Generale

Despre inutilitatea jurământului

Oameni care depun un jurământ în public. Bărbați și femei aleși de oameni sau numiți în funcții publice, mai mari sau mai mici. Președintele României, deputați și senatori, miniștri și funcționari publici, ei și ele depun un jurământ. Ce spun oamenii aceștia în acele momente? Dar când nu și-au ținut jurământul?

Continuă lectura

Standard
Generale

Armele și gradele plagiatului academic

Dacă dovedirea cazurilor de plagiat ale demnitarilor români n-ar fi fost făcută începând cu 2012 (plagiatul Ponta și verdictul omorât în fașă al CNATDCU și, mai ales, verdictul Comisiei de etică a Universității din București) și continuând cu investigații și articole ale Sidoniei Bogdan, Melania Cincea și, în special, ale Emiliei Șercan (pentru zona așa numitelor „Științe militare”, domeniu inventat din motive practice financiare și de prestigiu fonf, și parafat ministerial de Ecaterina Andronescu), plagiatul ar fi rămas în continuare o realitate bine ascunsă de complicitatea sistemului academic-ministerial. În ciuda semnalărilor, intervențiilor publice făcute ani de zile de câțiva dintre noi, fie din țară, fie din alte părți de lume, universitățile românești mențin în continuare chestiunea eticii academice prizonieră a Codurilor de etică care stipulează ce nu este corect și cum se sancționează incorectitudinea. Noi nu facem încă mai nimic în ce privește caracterul personalului didactic, a staff-urilor academice. Cu alte cuvinte, nu încurajăm și nu punem în mișcare ceea ce poate fi virtutea etică în mediul academic. Ca și cum n-am vrea să avem de-a face cu o boală rușinoasă. Preocupați de clasamente, de publicare, de cercetare cuantificabilă (cât de valoroasă, cât de efectivă pentru domeniul X de cunoștere?), ne claustrăm în venitul salarial asigurat și în „catedrele” pe care suntem stăpâni, uitând-ignorând-nesimțind că inima Educației nu este…creierul, ci etica, valorile morale ale actului de predare și de cercetare.

Cred că universitatea românească are nevoie de o reașezare etică. De o reformulare, din perspectiva eticii și integrității, a misiunii sale fundamentale. Oricât ar fi de neconvenabilă, de jenantă pentru mulți.

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Cultura Educației sau Barbarii dinăuntru

Sunt sigur că ați observat că, după 1989, două ministere dețin poziții fruntașe în topul nefericit al celor mai frecvente schimbări de miniștri: Educația și Cultura. S-a scris adesea despre acest fapt, considerat ca o lipsă de atenție a partidelor câștigătoare ale alegerilor de a investi resurse umane și bugetare serioase în două ministere…minore. Minore, adică …mici. Mici, adică dotate cu puțin. Puțin, adică…suficient. Suficient, adică…”avem lucruri mai serioase de făcut”. Economia, infrastructura, spitalele, securitatea energetică, informatizarea sectorială, planurile macro, planurile strategice, …

De ce ni se întâmplă asta? Sunt multe explicații. Dar una s-ar putea referi la noua cultură a barbarilor de gradul trei. A  acelora care și-au făcut (dacă?) studiile inconsistent, târându-se ignorant, fără imboldul de a fi bun în vreo specializare. La Greci, barbarul era cel care nu știa greaca. Nu știai greaca, adică nu știai Logica, Dialectica, adică nu stăpâneai Arta Discursului care înseamnă Arta învățării celorlalți. Exercițiul doctoral, de pildă, are puțin din toate acestea în cazul ultimei probe: noi o numim „susținere publică”, restul lumii (mai) civilizate o numește „defense”, „apărarea tezei”, deci. Căci se presupune că teza de doctorat chiar este o teză pe care ești chemat/ă să o aperi în fața criticii comisiei sau a publicului. Printr-un discurs care îi învață pe ceilalți. Când un guvern sau un ministru ia o măsură, și există reacții publice la aceasta, guvernul sau ministrul este obligat moral, dar și politic (e în interesul polis-ului) să o explice, apărând-o. Prin discurs, logic, firește. Legitimitatea ta e dată nu de faptul că ai câștigat alegerile, ci de faptul că guvernezi, iei decizii pentru polis, pentru Cetate, pentru stat, în ansamblu. Pentru ca să poți funcționa astfel, Educația ta ca guvernant e obligatoriu să fie sora geamănă a Culturii tale ca guvernant. Dar dacă tu te bâlbâi, nu mai poți fi legitim. Interesant, barbaros  are aceeași rădăcină cu balbutiare, „a se bâlbâi”. Căci Grecilor, limba barbarilor le suna ca o bâlbâială nesfârșită.

