Reacție rapidă

Rocinanta partidului

Sunt printre puținii, probabil, care încearcă, cum să spun, un mix de milă și compătimire pentru această premieră în politica românească, de fapt, pentru premierul României. Mulți iubitori de sânge, producători de măscări o preferă în mod evident ca țintă căci, să-i dăm cezarei ce este al cezarei, premierei îi iese totul firesc, natural. Celebrul Stanislavski ar fi fost încântat căci ar fi văzut că munca premierei cu sine însăși nici nu cere mult timp, nici nu cere mari resurse iar rezultatul e garantat. Când apare pe scenă, premiera le taie pe toate divele căci e în stare permanent de multi-tasking: să spună prostii, să spună prost prostiile, să calce strâmb sau să  se lovească la cap.

Saga premierului României continuă. Iar popularitatea sa e în creștere. Să te lupți voinicește cu limba și gândirea în limba română, să aterizezi greșit cu elicopterul, să te lovești la cap când cobori din el, câți pe lumea asta se pot lăuda că le-a ieșit. În aceeași zi! Ceva e molipsitor la doamna. Noi credem că pilotul a fost „deturnat” de confuzia permanentă, cețoasă, din capul acesteia. Nu putem decât să o compătimim, să-i recomandăm ceva aerobic, pași de dans, legume și fructe, duș scoțian, trandafiri în păr, dans săptămânal în ie, și câteo pălmuță în cap pentru trezire intermitentă, cum clipesc luminile de avarie.
Un smurd special pentru demnitari ar trebui creat căci – ca să zic așa – intemperiile vremurilor politice abundesc tot mai mult.

By Manuel Martín Vicente, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1452501

Parte din ansamblul Cervantes de la Madrid/By Manuel Martín Vicente, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1452501

Până atunci, însă, această Rocinantă de partid servește credincioasă stăpânului ei, plecat la lupta cea mare cu propriile-i mori. Pentru oamenii care nu s-au rușinat să citească literatură și își mai aduc aminte de Don Quijote, episodul, minor desigur, al găsirii unui nume pentru mârțoaga  cavalerului ce se va lupta cu morile de vânt, are semnificația sa. Și l-a găsit cavalerul! După patru zile de gândire asiduă, scrie Cervantes. Numele vine din spaniolul rocín care înseamnă „cal de povară” dar și „un analfabet” sau „rudimentar”. Iar combinația dubioasă cu „ante” spune multe. În spaniolă. În română, nu trebuie să ne batem capul căci Rocinanta noastră, supusă, nu-și face probleme. Ca și pâlnia lui Stamate (vezi Urmuz), ea folosește pentru atingerea scopului. Suportă multe, merge greșit, se poticnește, se lovește, merge șovăit, dar…mai trece o zi, trec zile, luni, și partidul e mândru că duce la greu. Povara ei, a Rocinantei, e stăpânul ei care se învârte în cerc. Un cerc tot mai strâmt. De aici și tot mai frecventele amețeli, confuzii și poticneli. Partidul îi va ridica, la final, un monument. C’est le moindre des choses, ca să zic așa.

 

Standard
Reacție rapidă

Infinitul din capul lui Stănescu. Teoria pâlniei

Este critic de artă, noua stea a guvernării prin artă. Eseurile sale, unele nereușite chiar de curând, nu fac decât să ne dea speranță că tânărul mai are multe de spus. Și când emoțiunea absolută îl cuprinde – căci ce-ar fi un critic fără fiorii absolutului? – le spune cu vorbele lui, grai dulce românesc, competent și vizionar.

Continuă lectura

Standard
Generale

Artistul, Academicianul și Politicul. Banii vorbește!

 

Recenta scrisoare de susținere a Primarului General al Capitalei de către câteva zeci de figuri publice, de la un academician (același, de altfel) la oameni de teatru, mulți directori de instituții teatrale, regizori, actori sau în relație asiduă cu unele teatre sau familii politice, subvenționați direct de primărie, ridică semne de întrebare. Morale.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Comunicării, Artele în Societate

Scena, tabloul și ecranele

 

