Actorul, Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Generale

Teatrul Revoluției. La vreme de boală

sursa TNB

sursa TNB

Am văzut Jurnal de România. 1989, în regia lui Carmen Lidia Vidu, la Teatrul Național (Amfiteatru), în aer liber, la etajul 4, cu Florentina Țilea, Oana Pellea, Daniel Badale și Ion Caramitru. Noul „episod” al Jurnalului, se adaugă celor realizate la Sf. Gheorghe (Teatrul „Andrei Mureșanu”), Constanța și Timișoara (Teatrul German). În spații închise (sala). Un proiect al regizoarei, de succes, până acum. Formatul spectacolului a fost păstrat, fiecare actor/actriță vine în zona centrală a spațiului/locului de joc, rostește textul, în timp ce în spate, pe toată uriașa lățime/înălțime, sunt proiecții în continuu, succedând imagini filmate, fotografii, grafică animată etc. Dacă primele trei episoade erau legate de un oraș, acum e vorba de un eveniment, major, iar orașul e Bucureștiul, dar numai ca „scenă” a evenimentului. Firesc, cele patru „istorii” trăite și rostite de interpreți privind Revoluția sunt disparate, în timp ce în cazul primelor trei episoade exista nota comună dată de apartenența la oraș. Aici „apartenența” nu există, ci numai raportarea autobiografică la eveniment. Dacă în primele trei sunt produse și trimiteri la prezent, aici sunt numai câteva , în intervenția lui Ion Caramitru și numai pentru a „sigila” cele trei decenii scurse prin virusul comunismului care nu e încă eradicat în societatea românească. Pe video, urmărim trei intervenții importante: Germina Nagâț (membră a Consiliului CNSAS, vorbind despre Securitate, firesc, cu înțelegere, în „dialog”), Dan Voinea, procurorul care a instrumentat așa-zisul rechizitoriu al soților Ceaușescu (destul de „relaxat”, în limbaj simplu) și Denis Deletant (cam arid), istoric britanic, figură familiară pentru studiile privind comunismul (românesc). Mai apare și tatăl Florentinei Țilea, cântând ce cântase și cu fiica lui la cinci ani atunci (nu-mi pare inspirat acest video; e și singurul de acest fel în spectacol)

sursa TNB

sursa TNB

Teatrul documentar despre Revoluție va avea ecou diferit: pentru cei care, cum mi-am dat seama văzând membri ai publicului la prima reprezentație, nu erau încă născuți în 1989, această „reconstituire”, foarte fragmentată, poate fi o…lecție de istorie, dar nu mai mult. Nu prea ai cum te „distra”. Pentru cei care erau adulți la acea vreme, există mai puține revelații, altele decât unele incidente (auto)biografice ale celor două actrițe și celor doi actori. Spectacolul m-a făcut să mă gândesc la un (fals?) paradox: teatrul Revoluției fără ca evenimentul fondator din 1989 să ducă și la o revoluție a teatrului.

Am văzut acest spectacol în condițiile impuse de contextul pandemic. Organizarea accesului și ocuparea locurilor, impecabile.

sursa The Conversation

sursa The Conversation

Scaunele, câte două, distanțate foarte mult, ca pe o uriașă tablă de șah, produceau imaginea unor „insule”. Imensitatea proiecției, pe zidul din spatele actorilor, perspectiva fiecărei „insule”, lipsa de „chimie” între cei/cele care rosteau textul și „locuitorii” insulelor mi-au dat o dublă senzație/percepție a îndepărtării: odată de o epocă trecută, terminată sângeros, și cu urmări pe timp îndelungat, cum lasă virusul în plămânii celor bolnavi acum; a doua oară a teatrului de publicul său și de modul său de exista pentru, prin și cu publicul său. În sala de teatru, cu publicul compact, Jurnal de România avusese succes tocmai pentru că crease sentimentul comunitar al includerii publicului în rostirile textelor privind orașul respectiv și propria biografie. Aici, 1989 ne face să plonjăm în realități personale, nu toate de același calibru, ale unui eveniment major. Vizual, spectacolul e o performanță în sine, e atractiv, căci, adesea, în afara uriașei proiecții, chiar spațiul ocupat de „insulele” spectatorilor e „topit” în proiecție. Stând pe ultimul rând am văzut imagini proiectate și pe podea, pe spatele scaunelor, pe părți din corpul spectatorilor sau pe corpul celor patru interpreți. Creația multimedia realizată de Cristina Nicoleta Baciu suportă foarte bine ideea spectacolului iar muzica lui Ovidiu Zimcea asimilează și reflectă cu atenție un univers tulburător. Dinamică, expresivă este grafica animată, benzile desenate realizate de Gabriela Schinderman. Cât despre costumele Florilenei Popescu Fărcășanu, sare în ochi rochia roșie  („Cântarea României”, probabil) a Florentinei Țilea. Costumele celorlalți sunt, mai degrabă, neutre. Cel puțin, așa se vedeau de la…distanță.

Translația acestui episod al Jurnalului de România de la spațiu închis la cel deschis a pus probleme, unele încă nerezolvate. Ele țin de perspectivă,  de acomodarea interpreților cu stăpânirea unui spațiu în aer liber în modul adresării, de reglarea emisiei vocale și a microfoniei. Comunicarea teatrală în acest tip de spațiu cere o reimaginare a construcției relației actor-public. Remarc, însă, curajul și sinceritatea asumării participării la eveniment mai ales  pentru

Oana Pellea sursa TNB

Oana Pellea sursa TNB

Oana Pellea (mai bine construită dramaturgic) sau Florentina Țilea. Partitura lui Daniel Badale, semnificativă, pare mai liniară. Iar cea a lui Ion Caramitru, poate cea mai cunoscută, e și cea mai discutabilă. În cazul său, Teatrul revoluției nu a determinat o revoluție a teatrului, el fiind chiar cel care i s-a opus vehement. Văd, însă, aici, un merit al spectacolului conceput de Carmen Lidia Vidu, autoare și a scenariului: cele patru partituri, chiar dacă păstrează „cheia” folosită în episoadele anterioare ale Jurnalului, sunt incitante, uneori foarte, și deschid clar posibilitatea dialogului.

Probabil, acest episod al teatrului documentar conceput de Carmen Lidia Vidu va beneficia de o atenție diferită prin, e de sperat, prezentarea sa în fața unor audiențe din alte țări. Numai că, iată, după 30 de ani acest interes s-ar putea să fie diminuat. În 1990-1992, ceea ce s-a numit Revoluția română ținea „afișul” interesului în multe părți ale lumii. Controversatele evenimente de atunci, sângeroase, sfârșitul unui regim în timpul căruia nu a fost posibilă o revoltă autentică, nici în interiorul partidului unic, nici în afara sa, în societate, au încă natura unor loose ends la scară națională. Jurnal de România.1989 e ca un document de epocă pe care timpul a distrus unele părți, altele sunt neclare, iar pe ceea ce a rămas se vede timp de nouăzeci de minute o dramatică încercare de a da substanță, prin bucăți de destin individual, unui eveniment care a ratat schimbarea de destin al unei țări. Spectacolul nu vorbește despre asta. Dă, însă, o imagine despre curajul unor artiști de a ieși în scenă, în contextul neliniștitor de azi, pentru a invita, în primul rând, la un dialog cu sine. Schimbarea cere curaj. Curajul de a accepta că ai greșit. Curajul de a vrea să înțelegi ce (ți) s-a întâmplat. Spectatorii Jurnalului de România.1989 vor da, probabil, această probă.

(v. discuția cu Carmen Lidia Vidu de pe acest blog, http://marianpopescu.arts.ro/wp-admin/post.php?post=1256&action=edit)

 

Standard
Artele Comunicării, Cărți citite, Generale

Ieșirea din întuneric. Cartea lui Iona

sursa byblestudytoolsÎnceputul romanului Ioanei Pârvulescu, Prevestirea, e surprinzător. Ludic, în spiritul textualist pe care filologii îl știu mai bine ca oricine. Ea spune despre cum, adesea, în corespondența pe computer, în engleză, numele ei e automat transformat în Iona. Corectorul de spelling face operația fără ezitare. Degeaba scria Ioana că ce vedea în zarea ecranului era tot Iona. Era o prevestire.  Ceva care urma să i se întâmple. Romanul. Inspirat de un alt „roman”, scurt de tot, despre un profet minor, dar rebel, Iona, cel înghițit de chit. Și mântuit.

