că actorul Stanislavski începe să gândească la un „sistem” de lucru pentru scenă în urma unei crize ca actor, survenită spre 1906. Jucând în Un dușman al poporului de Ibsen, un rol drag lui, actorul se trezește la o reprezentație că nu știe de ce face ceea ce face în scenă. Juca „exterior” fără suportul „interior” al rolului. A început să se întrebe, de pildă, cum poate un actor să-și păstreze spontaneitatea la fiecare reprezentație? Cum observă o exegetă, după plecarea în Finlanda, unde și-a luat cu el mai multe tratate despre teatru și după ce, la reîntoarcerea acasă a început să-și experimenteze noile descoperiri, care urmau să devină tehnici, Stanislavski creează un sistem nefinisat, dinamic, mereu experimental. (Sharon M. Carnicke, Stanislavski în focus, Harwood Academic Publishers, Amsterdam, 1996, p. 26-27)(va urma)

Sunt foarte puține metode de a transmite arta actorului. Jerzy Grotowski afirma limpede acum aproape șase decenii că „Metodele nu se pot preda”. El previne actorii că încercarea de „a afla cum să joace un anume rol special”, cum „să vă plasați vocea, cum să vorbiți sau cum să mergeți”, ce metodă să folosească pentru fiecare ocazie „nu poate conduce decât la stereotipuri”. În modul său de a lucra cu actorul, Grotowski îi sfătuiește: „Învățați prin voi înșivă care sunt limitele voastre personale, propriile voastre obstacole și felul în care puteți să le depășiți. Apoi, orice ați face, faceți-l până la capătul ființei voastre”. (Jerzy Grotowski, Spre un teatru sărac, trad. de George Banu și Mirella Nedelcu-Patureau, prefață de Peter Brook, postfață de George Banu, UNITEXT, București, p. 116). O afirmație simplă tranșantă a sa îmi rămâne: Nu poți învăța pe nimeni să creeze.

La noi, se bucură de o anume notorietate, după mine cam neclară, metoda Cojar, folosită la UNATC, probabil și în alte câteva locuri. Metoda ghidează studentul în dezvoltarea propriului său mecanism psiho-emoțional, definitoriu fiind procesul prin care acesta ajunge la rezultat. Fiind primul editor al cărții sale, O poetică a artei actorului (UNITEXT, 1996), lucrând cu Ion Cojar asupra manuscrisului, îmi amintesc cât de sinuos a fost drumul editării, probleme de sintaxă, de topică fiind, nu odată, descurajante.(va urma)

(sursa foto Stanislavski: albaeditorial.es)

România e pradă unei polarizări a opțiunilor electoratului pe care, în felul acesta, nu am mai cunoscut-o până acum. Prezidențialele aduc o noutate dură, tulburătoare, față de parlamentare care s-au derulat în manieră clasică. Noutatea prezidențialelor e dată de polarizarea pe trei opțiuni: Georgescu, Lasconi și oamenii care…Nu sunt interesați de vot, nu știu pe cine să voteze, se hotărăsc în ziua votului să iasă din casă.

Două operațiuni…speciale s-au desfășurat în paralel: prima, privindu-l pe candidatul Georgescu, începuse mai demult, a doua, privind anularea alegerilor de către CCR, s-a concretizat confuz, într-o săptămână. CCR validează primul tur, CSAT „desecretizează” nu atât rapoartele originale cât discuția pe marginea lor, apoi CCR anulează primul tur al prezidențialelor. Rusia-România 1-1.

În aceste zile, după validarea membrilor noului Parlament și discuțiile privind un program de guvernare, senzația e că se revine la status quo-ul de dinainte de alegeri. Ce este inacceptabil e că cele două partide din actuala coaliție de guvernare par să nu își recunoască eșecul, un dublu eșec, de fapt: ca partid, dar și ca vector al dezvoltării democratice. Au permis ca lucrurile să se întâmple așa cum s-au întâmplat. Când vezi că, deși „piesa” s-a schimbat puțin, dar distribuția „actorilor” a rămas aceeași, nu poți încerca decât un sentiment de derizoriu: nu vorbim de marea politică, bazată pe un discurs profund și convingător, ci despre mica politică, „politichie”, de fapt, care ne ține mereu, ca țară, cu frâna pusă.