Barbarii intră treptat într-un raport dialectic cu cei care reprezintă interiorul, ei cei care vin din exterior. Walter J. Ong face o analiză seducătoare a acestui raport, în The Barbarian Within, pentru a arăta că, de la un moment dat, barbarii vor induce în acest nucleu dur al Logicii, al limbii civilizației, un elelement de destructurare care va fi acceptat. O cale sigură e declinul Gramaticii. O vedem și noi, la noi, unde lipsa de structurare a prezenței publice în cazul multor figuri, are la bază acest declin, cu repercusiuni sesizate deja, asupra Logicii și Artei învățării celorlalți. Barbarii aceștia nu mai sunt de gradul doi (al culturii textului, l-au „sărit” pe acesta), pentru a „retrograda” în rangul trei: al existenței spectaculare în cultura digitală unde imaginea și textul prescurtat pe devices-uri digitale îi/le degrevează de exercițiul fondator al Integrității prin Discurs. În mai multe părți din Europa, ei (și ele!) sunt o prezență clară, semnalizând cum exterioritatea corodează interioritatea a ceea ce ne-am obișnuit să numim valori (europene, în cazul nostru). Barbarii de gradul trei evacuează prin exercițiul democratic al votului și reprezentării valorile și principiile fondatoare ale statutului de drept pentru că vor să înlocuiască statul de drept cu dreptul statului. Pentru asta nu e nevoie de Educație și Cultură ca antrenamente ale minții civilizate, ci de vigoarea celor care, exteriorizați, vor să devină interiorizați în noul stat. Să fie noul interior. Să ne locuiască. Și atunci limba lor, barbara, va fi engleza dezintegrării. Vor construi un nou „interior” care să reziste asaltului civilizației. Europa granițelor s-ar putea reinventa, dar asta va fi mai nimic față de granițele (valorilor) Europei, tot mai laxe în tornada globalizării care seamănă tot mai mult cu o orchestră în derivă, interpretând fără partituri pentru un public care se simte tot mai bine fără casă. Se simte tot mai bine afară.

Standard
Artele Comunicării, Artele Interpretării, Cronicile mele, Generale

Pinter. Inegalabilul

Foto Tristram Kenton

Foto Tristram Kenton

Au trecut zece ani de la stingerea sa. Mă atrăsese la scrisul lui o ambiguitate extraordinară, dar și o precizie  a consemnării acestei ambiguități. Am dat, cândva peste o zicere a lui : One way of looking at speech is to say it is a constant stratagem to cover nakedness. Nu știu de ce mi-a atras atunci atenția. Am tradus câteva texte ale lui, am scris de mai multe ori despre el, am încercat un mare proiect editorial cu traducerea celei mai consistente părți a operei lui dramaturgice precum și a scrierilor publicistice. Proiectul nu a fost finalizat. La vremea aceea, Harold Pinter se afirma ca o voce critică puternic anti-americană. Asta nu a convenit. Scriitorul era la curent cu proiectul, biograful său, Michael Billington mi-a confirmat de două ori acest lucru (prin scrisori, nu era Internet pe atunci sau telefonie mobilă). Memoria îmi readuce în prezent o scriere, o cronică pe care am făcut-o unui spectacol de teatru radiofonic, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș. Mi-a făcut plăcere atunci să ascult și apoi să scriu despre. Reiau această cronică, mai jos.

 

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Interpretării

Și dacă nu vezi fețele actorilor pe scenă?