După luni de zile de auto-semi-izolare, unde am fost aruncați cu toții brusc, ca de un taifun ieșit din șuvoiul vorbelor, știrilor, spaimelor colective, am intrat într-o mică librărie. Mă uit, fără să ating încă. La un moment dat, văd cotorul unei cărți pe care scria Prevestirea. De Ioana Pârvulescu. Obiceiul vechi, care nu face diferența între autorii pe care îi cunosc, îi știu sau îi cunosc personal, m-a făcut s-o deschid la întâmplare. Era pagina 148. Și am citit numai aceste rânduri:

„Tu nu vezi? Lumina lui răsare ca zorile! Nu seamănă cu nimeni, decât cu el! și i-l arătă pe Dagon cel mic de la gât. Nu știi că zeii iau formă de oameni și că ne încearcă. A venit la rugămințile mele. Uite, de când a venit, nu-mi mai plânge copilul și tu ai pescuit o grămadă de pești, ca niciodată! Astea nu sunt minuni? Să-i arătăm respect, să-i jertfim cina noastră, să-i dăm patul nostru, și de-acum, simt eu, o să ni se schimbe soarta…”

Am văzut imaginea, care m-a luat cu ea spre trecutul meu. Cartea Ioanei e despre Iona.

Iona în Ninive

Iona în Ninive

În 1975 pregăteam lucrarea de licență, la Litere, și era despre Tragic și un personaj important al lucrării era Iona, personajul lui Marin Sorescu. Atunci am citit prima oară despre acest profet „minor”, Iona, în Vechiul Testament. Iona primește misiunea de a vesti pe locuitorii cetății Ninive că Domnul îi va șterge de pe fața pământului din cauza fărădelegilor lor. Iona se sperie, refuză misiunea, fuge cu un vas pe mare, dar Domnul stârnește o furtună, cei de pe vas își dau seama că cineva dintre ei este cauza, trag la sorți și Iona este ales ca „sacrificiu”; e aruncat în mare. Care se calmează. Dar Domnul a dat poruncă unui pește mare  să-l înghită pe Iona, trei zile, după care îl aruncă în lume. Și Iona se căiește, își recunoaște greșeala și Îi spune, în rugăciunea sa, că Îi va face voia. Urmarea e că Iona duce cuvântul Lui în Ninive unde toți se vor căi pentru fărădelegile lor. Iar El…nu-i mai pedepsește! Și îi explică lui Iona de ce. Unui iona foarte supărat că El nu i-a pedepsit.

„Acțiunea” e atât de concisă, decurge ca un scenariu de film. Nu e o întâmplare că profetul Iona s-a bucurat de o atenție aparte în cultura occidentală. Scrieri, picturi, povestiri, romane i-au fost dedicate. Ce are Iona special? Poate că spiritul său rebel. Apoi uriașa convingere născută din căință. E un om de acțiune: duce Cuvântul Lui iar Cuvântul este acțiune. În romanul Prevestirea, Ioana Pârvulescu creează o frescă de mari dimensiuni, cu acțiune desfășurată în spații, locuri diferite, pe mare și pe uscat, cu personaje secundare scrise cum pictorul care, cu migală, pune în culoare diferită personaj după personaj. Stilistic, romanul e o pânză de mari dimensiuni, unde viziunea panoramică e întrețesută de fapte și spuse ale multora. Cartea lui Iona ajunge, în milenii, Cartea Ioanei Pârvulescu care, sunt sigur, și-a creat timpul special care să îi permită scrierea. Nu…timpul liber, ci acel timp în care ea s-a învestit ca creatoare a lumii lui Iona. Nu e o capsulă a timpului, ci o dinamică recreere a unui sens al destinului individual și colectiv care ne e, azi, familiară, în sens tragic.

Când mi-a venit rândul la examenul oral de susținere a lucrării de licență, președintele comisiei mi-a pus o singură întrebare: „De ce atât de puține lucrări românești despre Tragic în bibliografie?” „Pentru că astea sunt toate.” Ceilalți profi din comisie, oameni cu ..bibliografie serioasă, spre deosebire de președinte, au confirmat. Citisem mult despre tragic, în română, engleză, franceză, descoperisem și un plagiat al unui prof, în anul acela m-am căsătorit, a venit apoi anul patru când am terminat studiile filologice și, pe baza licenței, îmi construiam prima carte. Despre Labirint. Povestea lui Iona este și una a labirintului în care te poți pierde, din care poate nu vei mai ieși. Uneori, a crede e un act de întemeiere a ființei. Și atunci, poți spera.

Prevestirea-Ioana-ParvulescuRomanul Ioanei Pârvulescu e un reper important pe o hartă esențială a literaturii noastre de azi. L-am citit cu nesaț, pentru că, după aproape jumătate de secol, „vocea” lui Iona e convingătoare încă, iar creația Ioanei Pârvulescu ni-l aduce la lumină spre bucuria noastră.

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate, Cărți citite

Sanda Golopenția și Studiile sale teatrale

Dan mi-a făcut o surpriză: mă aștepta cu un volum masiv, de aproape 900 de pagini, al Sandei Golopenția, Perspective noi în studiul teatrului, apărut la Editura Spandugino, anul trecut, într-o frumoasă ediție pe hârtie gălbuie, format 17×23, cu legătură cu picior semirotund,  cu șanț, supracopertă, o carte masivă, cu câteva file goale la urmă, pentru „NOTE”, este o plăcere ca obiect. Chiar dacă nu mai citesc atât cât citeam odinioară despre teatru și artele spectacolului, nu m-am putut abține acum.

Surpriza nu e numele autoarei, desigur, ci amploarea preocupărilor sale pentru studiul teatrului, care acoperă două decenii din viața sa, după 1990. Textele din volum, scrise în engleză (traduse în română de Nicoleta Dascălu) sau franceză (traduse de autoare și Doina Jela),  sunt studii, comunicări științifice, conferințe invitate.

sura Brown University

sura Brown University

Sanda Golopenția este o figură importantă pentru cultura română și exilul românesc. Professor Emerita la Departamentul de Studii franceze de la Universitatea Brown (Rhode Island, S.U.A.), este autoarea a 2o de cărți (coautoare a altor 20) și a foarte multor studii din domeniile Lingvistică structurală, Poetică și semiotică, Filosofia limbajului, Teorie literară și Studii culturale.

Secțiunile impozantului volum sunt: „Teatru și epocă” (pentru mine fascinant, încă din deschidere, consacrată unui subiect seducător: „Teatrul și scena publică în Franța din Belle Epoque”, urmată de studii despre film, dar și despre „Teatrul francez în ultimele decenii ale secolului XX” – cu o ascuțită reflecție despre teatru ca practică minoritară și critica ideilor lui Georges Banu, Jean-Pierre Ryngaert sau Patrice Pavis), substanțiala secțiune „Didascalii” (citisem câteva dintre studiile de aici), „Replici” (unde apare o importantă „Teorie pragmatică a vorbirii, a tăcerii și a intersubiectivității în teatru”) și o altă secțiune consistentă, „Personaj” (cu foarte interesanta analiză a unui subiect trendy, „Figura mamei în teatrul francez contemporan scris de femei”. În fine, „Impromptu-ul teatral” e ultima secțiune a unui volum care dă seama despre o dedicare specială privind lumea teatrului, a textului teatral, a culturii teatrale.

Desigur, scrierile sale despre teatru sunt ancorate profund în cultura textului, au de-a face mai puțin cu „teatrul post-dramatic” și intervenția decisivă a multimedia în artele spectacolului. Pe de altă parte, scrisul său erudit, spectaculos, cu asocieri surprinzătoare, este o lecție pentru cum construiești perspectiva atunci când te raportezi la dinamica textuală a unui fenomen cum este teatrul. Sanda Golopenția e din clasa înaltă a oamenilor de cultură și de știință pentru care interdisciplinaritatea este fundamentul cultural al deschiderii de perspective noi asupra a ceea ce era știut într-un anume fel. Ceea ce e o performanță.

 

 

Standard
Artele Educației, Generale

Viteza tehnologiei, viteza Educației. Despre un decalaj

 

sursa pageuppeople.co.uk

sursa pageuppeople.co.uk

Acum doi ani aproape începusem un articol despre o lege adoptată în Franța. Cine prevedea că subiectul ei va pune, altfel, relația dintre Tehnologie și Educație? Iată începutul:

„Azi, 30 iulie 2018, Parlamentul Franței a aprobat o lege care interzice device-urile digitale în școli. Cu unele excepții, în scop pedagogic, de pildă. Controversată, legea arată, de fapt, eșecul unui tip de educație, neglijat în fața seducției conectării oriunde și oricând. Nu conectarea e problema, ci cum anume s-o folosești bine la școală.”