  1. În teatru, unul dintre lucrurile despre care se vorbește puțin este privirea spectatorului. Scena, “scenele” reprezintă locul unde vii să vezi. Dacă timp de secole, pictura și tehnicile de orientare a privirii spectatorului au putut servi drept model pictorilor de decor în teatru, acest lucru s-a întîmplat și datorită unei asemănări formale: teatrul și tabloul erau oferite privirii într-o ramă, un tip de scenă (italiană, elizabetană, studio etc.), în primul caz, un tip de tăietură a pînzei (dimensiunile ei) sau chiar ramă propriu zisă. Funcțional, spectacolul se desfășoară, pînă în modernitate, ca o succesiune de “tablouri”. Mi se pare relevantă educația privirii în teatru, ca și în pictură, de altfel. Un celebru pictor al modernității, Marcel Duchamp, invită, într-o conferință ținută la Houston în 1957, la o evaluare a “doi factori importanţi, aflaţi la cei doi poli ai creaţiei artistice: pe de o parte, artistul, pe de alta, spectatorul, care devine, mai tîrziu, posteritatea primului”. Nu va izbește ceva? Niciodată, se pare, artistul nu devine posteritatea spectatorului.
  2. Să ne gândim puțin la modul în care industriile corpului și ale divertismentului dezvoltă tehnicile de privire ale spectatorului văzut însă ca un consumator. Pivirea “cumpără”, de fapt. În teatru, spectatorul nu e văzut ca un consumator, dar privirea sa “cumpără’ imaginea scenei după ce, de fapt, a cumpărat efectiv biletul. Evaluarea unui tablou, prin privire, ține de gust, de estetic, de plăcerea văzutului și stimularea imaginarului. Dacă decizi să îl cumperi, te mai gândești și unde îl vei pune în propria ta casă. Îl vei pune întrun loc vizibil, îl vei privi adesea, ca și prietenii sau cunoștințele care te vizitează. Spectatorul devine posteritatea artistului, întradevăr.
  3. Ai fost la teatru având mobilul cu tine. Ca mulți alții. Vezi spectacolul dar, cîteodată, scoți mobilul și “vezi” ce, cine…La pauză, scoți mobilul, textezi, vorbești, vezi mesajele etc. O realitate opresivă a micului ecran, a display-ului mobilului nu te lasă total să fii spectatorul scenei, să vezi numai ce se întîmplă acolo. Dacă ți-a plăcut spectacolul, vei vorbi și cu alții despre asta, eventual, dar nu ai cum să-l “fixezi” în “casa” ta, ca să fie vizibil în continuare.
  4. Artistul merge pe stradă, în spații publice unde prezența ecranelor, a plasmelor etc. e tot mai invazivă. Chiar dacă nu este un fan al gadgeturilor, nu are cum să nu vadă că foarte mulți, poate și spectatori ai săi, trecuți sau viitori, trăiesc la fel ca el, sunt consumatori de imagini, dar și utilizatori de device-uri. E o nouă lume a imaginii care cîștigă treptat teren. El intră apoi în teatru unde va interpreta un personaj dintr-o piesă clasică, o piesă de Cehov, să spunem. Lumea de afară, a imaginii, e concurată, înlocuită, de fapt, acum, de cea a textului, a cuvântului. Cât din lumea cehoviană are de-aface cu privirea devoratoare de imagini? Artistul, dar și regizorul, devine, cîteodată posteritatea spectatorului atunci când Cehov însuși poate “vedea” lumea de azi. El, spectatorul.
  5. Industriile imaginii determină ca teatrul să fie azi tot mai accentuat o artă a minorității, după ce fusese o artă populară, la fel ca și cinematograful. Tot mai mult, în perioada de după anii ’60, caracterul de industrie orientată spre profit, a determinat în cinema, ca şi în cazul fotbalului, modificări substanţiale ale statutului vedetei. Ce înseamnă “popular” în cazul teatrului? Dacă spectacolul elisabetan era şi actual şi popular, făcînd parte integrantă din circuitul de idei politic-social-economic al extraordinarei perioade a domniei reginei Elisabetha I, este evident că azi teatrul nu mai deţine acest rol. Cartea putuse deţine acest rol şi l-a jucat cu brio pînă la dezvoltarea modernă a industriilor culturale în Occident care a presupus şi reconsiderarea ideii de timp liber în raport cu timpul forţamente ocupat.Popular nu mai este teatrul, ci contextul mediatic al acestuia, prin producția de imagini ale succesului pe care o generează. În această producție vizuală, teatrul e o mică planetă.
  6. Ceea ce rămîne, în cazul teatrului şi face unicitatea sa ca artă, e spectacolul viu; el e una dintre foarte puţinele arte vii care ne-au mai rămas. Cîtă vreme vom mai simţi nevoia comunitară de a merge să vedem/auzim împreună cu alţii ceva ce ni se prezintă pe viu, cîtă vreme comunicările intermediate, interfeţele de tot felul nu vor acapara cu totul nevoile noastre spirituale, teatrul ca experienţă a artistului, dar şi a spectatorului mai are o şansă. Desigur, o poate avea dacă se va schimba ca formă a comunicării vizuale, căci comunicarea de tip performativ o concurează azi, tot mai mult, pe aceea de tip teatral.