Observ că țara noastră devine una interesantă din mai multe puncte de vedere. Pentru Rusia, după încercarea nereușită în Moldova. Pentru UE și NATO, din perspectiva unei fragilizări a poziției noastre geostrategice. Faptul că în ceasul al doisprezecelea – ca de obicei, aș spune – evităm alunecarea într-o pagină de istorie tulbure, riscantă, spune mult despre ce ni se-ntâmplă și oferă aliaților, partenerilor noștri senzația că, la noi, se poate întâmpla orice. E simplu să spui că, prin Tik Tok, s-a produs marea manipulare care a dus la votul masiv în favoarea lui Georgescu. Dar oamenii aceia au ieșit atunci din casă, s-au dus la vot și au pus buletinul cu Georgescu ștampilat în urnă. Ce s-ar fi putut face, prin actul de guvernare, prin partide ca asta să nu se întâmple la asemenea nivel, cu o asemenea magnitudine?

S-ar fi putut face multe dacă s-ar fi investit mult mai mult în cetățeni și mai puțin în persoane. Unele persoane. S-ar fi putut investi mai mult în Educație, dar nu prin șchiopul program național „România educată” care a dus la situația șubredă a Școlii unde ne bucurăm de succese ale unor persoane (elevi, studenți, profi), dar nu de succesul sistemului Educației. S-ar fi putut alimenta energia aceea prețioasă numită încredere dacă „actorii” scenei politice ar susține hotărât demersul de întărire a culturii democratice în țara noastră. S-ar fi putut face enorm dacă nu ar minți atât de mult!

Operațiunea specială România este în curs de desfășurare prin intrarea în actul 2 al piesei, s-o numim „Reabilitarea”, care privește etica actului politic, și care ar trebui să mobilizeze exemplar conștiința civică a cetățenilor din România. Moral, stăm pe un suport firav care se clatină. Politic, suntem încă un actor minor. Urmările crizei de acum, neterminată prin decizia CCR, vor fi vizibile în actul 3, al viitoarelor alegeri. Dar până atunci, noul guvern va da un examen dur: economic, social, moral. Îl poate trece cu aceeași „actori”? În condițiile în care războiul din Ucraina intră într-o fază decisivă din primăvară când resursele ucrainenilor se reduc? În condițiile în care, tot pe atunci, vom vedea primele decizii și consecințele lor ale noii administrații Trump? Acesta, la întâlnirea recentă și improvizată cu Zelenski și Macron, spunea, sincer, „lumea a înnebunit”. Deciziile politice din perioada următoare vor arăta dacă lumea poate să nu înnebunească într-atât. Cum se arată acum, pare că suntem în clasică confruntare dintre Bine și Rău. Sau dintre ceva mai bine și ceva mai puțin rău.

Ar trebui, totuși, să fim în stare să vedem ce s-a întâmplat în Bine în România. Și să mizăm mai mult pe acei oameni care pot dezvolta mai mult economia, serviciile, sistemele Educației și Sănătății. Ar trebui să vorbim mult mai cu cap în public și să mobilizăm electoratul în jurul unor valori morale neglijate mult prea mult.

30.09.2024

Soția unui fotbalist foarte cunoscut din Premiere League îi cere acestuia 15 milioane ca să nu îl părăsească. E un ultimatum și e în lire sterline. (sursa Sky news)

E de apreciat estimarea făcută de doamnă. Nu îndrăznim să ne imaginăm ce a luat ea în calcul. Un lucru e sigur: știe că ăla are de unde să dea. Nu știm ce poate fi în capul fotbalistului de va accepta. De fapt, pentru ce i-ar da? Că e cam scump. Știrea asta ar trebui să-i alerteze și pe alți soți-fotbaliști. Pretenții ca asta pot ruina cel mai bogat campionat de fotbal din lume.