De câteva luni, sistemele școlare din întreaga lume, practic, sunt forțate să treacă, cu cât mai mult și mai multe, în online. Viteza cu care s-a oficializat această forțare sacrifică, însă, părți din conținutul Educației. Se știe, o lecție, un curs, un seminar trebuie construite altfel pentru a fi accesabile online în comparație cu ce s-a întâmplat până acum. Educația in presentia este deturnată spre metamorfoza ei digitală unde, între probleme, apare și aceea a decalajului care se produce, la mai multe nivele. Dacă soft-iștii produc cu o viteză remarcabilă o mulțume de produse și facilități digitale, obișnuințele multora din corpul profesoral țin de vechiul suport al cunoștințelor și mai puțin de performanța lor în lucrul în online. De multe ori, însă, e exagerată ideea că noile generații sunt foarte competente digital. Corpul profesoral, cum s-a observat nu odată, instruiește prea puțin elevii, studenții în folosirea instrumentelor digitale pentru scopul învățării. Observațiile nu sunt valabile numai pentru noi, aici. Dacă este evidentă ușurința cu care elevii și studenții adoptă lucrul cu un computer, un laptop, o tabletă, de multe ori asta e în vederea socializării în rețea sau unor căutări care să răspundă unor curiozități etc. Efortul lor e dirijat în mai mică măsură spre folosirea device-urilor, un telefon mobil (de care nu se despart!) în scopurile învățării. Am făcut și eu, ca și alți colegi și colege, micul exercițiu al încurajării lor în vederea folosirii mobilului pentru a obține o informație specializată în timpul interacțiunii noastre.  Nu odată au fost surprinși. Alteori …am fost surprins eu căci o și făcuseră deja imediat după ce a apărut problema!

Trecerea conținuturilor didactice în online cere imaginație, creativitate și un alt mod de a interacționa. Prea puțini dintre noi, și în pre- și în universitar, am fost/suntem antrenați în a face așa ceva, necum în a fi performanți. Și atunci: de ce nu este creat un program național în Educație exact în acest scop? De ce nu? Desigur, e mai simplu să disponibilizezi bani pentru a cumpăra tablete, computere și a le pune la dispoziția elevilor. Nu spun că e inutil. Spun că, încă odată, se încurajează, se dezvoltă decalaje. Nivelul de civilizație, cultură nu e același  pentru membrii aceleiași categorii: elevi, studenți, profesori. Trecerea în online scoate în evidență carențe serioase, de la simpla folosire a celor mai simple instrumente digitale, aplicații etc. până la inapetența, rezistența în fața forțării noului modului de „predare”.

Nimeni nu poate evalua acum consecințele pe termen scurt și mediu urmând deciziei multor universități din lume de a dispune brusc metamorfoza pachetelor curriculare, a modului admiterii, a evaluării.

sursa the conversation.com

sursa the conversation.com

Apar deja mari probleme privind vulnerabilități ale integrității academice, creșterea sentimentului de izolare care mimează colectivitatea, și creșterea afecțiunilor ochiului, cu consecințe asupra dinamicii cerebrale, urmare a „consumului” excesiv de ecran. Va crește, desigur, disconfortul poziției fizice statice în fața laptopului, cu consecințe generate de mobilitatea tot mai redusă. Degeaba semnalele de alarmă apărute indică inconveniente majore generate de regimul restricțiilor în pandemie. Ideea că pot fi îmbinate online-ul cu in presentia nu este încă parte a unei strategii în condițiile unei conviețuiri forțate cu virușii noi. Populația țintită de procesul educațional e împinsă grăbit într-o nefirească, disarmonică priză a digitalului provocând o extracție majoră din procesul firesc al formării și transmiterii cunoștințelor în vederea stimulării modului propriu de a gândi.

Însuși modul comunicării se schimbă acum. Fără să știm cu precizie dacă e bine sau nu, dacă nu facem decât să răspundem superficial într-o situație de criză. În universitate, schimbarea structurii conținuturilor ar trebui să atragă și schimbarea modului evaluării. Încă se vorbește puțin despre asta. Și astfel, încă odată, decalajul se mărește: între obiectivele învățării, care sunt formulate pentru situația normală a parcursului educațional, și obiectivele care, acum, ar trebui puse în acord cu folosirea extensivă a online-ului. Dacă a folosi resursele digitale și întreaga ofertă  în online pare la îndemână, nu la fel e și cu resursele Educației. Ca orice sistem, și aceasta are o forță inerțială care poate fi dinamizată printr-un șoc. Când Educația se predă aproape necondiționat online-ului, pentru că e, administrativ, o operațiune „mecanică”, deși ar putea fi intens creativă și generatoare de resurse, relația fundamentală între „actorii” săi e deturnată. Ar trebui cercetat spre ce? „Mașina” și umanul nu sunt incompatibile. La fel Inteligența Artificială și cea Naturală. Și-au mai dat mâna. În Educație, însă, atenția e spre ce se întâmplă cu umanul. Când presiunea crește pentru a acredita uniform ideea de users, cuantificabilă în societățile de consum, e de văzut dacă nu cumva ei/ele devin, pe nesimțite, losers. Se știe, când ceva se câștigă, altceva se pierde.

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate, Generale

Artele vii și îndepărtarea

sursa The Conversation.com

sursa The Conversation.com

Citesc numărul recent din Sciences humaines  al cărui „dosar” e dedicat autismului. Aflu mai multe între care și despre cum e privită „izolarea” în autism, faptul că o persoană nu funcționează „normal” și atunci e stigmatizată sau, mai rău, ignorată. Mai rău pentru că stigmatul poate fi înlăturat, dar cu ignorarea bătălia e foarte greu, uneori , imposibil de câștigat. Și, inevitabil, mă gândeam la consecințele practice, pentru corpul, mintea interpreților din artele spectacolului. Dar și pentru, la alt nivel, regizorii din teatru, dans, operă. Izolați, acum, trăind cu incertitudinea schimbătoare a constrângerilor fizice, ei și ele încearcă să găsească soluții pentru viitorul inceret al unei lumi terorizată de un virus policalificat în a distruge celule vii. Una dintre acestea, ce sunt „atacate” acum, în societate, prin necesitatea care a impus/impune măsuri de distanțare fizică între persoane, sunt teatrul și dansul. Insist asupra lor pentru că procesul de creație în aceste două arte vii este, într-o măsură, asemănător, dar, în unele privințe (mișcarea, atingerea) diferit. O banalitate, dureroasă acum: spectacolul de Teatru, spectacolul de Dans sunt create și nu pot exista decât dacă pot fi prezentate pe viu în fața sau în publicul lor. Un între sistem de creație, un instrumentar specific, moduri ale repetiției etc. se bazează pe asta. Actualul context legal/social restrictiv dezvoltă o interdicție care nu e o cenzură, ci începutul anihilării unor arte. În fața morții sau a suferinței, presupuse în masă, statele, guvernele, iau măsuri care, în practică, fac imposibil procesul de creație și de difuzare a creației. Așa cum îl știam până acum.Desigur, există varianta realizării lor în online. Dar…asta e ceva cu totul diferit.

Artiștii se văd acum împinși într-o existență care le e străină. Ei nu pot comunica, lucra pe viu și dezvoltă, prin izolare artistică, sindromul autismului artistic. Vedem teatru online cu disperarea îndepărtării de pământul ferm, pe marea necunoscută și fără harta viitorului. Nu e vina lor, cum nu e nici a celor care prezintă afecțiunea autismului. Dar, în timp ce la cei din urmă afecțiunea apare din cauze care, adesea, nu pot fi identificate, în cazul artiștilor cauzele sunt cunoscute. Știința, în  cazul autismului, a dezvoltat, în ultimele decenii, moduri de identificare, tratare a afecțiuni, dispozitive școlar-sociale pentru ca (auto)izolarea celor afectați de autism să nu devină dramatică și cu consecințe ireversibile. În cazul artiștilor scenei, științele și artele nu au dezvoltat nimic. Căci situația s-a produs atât de brusc, cu o contagiozitate rapidă atât de mare, încât măsurile luate în România privind supraviețuirea artiștilor seamănă a praf în vântul disperării. În alte țări, lucrurile nu stau mai bine, mai ales acolo unde subvenția de la stat e (mult) mai mică. Preocuparea la noi e mai mult față de instituții decât față de artiști. Ce se poate face dacă tu ca actor, tu ca actriță, tu ca dansator, dansatoare, balerin/ă, tu ca regizor  sau coregraf nu mai poți lucra pe scenă, la repetiții, pentru a prezenta apoi spectacolul unui public atenționat încă de la intrare: dezinfectant, temperatură, distanțare în scaunele din sală etc? Nu, e limpede că nu așa se poate face revenirea la „normalitate”. Soluția: trebuie schimbată perspectiva asupra relației creație-artist-public pentru a nu rămâne la mâna incertitudinii prelungite numită: va trebuie să coabităm cu acest virus (dar și cu altele”).