 

Nu e prima dată – și nu sunt singurul – când mă gândesc la următoarea problemă: are importanță sau nu dacă NU vezi expresiile feței actorului pe scenă pentru că stai în sală departe de el/ea? Istoricul grăbit al teatrului ar spune: “în Grecia antică, purtau măști, nu?” Desigur, știm azi de ce purtau măști și cum au dispărut măștile, purtate în acel scop, căci altfel masca nu a dispărut cu totul din teatru. Dar faptul rămâne: stai în sală pe un loc de unde, de fapt, nu vezi expresiile feței actorilor, vezi mișcarea corpului, atitudinea, gestul. Atât. Și auzi, desigur, vocile lor. Și tăcerile lor.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Generale

Havel. Puterea dialogului sau Dialogul puterii

Sunt la Geneva. La un moment dat văd într-un colț al parcului două scaune, o mică masă rotundă, din mijlocul căreia răsărea un arbust de tei. Ne apropiem, e o mică instalație, în memoria lui Václav  Havel și a credinței sale în virtutea Dialogului. La 30 de ani după apariția Puterii celor fără de putere, text devenit celebru apoi, am această surpriză. Un om, un personaj, un caracter integru al timpurilor noastre, cel care a avut viziunea unui destin al cehilor fără să fie nevoie ca, în 1989, să moară oameni în „revoluție”.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate, Cărți, Cărți citite

Teatrale. „Dinăuntru” la Târgu Mureș

S-au aliniat „planetele” (agendele) și am acceptat să susțin o conferință despre o sută de ani de învățământ teatral românesc la Universitatea de Arte din Târgu Mureș care m-a invitat în cadrul Festivalului Studio (Întâlnirea școlilor de teatru). Dar și să prezint o carte specială, „Dinăuntru”, a regizorului Theodor-Cristian Popescu. Dedicația lui pentru mine, unul  dintre foștii săi profesori la ATF, se termină astfel: „cu prietenie în formă continuată”! Mi-a plăcut.

Despre situația Studiilor teatrale în România voi scrie cu alt prilej. Teatrul la universitate nu cred că este așezat încă cum trebuie. Dacă rama universitară este cea mai potrivită pentru un astfel de proces educațional! Numărul mare de furnizori de studii teatrale în învățământul superior, cu precădere la specializarea  Actorie, ridică probleme serioase. Complicate de ciclurile masterale și doctorale. Dar nu e numai asta.Situația neclară a doctoratului profesional complică și ea situația prezentă.

Dinăuntru, editura Eikon, 2018

Dinăuntru, editura Eikon, 2018

Mi-a atras atenția cartea lui Theodor-Cristian Popescu pentru că este o raritate. E despre un curs masteral la Universitatea de Arte din Târgu Mureș care i-a dat posibilitatea regizorului să își pună în practică ideile pedagogice. Acestui curs îi sunt adăugate, în a doua parte, articole selectate din ultimele două decenii din publicații teatrale și culturale românești („Teatrul azi”, „Scena”, „UltimaT”, „Observator cultural”). Cele două părți sunt ca emisferele cerebrale: funcționează separat, dar și împreună, corpul neuronal care le ține împreună fiind  viziunea practică a regizorului, creator și reflexiv la modul pragmatic în ce privește educația studenților-regizori, dar și în ce privește anatomia teatrului românesc de azi. Regizorul are experiențe teatrale și culturale diverse, celei românești adăugându-i-se cea americană și canadiană. Ele conturează lumea cunoscută „dinăuntru” a actului teatral, artisticitatea și tehnicalitatea sa în relație cu publicurile de azi.

Ce interesează, din alt punct de vedere, este modul deschis, clar de articulare a ideilor și invitația la a stimula diversitatea experiențelor teatrale în rândul studenților-regizori. Experiențele de cunoaștere pe care le-a oferit acestora, modul ingenios în care și-a construit cursul, în care i-a implicat pe studenți în sensul autodescoperirii structurii potențialului lor creator, conturează o didactică regizorală remarcabilă. Încurajată de universitate. Gândindu-mă la „țintele” sale publicistice, la intervențiile privind chestiuni de substanță ale existenței și, mai ales, dezvoltării, lumii noastre teatrale, mi-a venit în minte figura lui Ion Sava, regizorul interbelic care a a creat o nouă direcție în abordarea teatrului.