Un olandez de 69 de ani a cerut să își schimbe legal vârsta pentru a întârzia îmbătrânirea.

De ce nu? Cere și (nu) ți se va da. Cererea e o provocare lansată Divinității căci trebuie luat totul de la…facerea lumii. Nu cred că mai are cineva răbdare de așa ceva. Soluția ar fi ca autoritățile să îi ofere omului un voucher la cursul „Cum să îmbătrânim frumos, lent, ca să îi facem fericiți pe cei din jur?” Sau, mai simplu, să facă omul cursul ăla promovat în social media cu moșul ăla care face lucruri cu un scaun de te crucești când vezi cum a dat înapoi ani. În poză.

22.09.2024

4. Cei trei iezi din poveste s-au făcut mari și au spart ușa unui bloc din Pipera. (Adevărul din 21.04). Comando-ul și-a îndeplinit misiunea. Au spart-o și au plecat. Poliția s-a declarat neputincioasă. Și indignată („Da’ ce vreți, domne, să amendăm caprele?!?”) Se pare că a fost un prim avertisment al acestui comando.

Nu ne miră. Deși nu s-a deschis o anchetă privind cum au ajuns caprele la bloc, deși nici dl. Becali n-a fost chestionat, credem că vina e a administrației blocului: dacă punea pe ușă „Trageți” (Pull în limba căprească) incidentul n-ar mai fi avut loc. Vorbim aici de „România educată”. Însă acțiunile destabilizatoare ale Moscovei în Pipera continuă.

21.09.2024

1. O judecătoare decide, în dosarul Mario Iorgulescu (drogat, la volan, ucide), că mașina nu a fost folosită în scopul de a ucide!

Desigur. Mașina e numai pentru a te deplasa de la punctul A la punctul B. Câteodată, e jenant că e folosită și în alte scopuri.

2. În Slovacia e anunțată creșterea TVA. Motivul: cărțile sunt cumpărate de…bogați.

Logica după care, dacă cumperi cărți, înseamnă că ai bani mulți, șchioapătă. În primul rând că cei realmente bogați nu cumpără cărți, ci: mașini de lux, terenuri, amante, imobile, judecători etc. Dar nu cărți! Ar fi sub demnitatea lor. Amărâții, da, ăștia cumpără cărți. S-ar lipsi de altele, dar să poată cumpăra și citi cărți, asculta muzică, a vedea filme. Am trecut și eu prin asta. În al doilea rând, modul ăsta de a face PR celor bogați, e parșiv. Publicul ar afla, astfel, că sunt oameni citiți. Ceea ce…

3. Celebrul Ian McKellen, interpretul lui Gandalf în Lord of the Rings, auzind că se va face un nou film din binecunoscuta serie, ar vrea să joace și el. La 85 de ani, după ce a căzut de pe scenă, cu răni serioase. Nici n-ar concepe să joace altcineva rolul acela de mare succes. (Ce-ar zice Stanislavski, autor al „Eticii actorului”?)

E un foarte mare actor. În situația de mai sus, mă gândesc, dacă producătorul s-ar aventura să-l distribuie, la ce măsuri de precauție, costisitoare, ar trebui să ia, inclusiv AI, pentru scoate maximum de profit din exploatarea acestei icoane actoricești. Pe Sir Ian, nu-mi dau seama cât îl mai interesează banii. Știe și el că o lumânare nu e chiar extremely expensive.