Cum schimbi perspectiva? Reanalizând elementele procesului. Contactul publicului cu spectacolul se face, tradițional, prin prezentarea publicului la data/ora anunțată, cu un bilet cu locul respectiv, fiecare își caută locul sau e dirijat spre acesta, se așează, cot în cot cu vecinul-spectator. Scaunele sunt fixate în podea. Dacă nu ar mai fi? Regizorul italian Gabriele Vacis reimaginează desfășurarea procesului teatral, pe partea de creație, dar și pe partea de participare a publicului. Sugestii ale sale ar merita să fie analizate și, cu curaj, adoptate.

Teatrul si VR sursa virtualrealitypop.com

Teatrul si VR sursa virtualrealitypop.com

Sunt grupuri, companii teatrale care exersează forme ale „teatrului imersiv” unde granițele între interpreți și public sunt desființate iar realitatea virtuală predomină. Un virus, însă, nu are granițe.

Mă gândisem și eu că multe teatre de la noi, cele subvenționate, în condițiile de acum, ar trebui să schimbe modul folosirii spațiului, ar trebui, unde arhitectura interioară permite, să modifice mobilierul etc. Dacă repetițiile pot avea loc, cu respectarea măsurilor sanitare deja cunoscute, în fiecare zi, la venirea la teatru, accesul publicului trebuie reconsiderat fundamental. Nu îi poți așeza ca în tramvai sau la restaurant, un loc ocupat, două nu, la stânga/dreapta, în față/în spate. Acela nu mai e un public teatral, ci un public pandemic. Dar accesul dirijat, după măsurile sanitare respective la intrare, în geografia variabilă a spațiului destinat lui, s-ar putea face. Desigur, în sălile teatrelor mari, lucrul e imposibil. Sau aproape.

sursa Wikipedia (scenă din teatrul lui Augusto Boal)

sursa Wikipedia (scenă din teatrul lui Augusto Boal)

Discuția aceasta include și reconsiderarea misiunii, profilului teatrelor și, mai ales, a finanțării, nu atât a instituțiilor cât mai ales și cu precădere a artiștilor. Căci virusul atacă mai întâi omul, până închide total instituția. În media nu vine vorba aproape deloc de o categorie specială: tehnicienii scenei care, acum, sunt, la fel, într-o situație critică.

Să spunem că într-un an-doi, un vaccin va rezolva problema de acum. Asta în ideea că toată lumea va accepta să fie vaccinată. Să spunem că lecția de acum va îndrepta erori mari din sistemele de sănătate naționale. Cum rămâne, însă, cu Africa sau părți din Asia? Acolo sărăcia (= sistem sanitar slab performant, lipsa de personal etc.), în ciuda eforturilor de decenii, rămâne. Occidentul a pompat resurse și personal calificat (cât s-a dorit, cât s-a putut), dar problema a rămas. Poate nu la fel de acută. Lipsa apei sau a unui sistem educațional ca lumea subminează încontinuu eforturile oneste de ajutorare. Viteza de contagiune a noului coronavirus a surprins pe toată lumea. Carantinarea unui continent unde vreun nou virus își va face de cap rapid e dintr-un film SF. Și horror. Nu trebuie să…ne imaginăm. Am văzut ce s-a întâmplat, într-o săptămână în Italia: imaginea îmi rămâne, aceea cu siciriele aduse în biserică, în lipsa unei alternative, ca urmare a depășirii limitelor sistemului de absorbție a șocului epidemic.

Suntem acum preveniți că virușii se manifestă în fel și chip, au o evoluție imprevizibilă, dar favorizată de șocuri produse de om asupra naturii. Modul în care atacă omul ecosisteme întregi nu este egalat de nimic pe lumea aceasta. De aici și stranii obiceiuri, unele revelate, încă odată, de actuala pandemie.  Nu vreau să spun că a trăi într-o lume guvernată de contracararea permanentă a virușilor e ce ne așteaptă. Dar, pentru a trăi normal, e bine să te pregătești constant pentru anormal. Hope for the best, prepare for the worst. Cred că și sistemul artelor, cu precădere al artelor vii, va avea în vedere tehnici de adaptare la o nouă dinamică a relației normal-anormal: modul de lucru, spațiile de lucru, accesul și prezența publicului trebuie reconsiderate și din această perspectivă.

Timpul care ne așteaptă, anii care vin cer schimbări de paradigme, reformularea unor întrebări ale căror răspunsuri au făcut frumos în eseuri sorbonarde și în teorii teatrale care au „labelizat” moduri ale creației dramaturgice și spectaculare, timp de decenii. A fost „nevoie” de o pandemie ca acestea să fie puse acum sub semnul incertitudinii. Ce facem acum? Lucrăm la…noi tehnici ale izolării, ale îndepărtării în siguranță. Nu cred că este o soluție, poate una de…avarie.

E nevoie de o nouă forță de a crea adevărul real al iluziei.  Teatrul și dansul au potențialul, au forța de a produce schimbarea. Dar Artiștii? Schimbarea de la ei și ele vine, greu de crezut că dintr-un birou. Dar și de la oamenii care sunt implicați activ în conceperea și desfășurarea proiectelor artistice. Încurajarea, sprijinirea lor acum e esențială. Căci artele vii sunt, ca nimic altceva, imaginea unei umanități vii, nu mediate. Dacă nu suntem acolo, împreună, simțindu-ne, totul nu va fi decât izolare artistică. Desigur, ne vom spune apoi, unii altora, pe videochat, ce-am simțit.

Standard
Artele în Societate, Generale

UNITER 30 (III)

Primul cerc

Primul cerc

Nașterea UNITER poartă stigmatul desprinderii incerte de regimul comunist, pentru mulți, numai ceaușist. Incertitudinea vine din faptul că primul (singurul) președinte ales se aruncă în vâltoarea politică. Precum alții, ca actorul Mircea Diaconu (efemer membru al unui guvern de câteva minute), regizori de film Constantin Vaeni și Alexa Visarion. Afirmând un crez anti-comunist, dl. Ion Caramitru face parte din CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale), dar și din CPUN de unde demisionează când d. I.Iliescu decide transformarea FSN în partid. E un gest a cărui valoare e limpede și care a stârnit valuri atunci și multă vreme după. Dar faptul că președintele unei uniuni de creatori e atras clar de afirmarea politică aruncă asupra acesteia, încă de la început, un dubiu. De fapt, contrazice clar un articol din Statutul UNITER privind neangajarea politică. E vorba de o linie de demarcație, care trebuie să fie clară, de la un moment dat, între angajarea civică și cea politică. Președintele UNITER a blurrat-o nu o dată. Cel mai mult, în 1996, când s-a plasat într-o contradicție care i-a dat, cred, bătăi de cap: a fost numit ministru al Culturii (se pare că Ana Blandiana a făcut, în presă, propunerea) din partea PNȚCD în guvernarea CDR (1996-2000), dar a „rămas” și președintele UNITER (formula a fost neclară: „s-a suspendat”).  I-am reproșat și personal și public acest lucru: nu poți să fii și guvernant și nonguvernant. Dar, firește, asta nu l-a împiedicat să continue.

UNITER a devenit, în anii ’90, mai ales după schimbarea de structură din 1993, un vector al dinamicii, al înnoirii, al speranței de mai bine în lumea artelor. În timp ce celelalte uniuni (scriitori, artiști plastici, oameni din film care, urmând unor opțiuni simili-politice și ideologice, dar și unor idiosincrazii personale, au fracturat fosta UCIN, în mai multe uniuni) conservau vechea structură, uniunea creatorilor și interpreților de teatru insista, prin primele programe și proiecte, pe direcția deschiderii spre pluralitatea discursurilor scenice, formarea cronicarilor/criticilor de teatru, sau sondarea civică prin programe educaționale. De la început, și în mod simbolic, uniunea a lansat cele două programe majore, Gala Premiilor și concursul de dramaturgie „Piesa anului”. Primul a fost (și încă este) răspunderea președintelui, al doilea a fost inițiativa mea și m-am ocupat mulți ani de realizarea acestui program. Am mai creat, apoi, Editura UNITEXT, în 1993, și revista Semnal teatral (1993-1996), în jurul cărora am coagulat energiile noi din zona teoretică și practică a gândirii despre teatru. Între cei afirmați după 1990, și cu care am lucrat foarte bine atunci, a fost, în primul rând, Victor Scoradeț, cel mai bun specialist în teatrul de limbă germană, Miruna Runcan, o poetă care a intrat, profesional, în lumea teatrului lucrând în teatre, apoi în universitate pentru a fi acum un nume în teatrologia de la noi, apoi Cristian Buricea-Mlinarcic, un foarte bun specialist în cultura rusă, al cărui spirit viu și umor cu totul special luminau întâlnirile noastre, Anca Rotescu, o prezență discretă, bună cunoscătoare de franceză, dar  consistentă și loială în ce făcea.