 

 

Apărut în scena.ro, nr. 20/2012

 

 

 

 

 

 

Standard
Generale

Actorii și…sălbaticii

 

„Dragi colegi actori din Bucureşti şi nu numai, intenţionez să organizez cu sprijinul celor care se ocupă de platforma #farapenaliinfunctiipublice o săptămâna de miercuri, 18 iulie, până miercuri, 25 iulie, în care actorii stau la Universitate şi strâng semnături. Dacă doriţi să-mi fiţi alături, aştept un semn de la voi. Fac o listă şi ne organizăm pe zile. Cred că e necesar să facem asta. Ţin să precizez că această iniţiativă este una civică şi Nu sprijină niciun partid! P.S: Recomand şi colegilor care nu sunt din Bucureşti sa facă acelaşi lucru in oraşele lor!”

 

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale, Reacție rapidă

Absențe motivate?

La Școală funcționau – poate și acum –  „absențele motivate”. Ca să nu fie afectat cuantumul de prezențe, aduceai hârtii doveditoare în cazul în care absentai de la ore. Ele motivau absența. Desigur, în politică, în guvernare nu funcționează așa ceva. Nimeni nu te obligă să fii prezent. Dar poziția, funcția publică pot. Dacă le respecți. De Ziua națională a Franței, trio-ul de legendă al politicii românești recente, compus din o femeie (dna prim-ministru) și doi bărbați (președintele Camerei și președintele Senatului), lipsește, ca și de Ziua Statelor Unite, de la ceremonia, sărbătoarea anuală. Dacă la Washington sau Paris, Ziua națională a României ar fi tratată la fel – de fapt, nu știm cum e tratată, cine sunt și de la ce nivel cei care onorează cu prezența invitațiile statului român – sunt sigur că asta ar da satisfacție tuturor: și populișilor, naționaliștilor („cum își permit să nu ne bage în seamă nenorociții ăia?”) și europeniștilor, cu vederi liberal-progresiste („bine ne-au făcut, să vadă ăștia că ăsta ne e locul!). Pe cei care sunt total de acord cu vorba campaniei publicitare tangentă cu Centenarul Marii Uniri, atât de inteligentă și patriotică, unde e înscris în cromatica tricoloră mesajul:

Cum serbăm noi Centenarul

Dacă nu-ncingând grătarul? 

s-ar putea ca problema de mai sus să nu îi intereseze. Din motive binecuvântate de propriul pântec.Ei și ele vor fi mereu prezenți la chemarea grătarului. Nu vor absenta nemotivat niciodată. Nimic de acuzat aici. Dar pe cei și cele care nu văd nimic onorant în a fi prezenți/ prezente la sărbători naționale ale unor state care sunt importante pentru România, ce-i poate scuza? De ce se poartă ei și ele ca oameni care nu au bunul simț de a face față rolului, funcției lor? S-ar putea spune rapid: pentru că nu îl au. Bunul simț, nu funcția. De aceasta beneficiază tot timpul. Bunul simț, însă, nu le aduce nimic. Nici măcar un grătar. Numai ideea că trebuie să se comporte civilizat, să converseze în vreo limbă străină, să se miște coerent, cu naturalețe, să fie politicoși cu cei și cele pe care îi/le întâlnesc, să profite de împrejurare pentru a înscrie un punct pozitiv pentru România, s-ar putea să îi/le obosească. Le cere prea mult. Mai bine nu ne ducem. Să ne slăbească, ăștia cu ifosele lor care trebuie să ne spună de fiecare dată cum trebuie să facem ceva în spiritul democrației! Vom serba cum-necum și Centenarul ăsta. Al doilea încă nici n-a-nceput. Atunci, toți adulții de azi  vom fi absenți motivat.

