Generale

Copii și cópii. Despre clasa moartă

 

 

Pare că între cei care acum fac ce știu mai bine, adică modifică legea Educației ca să convină unor interese politicianiste, e o legătură strânsă. În ani, ea a produs un grup de interese condus de aceleași figuri care fac Școala românească una nefuncțională, neperformantă, inhibată. Un pod șubred spre un viitor tot mai îndepărtat. Atunci când Școala nu întreține spiritul viuinteligența creativă, motivația de a descoperi, atunci clasele Școlii noastre sunt clase moarte. O clasă moartă, în ciuda eforturilor stereotipe de a o menține în viață artificial. Ea este rezultatul istoric  al unei neînțelegeri care convine grupului de interese ce se manifestă stereotip în Parlament de ani de zile, instrumentat de aceleași figuri-măști neschimbate.

Clasa moartă www.maisondesculturesdumonde.org

Clasa moartă www.maisondesculturesdumonde.org

Clasa moartă a învățământului românesc nu e în școli, ci în parlament. Așezați și ei și ele în bănci, „manualele” lor sunt cele folosite de ani de zile, rupte, murdare, fără conținut nou, păstrând damful gândirii centralizate și al rigidităților unui mușchi, creierul, exersat numai de strapontina de partid pe care stă nemișcat. Ca infestate de microbii unei istorii nefaste, acei domni și acele doamne din băncile parlamentare nu au nici cea mai mică intenție de a propune ceva major, care să recredibilizeze Școala. Dar macină legea Educației, o mestecă și o regurgitează sub formă de modificări care măresc confuzia, dau consistență pasului pe loc și nu mai lasă din chingile politicianismului corpul educației românești. Duc cu ei/ele manechinele unui trecut care i-a marcat (ca în legendarul spectacol „Clasa moartă”, realizat de Tadeusz Kantor în 1975)

Liderii partidului le cer acestor măști albe, rigide, înțepenite în băncile costisitoare (pentru noi!) să facă orice pentru a nu avea o Școală scoasă de sub mantia puturoasă a politicianismului, să facă orice pentru a proteja pe doctorii falși care au infestat și politicul și părți ale mediului academic, să facă orice pentru a nu lăsa în vreo lege să fie pomenit clar plagiatul ca furt. Celor care au avut curajul să își asume faptul că au fost date doctorate unor plagiatori și au făcut public acest lucru, tocmai pentru a începe instalarea unei culturi a eticii și integrității în Școală, un membru al „clasei moarte” le răspunde obraznic.

Ecaterina Andronescu foto paginadepolitica.ro

Ecaterina Andronescu
foto paginadepolitica.ro

O altă „șefă” de „clasă moartă” spune că nu înțelege de ce se face atâta „agitație” cu o modificare despre care acum nu se știe cine, cum a semnat-o: modificarea unui act legislativ care împiedică organizarea concursurilor pentru postul de director de școală. Un altul motivează, la fel ca un școler caragialean, că nu mai e timp pentru organizarea concursului. Mă întreb : cât timp le-a luat ca să se pregătească să fie deputați/te și senatori/senatoare?

Parlamentul României foto agenda.ro

Parlamentul României
foto agenda.ro

Atât s-au străduit să-și scape colegi de clasă parlamentară de plagiatele dovedite, atât de multă energie au consumat pentru proliferarea imposturii, încât au mutilat aiuritor legea, au constrâns-o să încapă în micile lor șănțulețe de pe creier. Un creier obosit, târnosit de „lupta” politică, un creier care nu mai are nevoie să gândească. Miniștri după miniștri, secretari de stat, deputați și senatori, au făcut un kickboxing dezonorant cu ceea ce ar fi trebuit să fie șansa noastră de a ne manifesta ca europeni, ca națiune credibilă: Școala, Educația.