Editura a publicat, în timp, peste 110 titluri, în diverse colecții, prima fiind Piese noi. Iar prima serie a acesteia, Dramaturgi români.Din 1996 această colecţie are şi o serie Dramaturgi străini. Apoi, alte colecţii şi serii: Document, Antologii, Memorii. Jurnale, Dialog, Eseu/Critică, Magister, Universitate. O mențiune aparte e pentru Anuarul teatrului românesc, care a acoperit perioada 1993-2004 (realizat prin efortul considerabil al Elenei Popescu) și care a fost foarte apreciat de întreaga comunitate teatrală. La fel, revista Semnal teatral, care a apărut între 1996-1998, numărul despre Expresionism, la care am lucrat peste un an, fiind ieșit din comun.

Dar UNITER (se)deschide teatrul românesc spre teatrele Europei mai ales în primul deceniu, iar perioada 1990-1995 a fost unică. Contribuția lui Ion Caramitru a fost esențială la demararea și derularea marilor programe de schimburi, job shadowing, cu parteneri englezi, scoției și irlandezi.

sursa playbill

sursa playbill

Programe precum Seeding a Network, pe care l-am condus patru ani (1991-1995), pentru partea română, având ca parteneri Royal National Theatre (condus de o figură emblematică a teatrului britanic, Richard Eyre, prieten bun al lui Caramitru de dinainte de 1989) și LIFT, marele festival de la Londra condus de Lucy Neal și Rose Fenton, care au condus dinspre partea britanică (m-au instruit la fața locului despre cum se organizează un festival, cum faci o schemă de sponsorizare, cum lansezi programe satelit etc.), dar și programul NOROC, cu o istorie la fel de interesantă, condus de Neill Wallace, implicat în construcția Capitalei Culturale Europene Glagow 1988. Cum scria în The Guardian, atunci, Joyce McMillan, critic la The Scotsman, britanicii au de ce să intre în astfel de partneriate cu România teatrală, ambele având de câștigat, primii experiență în management și marketing, ceilalți în creativitate.

Dar un mare pariu a fost UNIPROF, „program experimental pentru profesionalizarea în critica și jurnalistica treatrală, derulat între 1993 și 1994, în trei module, primul, „Contextualitatea actului teatral”, coordonat de mine, cu teme ca: comunicarea prin teatrul verbal, probleme ale teatrului TV, probleme ale teatrului radiofonic, teatrul în epoca naționalismelor și a Europei unite, teatrul ca expresie a identității culturale, teatrul și filmele, teatrul după cenzură; al doilea, „Determinări teoretice și pragmatica spectacolului teatral”, coordonat de Miruna Runncan și Victor Scoradeț, cu teme ca: structura textului și structura spectacolului contemporan, spectacol și ritual, actorul față cu regizorul, cutia italiană și spațiul neconvențional, regizorul și programul său, costum și personalizare scenică, plastica trupului uman, muzica de scenă de la ilustrație la semn teatral, arhitectura luminii; iar al treile, „Redactarea informației teatrale”, a fost coordonat de Cristina Dumitrescu, cu teme ca: destinatarul mesajului, scopul mesajului, forma mesajului, documentarea, limbaj publicistic? limnaj specializat?, independența și dependența rubricii culturale. Directorul programului a fost Miruna Runcan, coordonator, Victor Scoradeț, manager, C.C.Buricea-Mlinarcic, relații UNITER, Elena Drăgușin Popescu. Voiam, ca și alți prieteni și colegi din critica teatrală, să dăm un semnal major privind profesionalizarea actului critic pentru a schimba paradigma osificată modelată în timpul cenzurii. Între cursanți și cursante, Saviana Stănescu, Cristina Rusiecki, Alina Moldovan. Regăsesc ce scria, în 2009, una dintre cursante, azi un nume cunoscut, Cristina Rusiecki:

„Dacă pentru profesorii noștri de la U.N.A.T.C., deloc curioși să cerceteze informațiile noi din domeniu (puținele și constantele excepții fericite chiar că au confirmat regula!), teatrul se oprise undeva pe la Brecht, zece dintre studenții sau jurnaliștii din 1994 au (am) avut șansa să întâlnească influența cu adevărat modelatoare a unor minți cu anvergură și cuprindere teatrală: Miruna Runcan, Cristian Buricea-Mlinarcic, Victor Scoradeț și Marian Popescu. Timp de un an (din nefericire, doar unul singur), ei au ținut la UNITER cursul UNIPROF destinat profesionalizării actului critic.” (http://cristinarusiecki.blogspot.com/2009/, accesat 08.03.2020)

Miruna Runcan mă corectează de pe FB (13.02.2020): „UNIPROF! Ce vremuri! Dar vezi că n-a fost Cristina Modreanu, în schimb au fost alții, Anca Ioniță, Remus Andrei Ion, Anca Rotescu, Cipriana Petre… Ar merita adaugat că tot cursul (cuprinzând inclusiv deplasări, ca cea la Bacău sau cea de la Târgu Mureș) a fost făcut benevol (fără beneficii materiale), și au contribuit prin întălniri punctuale tot felul de artiști: Dabija, Iureș, Nic Ularu care-a venit cu toata clasa de scenografie la Bacău, Vlad Rădescu și alții…” (multe nume și acțiuni le am în agende, dar nu am vrut să lungesc foarte mult; acum îmi dau seama că…mă lupt cu gândul unei publicații despre UNITER! Rezist încă.)

În aceeași perioadă, când duceam „lupte grele” pentru înființarea și dezvoltarea editurii UNITEXT și a revistei Semnal teatral, o problemă importantă era la ordinea zilei. Situația criticilor teatrali.  Am depus eforturi considerabile, împreună cu alți câțiva colegi, pentru  înființarea Asociației criticilor de teatru din România (o istorie lungă, cariată de patimi și orgolii care au dus, în timp, la constituirea a…două grupări existând și azi). A fost un eșec…simbolic. Am listat atunci cine ar fi putut face parte: erau 36. Păstrez și acum statutul ACTR pe care l-am făcut, cu notații privind observațiile, sugestiile făcute de colegi/e. În agendele mele din acești ani o groază de întâlniri cu oameni de teatru români și străini, oficiali români și străini. O perioadă extrem de intensă care a însemnat o mulțime de acțiuni și activități făcute împreună cu un număr mic de prieteni, colegi.

Dar toate acestea se petreceau în condițiile în care UNITER  deschidea tot mai mult porțile pentru a crea ceea ce președintele își dorea: o cât mai mare legitimitate ce urma să fie folosită apoi și în alte scopuri decât teatrale. Văd în agenda mea din 1994 că, pregătind adunarea generală de alegeri din 28 martie 1994, UNITER avea 669 de membri din care mai mult de o treime nu-și plătiseră cotizația. 343 erau din București, 326, din provincie. Intrarea în UNITER, după aceste alegeri, devine tot mai permisivă, uneori comic de permisivă. N-aș intra în detalii! Iar numărul actorilor crește mereu structura de membership a uniunii, fapt care a convenit de câte ori ceva ar fi urmat să se schimbe și trebuia…să nu se schimbe. (va urma)

PS: Îmi dau seama că acest serial poate continua mai multă vreme: ce descopăr acum în agendele mele ar susține continuarea. Desigur, fotografiile din acea perioadă de început ar fi foarte utile. Voi încerca să le găsesc with a little help from my friends, too.

Standard
Uniter30 de ani foto Andrei Gindac
Artele Interpretării, Generale

UNITER 30 (II)

Uniter30 de ani foto Andrei Gindac

Uniter30 de ani
foto Andrei Gindac

Am fost la sărbătorirea a 30 de ani de UNITER. În micul spațiu de la parter, unde funcționează un restaurant, mesele erau înlocuite de rânduri de scaune, ocupate deja când am ajuns, cu întârziere din cauza traficului. Acolo am ținut în anii’90 conferințele de presă, simpozioane sau cursul de profesionalizare a criticilor de teatru, Uniprof. Acolo s-au ținut ședințele de consiliu. Acolo am organizat primele spectacole ale Teatrului Inoportun.