Se întâmplă ca de obicei. Adică prost. Nu învățăm, pare-se, aproape nimic. Sunt dezvăluite fapte de agresiune sexuală în mediul academic. Sfera publică se inflamează. Apar enorm de multe incriminări, indignări, puneri la zid. Media anchetează și investighează, procuratura și poliția anchetează și investighează. Se cer reacții din partea universității a ministerului. Se mobilizează Comisia de etică de la universitate iar ministerul cere universităților să facă inventarul agresiunilor sexuale. Și, ca un leitmotiv, multă lume ia la țintă Codul de etică. Și se cere să fie acolo descrise în detaliu ce e, cum e o agresiune sexuală, ce și cine ce face, cum să sesizeze studenta fapta, cum să se poarte proful, în general, la universitate. Și, bomboana pe…, Consiliul Național al Rectorilor se angajează tovărășește să facă un ghid de bune practici privind comportamentul universitar. Și etc.

David Popovici câștigă o medalie de aur și una de bronz la JO. Performanță excelentă. Cu care ocazie, acest sportiv admirabil dezvăluie opiniei publice starea precară a înotului românesc. I se asociază apoi jucătoarea de tenis Sorana Cîrstea pentru domeniul tenisului. Ne mândrim cu ei, cu performerii (vezi olimpicii din învățământ), ei reprezintă România, sunt « ai noștri ». Dar îi reprezintă România pe ei și pe ele ? Le asigură suportul, infrastructura care să favorizeze performanțele lor. În sport, în învățământ, în spital, în serviciile către populație ?

Credem, eronat în bună măsură, că un Cod de Etică în învățământ e antibioticul care ne va face sănătoși de boala numită carența morală, etică a Școlii românești. Un Cod nu e decât un Text. El nu e o realitate comportamentală. Ca să genereze  comportamente etice, el trebuie să fie internalizat, incorporat, în ființa oricui. Paralela cu tehnicile teatrale, ale scenei, în general, se impune. Textul e bun (Eschil, Shakespeare, Molière, Cehov, Caragiale, etc.) dar nu înseamnă nimic până nu e citit (și aici Publicul, Filologia, critica literară, autorii de manuale de literatură au un cuvânt greu de spus) și, pentru a avea viață culturală, nu înseamnă mare lucru până nu e reprezentat scenic. Ori, aici, e un proces complex, de la învățarea Textului până la, sub conducerea unui regizor, însușirea lui corporală, mentală, ca acțiune : așa se obțin performanța scenică, emoția, participarea publicului. O primă concluzie : degeaba ai un text (Cod) bun dacă el nu e pus în „scenă” printr-un travaliu academic susținut și continuu astfel încât membrii comunității academice să facă din Integritate o practică cotidiană. Un reflex. Cum în cazul actorului bun care e în stare să joace bine astă seară Cehov și mâine seară David Mamet. El/ea și-a incorporat procesele fizice, mentale care îi permit să folosească corect instrumentele proprii ale profesiei.

Universitățile noastre se agață de Text (să revizuim Codurile de etică, să sancționăm, să…) și nu investesc în programe curiculare specifice privind cultura eticii și integrității academice. Asta îi privește atât pe profi cât și pe studenți. E vorba, în primul rând, de nevoia, în acest context de criză, dar și de vulnerabilitate, ca managementul universitar să accepte că etica și integritatea academică sunt un domeniu distinct căruia trebuie să îi acorde atenție dincolo de deciziile spasmodice de a pune plasture pe rană printr-un Cod sau un regulament revizuit. Revizuirea este, evident, necesară, dar și insuficientă pentru a face din mediul universitar unul care să dea încredere studentelor, în primul rând, că învață într-un climat sigur, transparent, lipsit de agresivitate și de complezență ticăloasă față de comportamentele vânătorilor sexuali. Universitățile sunt acum obligate să își formeze personal didactic sau de expertiză pentru a face față diferitelor forme de infracțiuni academice : celor mai vechi, precum plagiatul, trucarea CV-ului, hărțuirea sexuală li se adaugă acum cele provenind din folosirea ilicită a IA.