Educația, ca orice sistem, are o considerabilă forță inerțială. Ca și altele, nu acceptă repede, ușor, modificări structurale, standarde de performanțe, competiția. Politicianismul a făcut ca această inerție să se dezvolte. În loc să depună toate eforturile pentru a determina ca Educația să funcționeze în concordanță cu lumea, politicieni destrămați, pentru care integritatea este o …boală, țin Școala captivă în lumea lor. Prin exerciții legislative ineficiente, în răspăr cu punctele de vedere ale experților. Școala lor nu mai e pentru copii, ci pentru cópii. În loc să reformeze cadrul legislativ pentru a dezvolta, individual, personalitatea celor care învață, Școala lor a produs cópii în serie. Mintea conștientă a acestor politicieni care au destrămat Educația în România e afectată de o anestezie prea îndelungată: somnul lor în stare de veghe a născut în anii din urmă hibridul monstruos care e Școala de azi. Desigur, ca să se ajungă aici, nu trebuie uitată inapetența funciară pentru adevăr și integritate, manifestă în general în clasa politică.

Cum, oare, e posibil ca mintea acelor oameni politici să se despartă de propria lor conștiință atunci când produc, cu bună știință, traume în sistemul Educației din România?

Clasa moartă foto expo Kantor lemonde.fr

Clasa moartă
foto expo Kantor lemonde.fr

Un an nervos acesta. Un an în care alegerile parlamentare generează fenomene nocive pentru societate. Unul dintre ele este cruciada impostorilor care au ținte predilecte. Dacă Școala se schimbă în bine, oamenii aceștia ar putea fi priviți apoi ca simple curiozități. Dacă Sănătatea s-ar recupera și condiția sanitară a celor în nevoie s-ar îmbunătăți, oamenii acești ar deveni simple exponate într-un muzeu al curiozităților.

Școala este, ca și Sănătatea, pacientul bolnav acum care ar trebui să intre întrun program de vindecare. Numai că doctorii fie au plagiat, fie au plecat din țară, fie se luptă cu condiția improprie a propriei profesii.

Doctorii universităților noastre își văd liniștiți(?!) de treabă. În departamente, în facultăți, în consilii și în facultăți. Rareori ies în public pentru a-și spune punctul de vedere. ‘Sistemul” veghează ca ei să aibe acest comportament. De fapt, se pare că mulți și multe nu doresc să se…implice. Se duc la „ore” și pleacă de la „ore”, „predau” și pun note. Asta înseamnă Școala.  Și suntem într-un alt an universitar în care numărul candidaților la facultăți a scăzut. Și nu dorim să vedem că avem partea noastră de răspundere pentru calitatea Școlii pe care o reprezentăm în societate. Contribuim mai mult sau mai puțin la ținerea în viață artificială a unei clase moarte, a unei Școli depășite în bună măsură.

Clasa moartă ar trebui să devină o fotografie de epocă, în sepia, pusă într-un album dintr-un dulap. Trecând timpul peste ei și ele, elevii și elevele, studenții și studentele vor să fie vii, să vadă că Școala e pentru ei/ele, altfel ce rost are? Altfel, bătrâni, vor duce în spate, un manechin, dublul lor,  copilăria și adolescența vidate de energie, uscate de ideile înghețate ale liderilor „clasei moarte”.

Standard
Generale

Clasa moartă

 

Am fost într-o seară, pentru prima dată, la Centrul de teatru educațional Replika, ca să văd spectacolul „Amintiri din epoca de școală”, pe un text de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol, cu Alexandru Potocean și Katia Pascariu. Înainte, cumpărasem de la mica librărie din cartier, unde părinți și copii întrebau/cumpărau manuale școlare, câteva cărți, între care și cea mai recentă traducere a psihologului Antonio Damasio, Sinele. Construirea creierului conștient (în orig. „Self Comes to Mind”, 2010). După spectacol, în contextul acțiunilor parlamentare privind Educația, aveam să citesc, în primele pagini ale cărții, și aceste rânduri: „Faptul că nimeni nu vede mintea altuia, conștientă sau nu, e deosebit de misterios. Putem observa corpul și acțiunile altora, ceea ce fac sau spun sau scriu, și putem face presupuneri în cunoștință de cauză despre ceea ce gândesc. Dar nu le putem observa mintea; putem s-o observăm doar pe a noastră, din interior, și printr-o fereastră mai degrabă îngust.” (p.13, trad. Doina Lică) Și m-am gândit, încă odată, la ce poate fi în mintea celor care, deputați și senatori, sabordează Educația, înnecând-o, trăgând-o la fundul propriei lor înțelegeri.