Acum, am revăzut mai multe persoane, actori, actrițe, directori de teatru. Unii, unele care se afirmaseră, în timp, contra UNITER. Alții, altele, veterani ai UNITER. Eram toți trecuți bine de 50-60 de ani. Președintele de 30 de ani al UNITER, Ion Caramitru, ține discursul. Același. L-am auzit de nenumărate ori. Mă uitam la acest om cu care lucrasem aproape zilnic timp de patru ani de zile la începutul anilor’90. Era …neschimbat. E o calitate și asta să continui fără să adaugi nimic. Dar discursul ține prea mult. Cu aceleași poncife. Mă vede și, în mod surprinzător, îmi mulțumește public pentru acea perioadă și pentru că am venit acum. Anunță, totuși, trei …noutăți: deschide drumul altei persoane la conducerea UNITER căci pentru el…vârsta și etc., alocarea unei sume pentru …independenți (după ce evocase conflictul între generații) și desemnarea juriului de nominalizări la Premiile UNITER drept direcția artistică a Festivalului Național de Teatru, după ce Marina Constantinescu nu a mai dorit să continue cu un nou mandat. (E o ironie aici căci unul dintre membri se afirmase vehement și retrograd când era membru la prima ediție a FNT după 1989.)

Numai cine nu știe, poate spune că președinția lui Ion Caramitru la conducerea „breslei” nu a produs beneficii pentru membrii comunității teatrale (e de discutat dacă unele dintre acestea au și bază morală), pentru o anume rezistență în fața abuzurilor Puterii în anii ’90. Apoi rezistența aceasta a fost convertită în blocarea schimbărilor și a deschiderii porții Noului în teatru. Cei tineri au trebuit să o ia pe cont propriu căci mobilizarea resurselor (și financiare) publice de către UNITER, râvnirea anuală a Premiilor UNITER, cu nenumăratele discuții privind…criteriile, dar și componența juriilor, au arătat un lucru simplu: lipsa de apetență pentru un dialog real, pentru crearea condițiilor care să le permită tinerilor să se exprime cum doresc ei/ele, nu cum dorește gândirea despre teatru a conservatorilor. Ceea ce dădea UNITER în anii ’90 alura și substanța de deschizător de drumuri, mai ales după schimbarea structurii uniunii în 1993, se convertește progresiv într-un mix artistic-sindical-electoral cu care nu am mai dorit să am de-a face după 1994. I-am reproșat atunci lui Caramitru că uniunea deschide porțile practic oricui și, astfel, trădează spiritul ei fondator. Dar președintele, cum s-a văzut, avea scopuri/ambiții politice. O masă mare de membri asigura platforma necesară.

Uniter30 de ani foto Andrei Gindac

Uniter30 de ani
foto Andrei Gindac

Am fost acum doi ani, după o neparticipare de foarte mulți ani, din curiozitate, la ultima adunare generală de alegeri UNITER. Mi s-a strâns inima. Creatorii și interpreții de teatru prezenți erau toți și toate oameni, desigur cu un palmares, variabil, dar limpede fără vreo contribuție la dezvoltarea uniunii. La alegerea președintelui, da. Am plecat cu un gust amar. În ’90 eram mai tineri, desigur, dar voiam mai mult. Acum nimeni nu mai voia nimic. Era ca o piatră tombală peste un spirit al revoluției manifest în anii de început ai UNITER. Când relațiile de dinainte de 1989, cariera artistică, apariția, celebră de atunci, la TVR în decembrie’89, dedicarea președintelui erau evidente.

Decembrie 1989. "Am învins".

Decembrie 1989. „Am învins”.

Om de scenă, Ion Caramitru este, de atunci, ștampilat (azi zicem”labelizat”) prin expresia, „Mircea, arată că lucrezi”, și NU „Mircea, fă-te că lucrezi”), spusă înainte de intrarea în emisia (o cameră îi filma, totuși, pe participanții înghesuiți în studioul 4 al TVR) unde Mircea Dinescu (poet atunci) și Ion Caramitru (actor) anunțau victoria Revoluției. Cum avea să spună, adesea, și pe bună dreptate cred și eu, nu Revoluția lui a învins, ci aceea a altui om din sfera spectacolului, a regizorului de film, Sergiu Nicolaescu. Dar care a fost revoluția lui? Cum s-a reflectat ea în dezvoltarea UNITER după 1990? De ce s-a pus omul de teatru în antiteză cu omul de film? Doar ambii au avut cariere artistice neobturate de regim înainte de 1989. Numai pentru că primul nu a fost membru de partid iar al doilea, da? Simbolic, nașterea UNITER a purtat semnele tentativei de a ieși din „gândirea captivă” a lumii de dinainte, dar și de conservare (sau inițiere a altora) a privilegiilor acelei lumi. Încercasem atunci constituirea sindicatului actorilor căci știam că va fi cea mai vulnerabilă categorie. Actorii nu au dorit acest lucru. De ce? (va urma)

Standard
Generale

UNITER 30 (I)

UNITER 30Am primit invitația la aniversarea a 30 de ani de la înființarea Uniunii Teatrale din România. UNITER. În 19 februarie 1990, în sediul Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică (ATM), a avut loc prima întâlnire în vederea constituirii Uniunii când, cu peripeții, a fost ales Consiliul de conducere al Uniunii. Cine prezida această întâlnire de constituire, și primele intervenții, în notițele mele de atunci.UNITER 19.02.1990

În 24 februarie, acum 30 de ani, avea loc votul pentru alegerea, dintre membrii Consiliului UNITER (de fapt, atunci, noi vorbeam de UOT, Uniunea oamenilor de teatru, apoi UTR, Uniunea Teatrală Română), a președintelui (prima propunere a fost George Constantin, care s-a recuzat, apoi Ion Caramitru propus de Victor Rebengiuc), a celor doi vicepreședinți și a secretarului. Am fost ales vicepreședinte, Mircea Diaconu a fost ales celălalt vicepreședinte. Ceea ce va fi cunoscut apoi ca UNITER (după ce am realizat că trebuia schimbată denumirea, dar și sigla) a pornit la drum cu o structură desuetă, tributară modelului sovietic al uniunilor de..breaslă, cu 4 secții (actorie, regie, scenografie și critică teatrală), fiecare secție cu un birou de conducere, biroul fiind condus de un președinte. Model piramidal care mi-a luat aproape trei ani pentru a-l schimba (cu ajutorul și al Corinei Șuteu, al  Gabrielei Tudor, și, în cele din urmă, și al președintelui Ion Caramitru). În 1993, am reușit schimbarea. Cu un efort teribil, căci rezistențele în cadrul Consiliului erau mari (Valentin Silvestru, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu), am reușit, după o ședință de peste 7 ore, să obținem votul Consiliului în favoarea noii structuri, cea cu care funcționează și azi UNITER (conceperea, realizarea de programe și proiecte, fiecare cu echipe și atragere de finanțare). O pagină din agenda mea din 1993 e martoră a efortului.(O zi de UNITER 1993) Patru ani, cât am fost vicepreședinte al UNITER, am lăsat deoparte realizarea doctoratului și preocuparea pentru cariera universitară (dorită de dinainte de 1989). Au fost ani în care, alături de Ion Caramitru, am reușit nu puține lucruri. După patru ani, am preferat să nu mai accept al doilea mandat de vicepreședinte. Dar acei ani au însemnat mult pentru mine; părea că totul e posibil. Aveam să realizez cât de conservator e mediul teatral românesc în ce privește noile deschideri spre alte tipuri de discurs teatral, alte moduri de înțelegere a teatrului ca artă publică. Dar aveam să întâlnesc, să discut, să mă bucur de opera extraordinară a multor regizori, actori și actrițe, scenografi, să văd cum arăta teatrul britanic sau olandez la el acasă. Ce mi s-a părut prețios am împărtășit în multe articole, intervenții publice, cărți. Dar nu a fost deajuns. (va urma)

Standard
Artele în Societate

Ce face ACEST public la teatru?

 

foto newstalkkit.com

foto newstalkkit.com

Nu rare sunt situațiile în care, în sală, câțiva spectatori folosesc telefoanele mobile. În întuneric, lumina ecranelor e strălucitoare. Te lovește puternic. Am avut succes, de câteva ori până acum, atunci când, discret, dar cu voce fermă, i-am rugat pe acești “civili” care încă nu erau spectatori, să închidă telefoanele. Cum, de altfel, rugase și vocea înregistrată și difuzată la începutul spectacolului. Cum, de altfel, arăta și semnul de interdicție pus de teatre în diverse locuri. Acești nespectatori există mai peste tot. Uneori se manifestă mai zgomotos sau mai agresiv. Sau “dau replica” celor de pe scenă. Există o “libertate” a publicului de care unii nu ezită să se folosească. Trebuie blamați din start?