Suntem câțiva, puțini colegi interesați/interesate de etica și integritatea academică. Răspunsul este slab la apeluri de participare în vederea unei dezvoltări a culturii etice și de integritate. Preocupați și preocupate, în primul rând, de propria carieră (nu e de acuzat), atenția etică față de proprii studenți e slabă, convențională. Desigur, sunt mereu excepții, universitari care știu că valoarea unei diplome este dată atât de conținutul științific relevant transmis studenților dar și de modul evaluării, participării acestora la activitatea didactică.

Am înființat acum șapte ani CARFIA, primul (singurul) centru pentru integritatea academică de la noi. Am dezvoltat programe, sesiuni de formare pentru colegi, am înființat grupul Lex Academica care, pentru prima oară, a pus față în față neregularitățile care există între normele academice și normele juridice. Am revizuit coduri de etică, am instrumentat realizarea unei politici comune de Integritate pentru Consorțiul “Universitaria”. Concluziile le-am înaintat, « pe cale ierarhică », în consorțiu. Niciun rector nu a răspuns. 

Contextul din aceste zile dezvăluie incontestabil o vulnerabilitate majoră a universităților din România. E, acum, încă o dată, prilejul unei acțiuni consistente, nu heirupiste, care să coaguleze expertiza eticienilor și a practicienilor în materie de integritate academică pentru a produce o nouă realitate instituțională bazată pe o reală cultură etică și de integritate a universității. Dacă această vulnerabilitate nu este recunoscută și abordată acum, traumele, comportamente ticăloase vor continua în școlile și universitățile noastre. Dar cu ce preț ?

Dialogurile despre teatru privesc cel mai adesea performanța artistică, actul de creație, primirea de către publicuri sau premierea celor mai bune spectacole. În mini-seria „Teatrul ca o pradă” e vorba de altceva: despre cum funcționează un teatru când interese imobiliare dar și un management defectuos care a dus la oprirea unui spectacol, pun actorii și actrițele acestui teatru, pe regizoarea Nona Ciobanu și scenograful Peter Košir de la Teatrul Mic din București, într-un context dramatic, de neacceptat, cunoscut și îngăduit de către primăria generală a Capitalei. (v. link mai jos)

Plec din Tîrgu Mureș, după două zile pline. Zile care au stat pe trei interese: participarea la sesiunea comemorativă Gabi Cadariu de la Teatrul Ariel, Universitatea de artă teatrală și vizionarea spectacolului Teatrului Național cu Strania viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp (în traducerea mea), în regia lui Nicolas Cristache.

Ariel și spiritul său. Vestea dispariției fulgerătoare a directorului Teatrului Ariel, regizorul Gabi Cadariu, a șocat. După uluială, am scris pe Facebook următoarele:

” Nu ne mai văzusem de mulți ani. Dar lucrasem câteva proiecte culturale cu el. Cu soția lui. I-am cunoscut familia, m-am simțit și eu și soția mea foarte bine de câte ori ne revedeam la el, la teatru. Un om calm, discret, cu un simț al umorului special, nu dădea înapoi în fața greutăților, a oamenilor agresivi. A fost un vector cultural al orașului. A ridicat un teatru la o viziune europeană. Am făcut parte din micul grup care voia să pună în operă un mare proiect cultural pe care l-am propus pentru oraș, pentru ambele comunități. Gabi era încântat. Dar nu am mai primit sprijinul oficial promis.

La vremea aceea, cu mulți ani în urmă, în curtea teatrului era un copac. În glumă, era vorba de ce urme lași, mi-a zis: uite ramura asta e a ta! Eram mai mulți acolo, am râs. Nu cred că acel copac mai există. Rămâne însă altceva acolo.

Târgu Mureș. Teatrul Ariel se desparte de spiritul care l-a animat un sfert de secol.”