Sala de tip studio de la Replika nu e mare. Publicul se află, cu primele rânduri, foarte aproape de actori. În acest spectacol, spațiul de joc e împărțit în câteva locuri, mobilate simplu, colorat, ca la școală, de scenografia Mariei Mandea. Cele două „băncuțe”, cele două ghiozdane tricolorate și supradimensionate, plasate fie în laterale, fie centrat, tăblița cu cretă în fundal, pe mijloc permit interpreților o dinamică simplă, dar semnificativă: sunt elevii atâtor clase moarte din școala românească. Clase unde teroarea de a fi „prins”, de a greși, de „a nu ști”, conformitatea răsplătită a răspunsurilor memorate ș.a. au creat dependențe, obișnuințe și, mai ales, lipsa unui mediu educațional prietenos, eficient care să îi ajute pe copii să își fomeze un mod de a gândi. O școală unde să fie „și despre mine”. Spectacolul, gândit regizoral în oglinda dialogului indirect, e construit pe baza unui text divizat în scene, fiecare cu o „situație” școlară traumatizantă. Autoarea textului, Mihaela Michailov, are  siguranța „tăieturii” replicii și, cu concursul actorilor, creează premisa regizorală a unei lumi neschimbate a școlii încremenite. Dar, interesant, regizorul își conduce actorii nu în ideea re-prezentării secvențelor, ci în aceea a desenului în tușă expresivă, cu plonjeuri și contra-plonjeuri în sensibilitatea, conștiința șocată a copiilor. Ei sunt cei care, an de an, suportă mortificarea spirituală produsă de dascăli.

Gestual, actorii evoluează de multe ori în maniera teatrului de păpuși, mișcarea în scenă e în consecință, iar privirea lucrează extraordinar în acest spațiu relativ mic.

Alexandru Potocean foto Replika

Alexandru Potocean foto Replika

Katia Pascariu și Alexandru Potocean își construiesc modul de joc cu o naturalețe care te face să accepți imediat substituirea de vârstă. Ei sunt băiețelul și fetița, școlarii aceia înfricoșați dar și cu un semn de întrebare care, mai târziu, îi vor face probabil să se/ne întrebe ce au făcut din ei? Dar sunt, când și când, și dascălii, păpuși derizorii ale clasei moarte.

Spectacolul e gândit în tonuri de  acuarelă, mai degrabă decât în tușe nervoase. Publicul recunoaște „scenele”, amintirile vin, desigur, privite acum cu zâmbet, cu râs, dar, poate, și cu marele semn de întrebare al părinților de acum-copiii de odinioară: de ce am suportat/de ce am acceptat asta? O școală care, vorba unui titlu, „este incapabilă să învețe”. O școală unde prezentul și schița viitorului sunt mantaua opresivă a școlii trecutului. Apasă și azi greu, cu programe/manuale și moduri de a „preda” neschimbate în esență. Școala la care absolvă clase după clase „moarte” și unde spiritul liber, manifestarea motivată pentru cunoaștere, școala care să fie și pentru elev/student nu sunt încurajate deloc. Inevitabil, spectacolul de la Replika dezvoltă o problematică sensibilă, pune întrebări și te face pe tine, adult, votant, să te întrebi: Ce este în mintea celor care decid, de ani de zile, în ce privește Școala românească?

Mi-ar fi plăcut ca spectacolul să fie mai critic în sensul unui dramatism mai interogativ/acuzator. Există câteva scene create astfel: aceea cu „gura” terorizantă a dascălului este foarte bine introdusă și realizată. Dar interacțiunea cu publicul în acea seară a fost „generică”, nu individualizată. Iar aceea cu câțiva copii, așezați în primul rând, a fost amuzantă, dar la îndemână.