 

Nespectatorii au existat de când există teatrul. Iar când secole de-a rândul spectacolele erau date în aer liber, vă închipuiți larma, foșgăiala, furturile pungilor cu bani ș.a. Actorii știau, luau în calcul acest “spectacol” paralel. Nu odată enervant. Când, mai ales după 1700, spectacolele în clădire încep treptat-treptat să devină norma burgheză a municipalităților, publicului i se impun anumite reguli, de fapt, constrângeri clare care, în genere, țineau de securitatea locului. Actorii și actrițele nu erau protejați mai deloc în fața acceselor violente.

Drury Lane Theatre foto threader.com

Drury Lane Theatre foto threader.com

La noi, chiar și după 1800, teatrul, concertul erau considerate “petreceri”. Publicul venea la petreceri, își petrecea timpul cu acea ocazie. Un englez relata la 1820 că în camerele alăturate celei în care evoluau violoniștii, “publicul” juca cărți, oamenii “trăgeau din lulele și sorbeau băuturi plăcute, “ o notă nu putuse fi auzită, din cauza convorbirilor care nu se mai opreau, a țipetelor celor 10-12 copii de toate vârstele, ținuți de tot atâtea servitoare palavragioaice, și a forfotei celor 40-50 de arnăuți și slujitori, care ocupau jumătatea de jos a salonului fără a sta liniștiți nici un minut.” (apud Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare.Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească. 1750-1860, p. 346)

 

Comportamentul spectatorilor e și o problemă a spațiilor publice, în egală măsură. În cazul teatrului, e deosebit de dificil de apreciat restricțiile impuse de participarea publicului la spectacol. Între cei care susțin că teatrul e o “biserică” unde comportamentul e silențios, respectuos și cei care susțin că teatrul e un spațiu comunitar care poate permite o relație “dialogală” cu scena, zgomotoasă, sau deranjantă, după apariția și folosirea dispozitivelor de înregistrare digitală, desigur, nu există un spațiu al “negocierii”. De fapt, de multe ori membri ai publicului nu știu, de fapt, cum să se poarte în sala de spectacol. În același timp, cum remarcă Kirsty Sedgman, în dialogul cu Lyn Gardner pentru The Stage (https://www.thestage.co.uk/features/2018/audience-etiquette-acceptable-behaviour-theatre/, 6 noiembrie 2018), constrângerile riguroase pot produce, în public, discriminări. Sunt persoane care, de pildă, fac zgomot din cauza unei răceli (și-au luat biletul cu mult înainte, vor neapărat să vadă spectacolul), trebuie să ia un medicament, și rup ambalajul acestuia, respiră mai zgomotos, comentează sonor cu însoțitorul etc. Trebuie excluși din public încă dinainte? Sedgman nu propune soluții, dar cartea ei recentă, The Reasonable Audience. Theatre Etiquette, Behaviour Policing, and Live Performance Experience (Palgrave Macmillan, 2018), este o foarte atrăgătoare punere a problemei, documentată, și aplicată pe modul în care contractul (ne)scris între Teatru și Public a suferit modificări, mai ales, după apariția dispozitivelor mobile, dar și după mutații în comportamentul social al publicului în ultimele decenii.

foto The Telegraph.co.uk

foto The Telegraph.co.uk

 

M-a preocupat demult această “tranzacție mentală”, cum o numisem, generic, în cazul relației spectator-spectacol. În Drumul spre Ithaca (Meridiane, 1990, pp.188-190), analizam modul acestei tranzacții, “negocierea” poziției de membru al publicului. În timp, am reflectat și, ca și alți teoreticieni și critici, văd această “tranzacție” ca nespecifică teatrului. Obișnuințele publicului ca public sunt dictate de moduri de comportament social sprijinite de sofisticatele, acum, tehnologii ale relațiilor. Practic, față de mine, care văd spectacole din anii 1970, și un tânăr de 20 de ani de azi, nu e numai diferența de vârstă, de cultură etc,, ci și una de civilizație. Teatrele nu fac decât să dea anunțuri prohibitive (închiderea telefoanelor mobile, interdicția de a filma sau fotografia) pe care membri ai publicurilor noi le înțeleg sau le acceptă cu greu. Libertatea lor de manifestare ca public al altor spații publice e restricționată. “Corecțiile” de comportament, de fapt, ajustarea acestuia e un factor de civilizare care nu depinde numai de acel om care face zgomot sau fotografiază scena. Lumea de acum e martora unor noi dependențe pe care teatrele, actorii le înțeleg, le acceptă mai greu. Găsește Teatrul soluția care să “tranzacționeze” aceste noi dependențe, obișnuințe ale publicului? Limbajele sale în ce măsură le favorizează sau le examinează?

(apărut în scena.ro, 2 (44)/ 2019)

 

Standard
sursa jeremy-bishop/david franklin
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Profesionistul de dincolo de scena profesiei

sursa jeremy-bishop/david franklin

sursa imagine jeremy-bishop/david franklin

Sunt actori și actrițe care ies în public și nu numai în fața publicului. Lor li se spune de către alți actori și actrițe că numai scena e lumea lor și că nu ar trebui să iasă în public. Să spună ce cred despre ce (li/ni) se întâmplă. Aceiași care le reproșează nu spun nimic, însă, atunci când sunt actori care intră în politică. Sau sunt numiți în funcții publice, de ministru, secretar de stat etc. Cu alte cuvinte, mai pe scurt, actorul vorbește numai de pe scenă și publicului închis din sala de teatru. El/ea nu are „voie” să iasă din teatru,  nu are drept la opinie, la a exprima un punct de vedere, la a susține ceva, la a protesta. Nu pot fi de acord.

Știu că sunt mulți profesioniști, din diferite medii, care își văd de treaba lor. Care se : claustrează, baricadează, ascund, mulțumesc cu certitudinea profesiei, salariului, mediului lor profesional. E o constatare. Ei/ele nu sunt interesați de faptul că existența lor profesională, mai bună, morală, e în dependență directă de tăcerea  lor. De ce ar spune ce cred cu voce tare? Se știe, asta aduce numai necazuri. Oare?

Sunt profesioniști care, prin natura profesiei, sunt văzuți/auziți de un public. Dar sunt mult mai mulți cei/cele care nu au o astfel de expunere publică. În ambele situații unii și unele vor avea curaj sau vor fi interesați să spună ce cred, să vrea ca lucrurile să fie altfel. Tăcerea, însă, lipsa de reacție e dăunătoare. Moral. Când, imediat după 1989, copiii deveniți adolescenți i-au întrebat pe părinți: voi ce ați făcut?, răspunsurile s-au materializat într-o societate românească fără busolă ani de zile. Ceea ce spune mult despre tăcerea care nu înseamnă nimic. Decât lespedea pe un mormânt mereu gol. În care, cel mult, sunt îngropate marile valori simple. Cele care dau substanță unei întâmplări: faptul de a te fi născut. Ceea ce urmează e viața ca atare(!) sau viața în adevăr, aceea mai dificilă, dar care te construiește pe dinăuntru, viața despre care scria Vaclav Havel.

Un curent de opinie, la noi, dar nu numai, e că nu mai avem reperemodele care să ne ghideze spre o astfel de viață. Dar când ele apar, influențează, sunt ele luate în seamă, au un efect constructiv? Orice model include, desigur, un sacrificiu. A-l urma, a te convinge că asta e calea ta, înseamnă să începi să te construiești. Vorbind cu tine, în primul rând. Dar, adesea, tăcerea e preferată. E mai comodă. Aduce beneficii rapid. Nimic de acuzat. Așa e viața.

Când ești pe „scena” profesiei, ceea ce îți dă individualitate nu e numai calitatea competenței tale, ci și substanța morală a acestei competențe. Capacitatea de a spune ce crezi. Din când în când. Altfel, nimic nu crește viu.