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate

Să lucrezi cu Liviu Ciulei

A venit ca o surpriză atunci: un telefon de la Liviu Ciulei. Cu glasul al cărui ton îl reținusem din unele interviuri, mă întrebă dacă aș dori să fac comentariul la un film documentar despre scenografia sa de teatru. Am fost câteva zile la el acasă, am revăzut mai multe înregistrări video cu spectacole ale sale, multe din alte țări, dar și cele de la vremea începuturilor sale. Într-unul jucase Lenin! Imagini cu opere scenografice de pe patru continente. Bucuria celor care au lucrat cu el, la „Bulandra” sau la Guthrie Theater din Minneapolis, cel mai mare teatru regional din Statele Unite, al cărui director a fost înainte de 1989. Și altele…și altele…

De ce scriu asta acum? Mi-a venit în minte timpul special petrecut atunci. Timpul în care dialogul, ascultarea devin parte a transmisiei de cunoaștere. Căci am avut de învățat. Pînă să scriu comentariul, am discutat, m-a întrebat și am răspuns, l-am întrebat și mi-a răspuns. Nu mi s-a mai întâmplat asta decât cu doi regizori, Victor Ioan Frunză și Tompa Gabor. Dar cu Liviu Ciulei, pe care nu îl frecventasem până atunci, „am citit câteceva din ce ați scris și mi se pare că aveți spirit critic, ce ați terminat?”, „Filologia”, „Aaa, da..”, cunoașterea teatrului venea firesc, fără ostentația superiorității. M-a întrebat, cum nu mă mai întrebase, cu sens, decât Constantin Noica, „cum ați venit în Teatru?”. I-am răspuns că s-a dovedit, în cazul meu, că fusese o alegere bună, de la Filologie la Teatru.

De ce scriu asta acum? Pentru că astfel de întâlniri din care înveți nu sunt multe. Ciulei se reîntorsese în țară, după 1989, cedase presiunii apropiaților săi și redevenise director al legendarului teatru bucureștean „Bulandra”. Pune în scenă în 2000 Hamlet, pe un val de așteptare enorm, și este, practic pus la zid de presa teatrală. Spectacolul nu a „plăcut”. Nu adusese ceva „nou”. Am primit un telefon atunci de la revista 22 cu rugămintea/invitația de a scrie un articol  despre spectacol. Am scris despre „amurgul zeilor” căci mi s-a părut că figura cultural-teatrală a lui Liviu Ciulei, emblematică pentru teatrul românesc de după război, se stingea încet, un crepuscul extraordinar al cărui simbol a fost Hamlet. Când magiștrii îmbătrânesc frumos, cel mai prost lucru pe care îl pot face contemporanii e să îi excludă. M-am gândit mult la asta, la cât poți învăța de la oameni care știu și care știu să transmită ce știu. Firesc. Normal. Dându-ți și acordându-ți încredere. O investiție morală bazată pe simplitatea învățării care dă sens timpului (pe)trecut prin cultură. „Fierul pus lângă lemn, face lemnul să plângă” spunea Ciulei despre cum „simți” opera scenografică, prin spațiu, timp, și natura materialului ei. Învățase „lecția” asta, la rândul său, de la maeștrii italieni ai Renașterii. În teatru, transmiterea învățăturii nu a încetat, de fapt, niciodată. Dar în Școală?

Standard
Generale, Reacție rapidă

Ce este (anti) românismul?

O nouă propunere legislativă vrea să reglementeze ceva foarte sensibil, mai ales la noi: manifestările și acțiunile anti-românismului, atât în țară cât și în alte țări. Ca orice român, sunt și eu interesat de ce ne pune în pericol ființa națională, temelia noastră etnică. M-am bucurat că, mai întâi, sunt definiți termenii. Chiar cel mai important: „anti-românism”, adică „percepția referitoare la români exprimată ca ură împotriva acestora, precum și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau ne-românilor, a proprietăților românilor, a instituțiilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult ale românilor”. Deci, anti-românismul e o percepție  exprimată ca ură. Categoriile vizate de exprimarea acestei percepții ca ură: românii și ne-românii. Să înțelegem, după ce am citit. Lipsește ceva. dacă definești „anti-românismul”, ar trebui să știm ce este „românismul”. În logica acestui act legislativ, rezultă că românismul ar fi o percepție, exprimată însă ca dragoste, iubire – adică, de opusul urii, deși, uneori sunt cam același lucru – față de români. Românismul nu e legiferat. Încă. În Constituție nu se vorbește de „percepții”, „românism”, „ne-români”, „ură” sau „iubire”. Dar în acest proiect de lege, da. De ce nu mai e suficient articolul 30 (7) unde „Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională (sic!), rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică…”? Sau misteriosul articol 54 („Fidelitatea față de țară este sacră”)? Ce înseamnă „fidelitate”? „FIDELITÁTE s. f. 1. Statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine etc.; devotament, credință.” Statornicia nu e „bună” sau „rea”. Ea înseamnă neschimbare, rămâi statornic, stai așa, statornic. „Devotament”, „credință” sunt termeni care vin din sfere diferite. „Devotamentul” e o formă a „statorniciei” față de cineva, nu poți fi devotat unui gard. „Credința” e dată, în teologie, de capacitatea de a iubi, de a se jertfi. Deja lucrurile se complică.