Teatrul Ariel, am văzut acum, nu mai era în clădirea pe care o știam, se mutase cu ani în urmă în aceea a unui fost cinematograf. Aici, în cadrul programului aniversar Ariel 75, a fost și sesiunea comemorativă Gabi Cadariu precedată de spectacolul Hess de Alina Nelega, în regia lui Gabi Cadariu. Spectacolul rezistă după două decenii de la premieră grație și forței actorului Nicu Mihoc, protagonistul unei lumi care ne spune ceva sumbru încă despre lumea noastră de azi. Am intrat imediat după spectacol în sesiunea comemorativă dedicată celui care, împreună cu o mică echipă loială și competentă (Claudia Chibelean fiind un „motor” puternic al acesteia), a construit timp de un sfert de secol un teatru modern, în priză directă cu cu scena națională și europeană. Regizorul, directorul teatrului, Gabi Cadariu.Alături de Smaranda Enache, care ne-a invitat să vorbim despre Gabi, i-am ascultat pe Zeno Fodor, Claudia Chibelean, Oana Leahu și Mircea Sorin Rusu, dar și pe cei care au venit la această întâlnire pentru a omagia persoana și personalitatea lui Gabi Cadariu. Am spus atunci că este extraordinar să vorbim despre un om care nu mai este ca și cum ar mai fi încă. Sunt directori care au stat ani buni în funcție și despre care istoria teatrului românesc nu ar avea ce consemna. Dar Gabi Cadariu, cu Ariel, a creat o operă.

Teatrul și Școala. Ziua următoare am avut întâlniri la Național cu conducerea companiei „Liviu Rebreanu”, actorii Nicolae Cristache, director general adjunct, și Dan Rădulescu, director artistic. Aici, o discuție consistentă cu prof. Sorin Crișan, rectorul Universității de Artă Teatrală (UAT). După un Zoom după amiază cu Sanda Voinea, directoarea CARFIA (Centrul pentru integritate academică al Universității din București) și Constantin Brîncuș, cel cu care de aproape șapte ani am realizat activitățile Centrului, merg la „lucru” la UAT, pentru două întâlniri cu studenții și studentele de la Actorie, licență și masterat (la „clasa” Nicolae Cristache), și licență Anul I (la „clasa” Monica Ristea și Elena Purea). Nu pot traduce în cuvinte bucuria și interesul, pare-se că și din partea studenților, cu care am construit/improvizat situații împreună, vorbindu-le mai puțin…teoretic despre teatru. Cum îmi spuneau și profesorii lor, cărora le-am mulțumit pentru că au creat aceste ocazii, întâlniri ca acestea îi îmbogățesc. Ceea ce mi s-a întâmplat și mie.

Un spectacol straniu, intens. Plec spre șapte seara de la școală pentru a mă duce la spectacolul Ciudata viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp, în traducerea mea, pusă în scenă de Nicolas Cristache. Tradusesem piesa cu vreo trei decenii în urmă. Titlul original este Play with Repeats (Piesă cu repetiții), și autorul a acceptat noua versiune a titlului. Aveam să văd două ore dense, cu o lume stranie, atent construită regizoral, care „prinde” progresiv publicul mureșan, mai puțin obișnuit cu o astfel de dramaturgie. Am remarcat performanța lui Mihai Crăciun, în rolul principal, secondat bine de Loredana Dascălu, Steliana Bălăceanu, Tiberius Vasiniuc. Am vorbit cu Nicolas Cristache, după, despre unele imperfecțiuni ale spectacolului așa cum le-am perceput eu. Ieșim din teatru și…o parte din distribuție era acolo. Nu puteam pleca la hotel fără să nu le spun câteva despre impresiile mele. Ne despărțim. Ajung frânt la hotel dar cu o senzație stranie de bine. Urcarea aceasta pe scenele teatrale ale orașului, Ariel, Universitate, Teatrul Național, mi-a dat senzația că, uneori, în ciuda dificultăților cu care se confruntă cele trei instituții, profesioniștii teatrului și ai școlii cred că pot spera la mai bine. Nu trebuie decât un semnal, un sprijin pe care autoritățile, ministere, cele județene și locale îl pot da în beneficiul sigur al comunităților română și maghiară. Dialogul între acestea trebuie sprijinit în continuare.