Fără îndoială, cei doi actori sunt stăpâni siguri ai unor roluri dificile: sub alura de joc, granița între naivitatea copilăriei și presentimentul adult că ceva nu e în regulă, e foarte subțire.

Katia Pascariu foto Replika

Katia Pascariu foto Replika

Katia Pascariu Foto Cornel Putan

Katia Pascariu Foto Cornel Putan

Katia Pascariu lucrează firesc, cu fandări expresive în locul de joc, în tandem cu Alexandru Potocean, ale cărui posturi scenice, mod de a integra un umor consistent care nu vine atât din cuvânt cât, mai ales, din privire, conturează un univers creat de Școală, un fel de univers concentraționar. Ca și cum nu ar fi așa, de fapt.

Mă duc cu gândul la alte abordări ale temei spectacolului, la multele bătălii duse, în alte părți, pentru a construi o Școală pentruelevi/studenți. Au durat ani, zeci de ani. În mod excepțional, la unii, sute de ani. Nu ar trebui să ne descurajeze asta. Ci modul inept în care noi pierdem timpul modificând nu în sensul școlii de mâine, ci în sensul păstrării unui status-quo care diminuează potențialul de cunoaștere și învățare. Să lucrezi în contra sensului de dezvoltare firească a Școlii, fără a îndrăzni, fără a schimba esențial acolo unde se impune, înseamnă să mortifici în continuare spiritul viu al prezentului. Pare că între cei care acum fac ce știu mai bine, adică modifică legea ca să convină unor interese politicianiste, e o legătură strânsă de un grup de interese condus de aceleași figuri care fac Școala românească una proastă, ca un pod spre viitor tot mai îndepărtat.

www.maisondesculturesdumonde.org

www.maisondesculturesdumonde.org

Îmi vine în minte „Clasa moartă”, spectacolul legendar al artistului-regizor polonez Tadeusz Kantor, prezentat în premieră mondială în 1975 lângă Cracovia, apoi la Nancy și Paris. Bătrânii decrepiți, așezați în bănci, cu copiii-manechin, copiii care au fost cândva, striviți, apoi, vidați, uscați de tot ce putea fi viu în ei/ele, în urma terorii școlare, a pedepselor, a unei istorii care se așează peste ei, ca o piatră tombală. O istorie care le distruge pofta, curiozitatea, interesul de a învăța, o istorie care le distruge cărțile și îi trimite nepregătiți pe frontul vieții.

Standard
Generale

Cristina Modreanu: „Cred că cel mai mare risc e să devenim irelevanți pentru o societate în continuă și tot mai rapidă schimbare.”

foto www.cristinamodreanu.com

foto www.cristinamodreanu.com

 

 

Cristina Modreanu s-a impus în ultimul deceniu drept un animator profesionist al vieții teatrale din România în direcția introducerii unor moduri noi ale creării evenimentului cultural-teatral. Creatoare de proiecte din perspectivă multidisciplinară, uneori feministă, cunoscătoare a unor fenomene cultural-spectaculare din mai multe țări, inclusiv Statele Unite, ea devine de mai mulți ani un indicator al unei evoluții a artelor spectacolului. Nu atrage întotdeauna admiratori căci unele dintre ideile, preferințele sau afirmațiile sale critice nu convin sau întâmpină rezistențe. Este un om de cultură care stăpânește expert moduri de afirmare a ideilor prin acțiune concretă și argument incisiv. Critic teatral, autoare de cărți, traducătoare, curatoare, cadru didactic, conferențiar,  editor, Cristina Modreanu este una dintre vocile autorizate ale culturii teatrale din România.