 

Standard
Artele în Societate, Generale

România și Teatrul. 1995 și 2019

La interval de 25 de ani am luat parte la două evenimente cu caracter de sinteză privind teatrul românesc. În 1995, la Amsterdam, Institutul Olandez de Teatru organiza la Centrul De Balie, „The Dissident Muse”, un mare proiect privind teatrul și disidența, teatrul critic din spatele Cortinei de Fier. Era primul de acest fel după 1989.

sursa Agencja Gazeta

sursa Agencja Gazeta

Organizat de o personalitate remarcabilă, Dragan Klaić, cunoscător profund al realităților culturale și din artele spectacolului, Dragan (aveam să ne cunoaștem mai bine în anii următori, am fost alături de el și într-o împrejurare dramatică) avea carismă, vorbea nu știu câte limbi străine, avea vocație de constructor în materie de proiecte și programe culturale. În scris era strălucitor, la fel ca atunci când vorbea. Ultima sa carte, Resetting the Stage. Public Theatre between the Market and Democracy (Intellect Books, 2011) e, într-un fel, testamentară, chiar dacă polemică, pentru un intelectual Central-Est european care a construit inegalabil punți între Est și Vest în Europa. Dragan a imaginat acest mare eveniment de la De Balie ca un important, european moment de reflecție asupra Culturii și Teatrului în Timpul Războiului Rece. Cercetătorii aleși să scrie studiile naționale, am fost invitați acolo, aducând cu noi cu o lume care se dezintegra după 1989. Pe scenă, cei 10-12 tineri sau mai puțin tineri am dialogat cu publicul care umpluse complet sala (contra cost). Cercetările noastre au fost reunite într-o publicație, importantă și acum, editată de Dragan și Katarina Pejović, și publicată anul următor: The Dissident Muse: Critical Theatre in Eastern and Central Europe, 1945-1989: Report on the Symposium and the Weekend of Events, De Balie, November 29 – December 3, 1995. Am reflectat mult și înainte și, mai ales, după, asupra rostului Teatrului în Societate, asupra misiunii sale. Veneam acolo, la Amsterdam, după ce reputația mea de critic de teatru și, mai nou, de constructor de organizații (UNITER) erau deja recunoscute. Păstrez și acum în memorie „imagini” de la acel eveniment (nu și foto, din păcate; nu eram – nici acum nu prea sunt – „atent” la imaginea mea).

Trec aproape 25 de ani și o invitație a Cristinei Modreanu, binecunoscută lumii teatrale românești și europene prin articole, studii, cărți și evenimente de prestigiu curatoriate de ea, inclusiv Festivalul Național de Teatru, mă pune în situația de a…accepta: urma să scriu o panoramă a evoluției teatrului românesc la nivel instituțional în perioada 1989-2019. În care am fost direct implicat. Alte decenii teatrale românești. Alături de al meu, apar și alte câteva studii semnate de Cristina însăși, Alina Nelega, Mirella Patureau, Oltița Cântec și Oana Stoica. Cristina, redactoarea-șef al scena.ro, a realizat – cu un efort deloc de trecut cu vederea – un supliment bilingv (engleză/franceză) al revistei cu studiile noastre, obține finanțare de la ICR și înscrie lansarea suplimentului în festivalul Europalia (dedicat anul acesta României), la secțiunea Teatru, care a avut loc în prefața unei seri cu Jurnal de România. Constanța în regia lui Carmen Lidia Vidu. Publicația e consistentă, dă o imagine semnificativă celor trei decenii de teatru scurse la noi iar spectacolul lui Carmen era o fereastră deschisă spre o realitate românască prin care mulți am privit cu mare interes în România. Văzusem spectacolul la Timișoara unde Carmen finisa Jurnal de România.Timișoara (am avut noroc să văd o „generală”  acolo). Am condus atunci, după spectacol, o discuție remarcabilă cu publicul timișorean, în prezența celor șase actrițe și a lui Carmen. Seara în care eram programați la Bruxelles pornea sub auspicii foarte bune deși, când e vorba de ceva „național” prezentat într-un loc „internațional” am mereu un sentiment de nerăbdare a validării (și cu puțină incertitudine) „naționalului” de către „străini”. Nu știam nimic despre organizare, dar speram ce e mai bun.

Europalia e un mare festival și a beneficiat de resursele logistice ale Centrului de arte Bozar din Bruxelles, conținutul românesc fiind organizat de către Institutul Cultural Român, alți partneri fiind Guvernul României și Muzeul Național de Istorie. Trei structuri implicate în reușita unui festival important a cărui nestemată este, fără îndoială, o foarte interesantă expoziție Brâncuși. Catalogul Europalia România include multe și ceva din teatru (https://www.bozar.be/en/activities/157294-romanian-theatre-today). Participarea la discuția despre teatrul românesc, unde a fost prezentată și publicația 30 years after. The Romanian stage – three decades fter the fall of communism/30 ans apres. La scene roumaine – trois decennies apres la chute du communisme, a fost redusă. A trebuit să rearanjez sala prin repunerea scaunelor într-o formă mai agreabilă căci era setată ca pentru o ședință, să „fac” luminile și mica regie a desfășurării. Cumpărasem de la o papetărie o mică recuzită pentru a lucra cu ea în discuție. Dar nimic nu rămăsese din ce discutasem cu o zi înainte cu organizatoarea de la Bozar. Worse, persoana din partea Europalia care ne-a „introdus”, o româncă, nu prea avea habar cine suntem.Bozar 25 oct 2019 EuropaliaDar discuția am animat-o fiecare și s-a putut centra pe unele subiecte de interes pentru cei prezenți. Intrarea a fost liberă, în program sala unde s-a ținut nu era menționată. După, spectacolul constănțean, prezentat după o lungă perioadă de neprogramare, a demarat greu, dar, treptat, a reintrat în forma cea bună. Primele zece minute, un accident tehnic nu a permis proiectarea supratitrării ceea ce, psihologic, pentru cei 70-80 de spectatori prezenți (și nu 370 bilete vândute, cum ne-a spus organizatorul cu o zi înainte), a denaturat așteptările. Cele șase actrițe, Mirela Pană, Liana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Florina Stănculeț, Laura Iordan Adrian, Alina Manțu sunt interesante, fiecare în felul ei, atrag prin abordarea directă a propriei biografii în relație cu orașul lor, Constanța. Spectacolul se alătură celorlalte două „episoade” (Sf. Gheorghe și Timișoara)  și toate trei sunt rodul unui proiect ieșit din comun al regizoarei: nostalgic, mi-am adus aminte pledoaria mea repetată, reluată în Oglinda spartă (UNITEXT, 1997) la începutul anilor’90 ca teatrul românesc să nu mai „fugă” de prezent, un prezent cenzurat drastic înainte de 1989.

Programul „performing arts” din cadrul Europalia România (curator:  Andreea Căpitănescu)  e palid pentru reprezentarea românească. Festivalul a început în septembrie și se termină în august 2020 iar teatrul are 3-4 spectacole invitate de la noi. Nu știu cum, de ce s-a întâmplat așa, dar, dincolo de ocazia de a vorbi, împreună cu Carmen și Cristina, despre teatrul din România după 1989, am rămas cu insatisfacția a ceva ce nu a fost să fie cum trebuie. Nu intru în alte detalii.

Admir curajul, efortul celor două, și al actrițelor de la Constanța de a a realiza bine ceea ce și-au propus profesional, interpretativ, creativ. Proiectele în care s-au implicat și se implică Cristina Modreanu, pe de o parte, și Carmen Lidia Vidu, pe de altă parte, sunt remarcabile, aduc ceva nou, important, necesar. Sunt parte a ceea ce e viu, dinamic în expresia artelor spectacolului de la noi. Nu sunt singurele, firește, și acestor oameni, în general, cred că autoritatea centrală și cea locală ar trebui să le asigure sprijin neîncrâncenat. Ei și ele au arătat că pot crea valoare în cultura română, dincolo de cecitățile, adversitățile, politizările nervoase ale structurilor birocratice și desuete de la noi.

Desigur, între aceste două evenimente de sinteză există mari diferențe. Numitorul lor comun, unul, măcar, e dat de reflexia a ce înseamnă cultură română vie, fie împotriva autorităților, până în 1989, fie încercând să coabiteze cu acestea, după 1990. În expoziția Brâncuș, o realizare remarcabilă, de altfel, a Europalia, am revăzut, de două ori, micul film cu genialul  sculptor bărbos în atelierul său, în curte, tăind piatra cu un fierăstrău, rupând așchii, bucăți, cu mâna cealaltă. Tenace, insistent, îndârjit, ajutând ideea operei să iasă din piatra dură și praful tăierii în forma unei minuni în spațiu. Aș vrea să regăsesc ceva din acest efort în modul în care generațiile mai tinere, și valoroase, din artele spectacolului de la noi sunt încurajate să creeze, să programeze și să difuzeze creațiile lor, valori ale culturii noastre vii. Făcând-o pentru România, o fac pentru lume.

 

Standard