Deci, proiectul se referă la o percepție. Termenul e din psihologie și înseamnă „procesul prin care sunt identificați și interpretați stimulii senzoriali” în vederea înțelegerii lumii înconjurătoare. Percepția, procesul prin care se realizează este exprimat prin ură. Ce este ura? Este „un sentiment puternic” de ostilitate, de dușmănie față de „cineva sau ceva”. Deci, în rezumat, un proiect de lege vrea să normeze o percepție și un sentiment. Cool! Ce facem cu percepțiile care duc la proasta înțelegere a lumii înconjurătoare? Ce facem cu ura/iubirea de sine? Le putem norma, nu? Cine se mai ocupase de asta?

Dacă citești expunerea de motive care însoțește propunerea legislativă, lucrurile se simplifică geometric. Inițiatorii au, de fapt, în vedere „ne-românii”, adică etnicii maghiari. Asta e! Atât i-a dus mintea.

România din Țigănești, Teleorman?

România din Țigănești, Teleorman?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Să facem un exercițiu în caz că proiectul devine lege. Se dă următoarea fotografie, luată, după ploile masive recente, în localitatea Țigănești, Teleorman, postată pe site-ul ISU Teleorman, preluată apoi pe Facebook, ștearsă apoi de pe site-ul ISU. Comentați poza, în 5 rânduri, știind  că rigorile legii abia apărute stau cu ochii pe voi. Nu-i așa că vă va fi foarte greu să faceți abstracție de: Teleorman/Dragnea, lenea românilor/țiganilor, soarta mioritică  a românilor, Centenarul Marii Uniri, „suntem o țară de…”. Dacă nu vă abțineți, pușcăria vă mănâncă. Pentru că se va dovedi că aveți o percepție greșită asupra realității căci românii/țiganii nu sunt așa, România este altfel, cu oameni solidari, cărora le pasă; se va dovedi că numai ura v-a făcut să vă exprimați ca niște ne-români uitând că fidelitatea față de țară e sacră. Dacă oamenii din poză nu știu cuvântul „sacră” sau/și, mai rău, „fidelitate”, înseamnă că avem mari probleme, pasagere, desigur, cu Educația și, în general, cu interpretarea stimulilor senzoriali. În fond, cei doi din poză n-au știut cum să-i interpreteze pe stimulii senzoriali, s-au blocat în neputința de a-și reprezenta lumea înconjurătoare. Și atunci se uită, vorba poetului, la cine mai trecea pe drum. Ei n-au nicio vină. Stau și cu picioarele-n apa-aia degradantă în timp ce pompierii, nu le-ar fi rușine!, merg, io-te, în cizme de cauciuc, să nu se ude. Acum înțelegem de ce sunt necesare astfel de legi care dacă nu ne spun ce este „românismul” sunt aprige și aplicate în ce privește „anti-românismul”. Aveți grijă cu percepțiile-alea, c-acolo e cheia.

Standard
Generale

Barbarul dinăuntru și Regele șobolan

Marele partid al românilor  cărora le-a promis totul e acum captiv. Nu democrația l-a capturat, ci o lipsă de civilizație, de cultură în creștere. Gândirea liberă, critică, un instrument de primă mână în construcția democratică, se vede tot mai mult corodată de gândirea captivă (despre care a scris magnific Czeslaw Milosz în 1953; vezi reflecția lui dureroasă : „trecutul nu se termină niciodată”)Nu numai la noi.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Legislație, Plagiat

Examenul picat al ministrului Educației

Ceea ce face în ultimele luni, mai ales în ultimele săptămâni dl. ministru al Educației a provocat reacții din partea corpului academic din România: studenți și cadre didactice, universități vizate au reacționat față de modul barbar în care un ministru, profesor universitar, rector al unei universități acționează în managementul (defectuos) al unui sistem, Educația, considerat, conform legii, o „prioritate națională”. Punctul de plecare – noile cifre de școlarizare – este, de fapt, un indicator al unei problematici mai complexe decât efectele unei proaste decizii manageriale de sistem. Și are de-a face cu un mare complex cultural-educațional, tipic pentru guvernări unde este cultivată lipsa performanței, a meritului, a excelenței prin favorizarea analfabetismului funcțional la nivel guvernamental.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Educației, Generale, Vorbirea

Vorbirea în public, Democrația și Dezvoltarea personală

 

În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpâneam asta!, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.

Continuă lectura

Standard