 

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Dorina Chiriac: „E o prăpastie uriașă între viața teatrală și cei care se presupune că o controlează”

foto gândul.info

foto gândul.info

Dorina Chirac este o actriță care marchează un teritoriu special al artei actorului. În teatru, în film, la radio, în concert. Evoluțiile ei, modul în care construiește propria interpretare, dar și relația scenică indică o sensibilitate hrănită de o reactivitate rară. Când un actor nu mai reacționează, ci răspunde „meseriaș” numai, ceva din fibra lui s-a rigidizat. Nu numai în arta sa, ci și în viața sa.

„Am ieșit in stradă zile la rând. pentru civilizație. Pentru siguranță. am ieșit să schimb lumea. să o fac mai frumoasă acum, cât încă nu își dă seama copilul meu cât e lumea de-ncurcată și tristă. Am strigat să fiu respectată. nu vreau nimic pe degeaba. Vreau să muncesc in continuare cinstit și implicat si să fiu plătită pentru ce și cum și cât fac. Au trecut câteva zile și deja cred c-am visat. Cred că lumea nu vrea încă să fie schimbată.
Am lipsit motivat aseară. Mi-e greu, însă, să îți motivez ție absențele. și, crede-mă, vreau să fac asta.”

(mesaj pentru Klaus Iohannis, pe pagina sa de Facebook, noiembrie 2015)

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (III)

Intră în scenă avocații

 

Cum apreciezi talentul? E dificil, desigur. Mi-a reținut atenția ce a spus odinioară Papa Ioan Paul II: “Talentul artistic e un dar de la Dumnezeu și cine și-l descoperă are o anume obligație: să știe că nu îl poate rispi, ci că trebuie să-l dezvolte”. O enormă bibliotecă teatrală s-a scris despre talentul artiștilor din artele spectacolului. Mult orgoliu, vanități desfășurate pentru a desemna pe „cel mai…”, „cea mai…”. Mult efort pentru a pune în valoare criteriile, gustul în funcție de care subiectivitatea cronicarului se manifestă. Ce te faci, însă, când talentul e ținta subiectivității directorului?

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (II)

Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro

Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro

 

Despre artă, talent și abuz.

O faimoasă actriță fusese concediată de către direcția Teatrului Național pe motiv de „scădere vădită a talentului”! Dar cum se poate măsura, aprecia că un artist e în scădere vădită de talent?

De aici începe procesul, Naționalul este pus sub lupă, directorul său, comitetul de lectură sunt chestionați, presa intervine. Un proces care aduce la rampă aspecte politice, artistice, financiare și de moralitate. Voi folosi, în continuare, informații, voi cita din lucrarea Pentru artă, referențiată în primul episod.

Să intrăm în culisele procesului.

Continuă lectura

Standard
Carte de bucate a unui deținutminte, Generale

Cartea de bucate a unui deținutminte

 

1.

Tu vrei să mănânci sau vrei să citești? E totuna,
și ziua începu când fluturele duse vestea.

2.

Între gratții, spațiul libertății,
de n-ai uita, a scris încet mâna copilului. Pe ecografie, mama citea.

3.

Un pas, doi, trei, înapoi, și respiri.

În apă, nu respiri, dar capul sus, spre cer, citește libertatea.

4.

Pâinea mea, minge de fotbal, jocul picioarelor

celor care nu o mai mănâncă.Ei se joacă. Ei ce mănâncă?

5.

Azi. E mult, cât crește firul. Lângă ieri.

6.

A fost închis azi la ora cinci. Așa s-a întâmplat. Poarta pe care a intrat, de afară, s-a închis în urma-i ca un testament sigilat. De aici începu o altă zi. Foarte lungă. O privește cum începe să crească, ca un aluat al unei pâini ce e mereu pentru alții.

7.

Astăzi facem un eseu. Despre ținerea de minte. Întâi întrebați ce este aceea. Apoi, întrebați din nou, pe alții. Cândva, vă veți opri pentru că veți ști. Și începeți eseul. Cum e corect să începeți atunci când mâna de scris se descărnează: „M-am născut” sau „Am fost născut” ? Răspundeți. Aveți șaptezeci de ani pentru asta. Scrieți cu aceeași culoare, roșu de sânge. Dacă ați greșit și vreți să corectați, faceți-o repede cu o electrocardiogramă, dacă puteți, dacă nu, va fi o linie continuă. Când nu veți mai auzi linia, știți că eseul s-a sfârșit. Și vă puteți semna. După care, va fi mâine. Tu nu mai ești mâine. Deci, astăzi facem un eseu…

8.

Pisica privește trist. Tu o privești. De ce nu ne-nțelegem? Am pornit pe drumuri diferite. Cândva, nu ne despărțisem. „Nu mai zgâria cartea aia!” Iei cartea, desigur, e Darwin. Pisica a înțeles și privește superioritatea ta.

9.

Sunt curios. Până când?

10.

Putem citi ce vrem. Dacă citim tot, suntem morți. Putem mânca ce vrem. Dacă mâncăm tot, suntem morți. Să luăm pâinea, de pildă. E bună, e rea, mai bine fără, totuși, puțină nu strică, mai bine albă, nu, cu cereale. Pâinea s-a complicat. Stai cu ea în față și nu știi ce să faci. Alții ar mânca-o. Ai omorî pentru o pâine?  Mulți fac asta, dar nu pentru o pâine. Ci pentru că trebuie. Cum așa? Uite, spune la televizor că iar au bombardat. Eu cred că dacă stai cu o pâine în mână, nu te poate omorî nimeni. Ca acum. Vezi, nu ne omoară nimeni. Pentru că nu mai e nevoie.

11.

Bucata. Bucăți. Bucate. Bucc(o).Gura. Deținutminte: nu mânca/vorbi în același timp. E o contradicție dureroasă: ceva intră în același timp cu ceva care iese din gură. O cale de acces cu două sensuri. Dacă nu respecți regulile de circulație, poți să mori. La fel ca pe autostradă. Citește: la semnul.., acordă prioritate…Scrie regula de 25 de ori pe zi, timp de trei zile. Și, treci la ascultare. Nu vei mânca/vorbi trei zile.

Standard
Actorul, Artele în Societate

Lipsa de talent și Teatrul Național. Un proces de la 1927 (I)

 

O faimoasă actriță fusese concediată de către direcția Teatrului Național pe motiv de „scădere vădită a talentului”! Dar cum se poate măsura, aprecia că un artist e în scădere vădită de talent?

De aici începe procesul, Naționalul este pus sub lupă, directorul său, comitetul de lectură sunt chestionați, presa intervine. Un proces care aduce la rampă aspecte politice, artistice, financiare și de moralitate. Să intrăm în sala de judecată.

Continuă lectura

Standard
Generale

Șmecherașul Savanei cu teflon

Câteodată, sunt unele reclame care îți lasă un gust amar. Murdăresc fără ca realizatorii lor să își dea seama. Sau, dacă e intenționată, murdăria e emblema șmecheriei cu ghivent. Așa mi se pare și reclama, una dintre cele ale seriei Savana culori. Nu analizez interpretarea personajului lui Andi Vasluianu, ci personajul – un șmecheraș simpatic și dibaci care te face să îți placă și ce nu-ți place (vezi reclama cu soacra-Natașa Raab), și ideea „creativilor” care l-au născut.

Da Vinci Uomo vitruviano

Da Vinci Uomo vitruviano

Personajul a desenat în interiorul unei rame albe aplicate pe un perete bleu o stângace imitație a celebrului desen al lui Leonardo da Vinci, Uomo vitruviano (1490), simbolică reprezentare a uniunii științelor cu artele prin corpul uman. „Artistul” amator, după ce termină desenul, face câțiva pași înapoi, cadrează din degete (vezi ideea proporțiilor), se semnează, la mișto, Van Gogu, („creativii” fac cu ochiul șmecherește pentru cei care știu despre celebrul pictor Van Gogh) și, când apare „meșterul”, șterge repede cu buretele, spunând: „cine a făcut, bre, mizeria asta? Noroc că e cu teflon. Se curăță”. Sigur, totul e o joacă. În care sunt folosite referințe ale artei universale. La mișto. S-a mai întâmplat. Mă întreb pentru cine e reclama: pentru cei care știu aceste referințe, da, ei „elitele”, vor înțelege. Se vor distra? Nu știu. Pentru cei care nu cunosc aceste referințe? Care ar fi sensul? Dincolo de faptul că „artistul”-șmecheraș nu își asumă „mizeria”, cinstit. Ce, n-are omul voie să se viseze un Van Gogu dă Vinci? Dacă „meșterul”, în spiritul reclamei (pictură, desen), i-ar fi spus:” vezi că aici linia trebuie mai…” sau „asta vă-nvață la școala aia de artă populară”, reclama ar fi avut, cred, sens/umor mai ca lumea. Așa…

„Bre” este deja o marcă la Savana cu teflon. Se asociază bine cu șmecheriile cu ghivent. E mișto. E în spiritul „avangardei” de Dâmbovița. E cool. Noroc că e cu teflon.

Delete, bre.

Sursa: YouTube

Standard
Reacție rapidă

Ziua când m-am oprit

6 august. E o zi specială pentru mine. Cu mai mulți ani în urmă, într-o zi, ducându-mă spre facultate, nu mergea scara rulantă de la metrou, am urcat toate treptele, și am ajuns sus, gâfâind, transpirat.Și a fost momentul acela, rar, când te întrebi, în timp ce mâna s-a dus automat după pachetul din buzunarul de la piept să scot o țigare: „de ce fac eu asta?”

Secunda în care m-a fulgerat întrebarea a fost începutul. M-a ajutat și faptul că Andrei se oprise din fumat cu câteva luni înainte. Mi-a semnalat o carte. Nu m-am dus la doctor, n-am luat nicio pastilă, nu mi-am pus niciun plasture. Am citit o parte din carte. Ideea care mi-a rămas: să îți alegi ziua când te oprești din fumat. Am ales 6 august, ziua bombei atomice, la Hiroshima. Muriseră, însă, mai mulți din cauza fumatului decât din cauza bombei.

În dimineața zilei de 6 august, am ieșit pe balcon, cu cana de cafea și am fumat ultima țigare. Știind, acceptând că e ultima. De atunci nici măcar imboldul, umbra dorinței de a pune o țigare în gură nu m-au mai încercat.

Să nu credeți că după, am început să dau sfaturi. Nu. E o luptă a ta cu tine. Dacă crezi că merită, o vei câștiga. Dacă nu, vei fuma. Nici nu fac din asta cine ce știe act de bravură. Dar mă simt altfel. Și cei din jurul meu. La care trebuia să mă gândesc, demult, în primul rând. Unele lucruri le înveți târziu. Bine și-așa than never.

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Cosmin Manolescu: „Este nevoie de proiecte mai curajoase, atipice, care să readucă încrederea în dansul contemporan și care să atragă un public nou.”

Foto Mihai Benea

Foto Mihai Benea

Cosmin Manolescu este unul dintre cei mai cunoscuți dansatori și coregrafi de după 1990. Un artist al mișcării. Spectacolele sale, inițiativele sale în comunitatea dansului de azi din România, proiectele sale artistice conturează profilul unui artist care, dincolo de arta sa, s-a implicat și în condiția acestei arte, la nivelul cadrului legislativ care ar trebui să o susțină. Și el, și alți colegi ai săi mi-au fost studenți la Academia de Teatru și Film, în prima promoție de coregrafi (sper că memoria nu mă înșeală). Cele ce urmează nu sunt numai și doar un simplu interviu. Cosmin conturează anatomia unui domeniu, al unei arte care, în mod inexplicabil, poate, nu este pusă încă în drepturile care i se cuvin. Dincolo de orgolii, de animozitățile între grupuri (prin 1997 îmi aduc aminte că am provocat/moderat o întâlnire a „clasicilor” și „modernilor” la Ministerul Culturii pentru a încerca rezolvarea acestor animozități), ceea ce transpare limpede este condiția atât de fragilă a dansului, a coregrafiei de azi în România.

  Continuă lectura

Standard