Cartea lui Theodor-Cristian Popescu, „Dinăuntru”, e construită și ca obiect: de la copertă, la inserturile-citat, presărate, din loc în loc, într-o „dramaturgie” sui-generis, până la compoziția tipografică a paginilor, totul arată atenția acordată unei cărți care are ce „spune”. La lansare, intervenția colegei lui de facultate, regizoarea Anca Bradu, a conturat nu numai o afinitate de generație, dar a produs, între alte idei, și o confesiune care m-a mișcat în legătură cu cursul meu de atunci de la ATF.

Nu sunt frecvente, la noi, cazurile regizorilor-pedagogi care ies în public și cu astfel de cărți. În timp ce creează și spectacole precum impecabilul ca execuție actoricească și viziune a unei lumi „ciudate”, Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig. Am admirat nu numai construcția acestei lumi, ci și interpretarea celor trei actrițe: Roxana Marian, Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu.

După nu știu câtă vreme, revenirea la Târgu Mureș mi-a reînviat amintiri legate oameni cu care am lucrat pe atunci, evenimente din viața teatrală mureșană. Activitatea lui Theodor-Cristian Popescu în mediul universitar și în cel artistic, legate și de oraș, e semnificativă pentru o arie de interes dincolo de geografie: regizorul e un om al teatrului care nu se conformează. Al unuia care îndrăznește.

Standard
Artele Educației

Integritatea în Educație

Azi e sâmbătă. Timp de două ore, am rezolvat corespondența pentru cursanți, notele de la un curs de două zile, 6 ore în total, la patru școli doctorale. Cursul ordonat de fostul ministru al Educației: Etică și Integritate Academică (EIA). Curs care a pus probleme serioase universităților: normarea, programarea, spațiile, specialiștii în Etică și…Integritate academică.  Vreau, pot?, să scriu cele ce urmează înainte de a merge la  teatru. Mâine zbor la  Cluj unde luni am două susțineri publice de teze de doctorat. Ambele în cotutelă: una cu Germania, alta locală. Ambele mi-au cerut un efort special, dar în sensuri diferite.

Nu am reușit să  termin sâmbătă. Între timp, am fost la Cluj. M-am întors bucuros că am finalizat un doctorat foarte bun, ieșit din comun, al Alexandrei Pâzgu, fosta mea studentă la Teatrologie de la Sibiu. Realizat în cotutelă internațională (cu Bojana Kunst, un nume de referință în Studiile teatrale), doctoratul acesta certifică în Alexandra un talent în gândirea teoretică privind Performing Arts. Susținerea tezei, în limba engleză, a fost un model de organizare și expunere. Pentru cele două universități din România și din Germania, doctoratul în cotutelă internațională pe domeniul științelor teatrului a fost o premieră. A durat șase ani. Ultimele două versiuni ale tezei mi-au cerut mie și Bojanei Kunst o concentrare aparte pentru a face ultimele sugestii. Uneori, ca și în acest caz, coordonarea științifică îți aduce satisfacția unor descoperiri dacă doctorandul e dotat/talentat în materie de cercetare științifică.

Mă preocupă în continuare slaba cunoaștere privind integritatea în mediul universitar. Majoritatea preferă să nu aibă de-a face cu chestiunea, o ignoră sau preferă, în general, să-și vadă de treabă. Numai că în această treabă ideea de a trăi într-un mediu academic sănătos, nu-și face loc. Când discut, în public, despre, de pildă, tehnologia plagiatului, observ că mulți nu cunosc dincolo de copy-paste sau parafrazare incorectă. Când discut despre alte vulnerabilități : hărțuirea, concursurile pe post didactic care nu-s ok sau evaluarea părtinitoare a unor Cv-uri academice, iarăși, reacția este „n-aș vrea s-aud despre astea”. Presupunem că există, dar nu vrem, nu ne interesează să contribuim activ la limitarea „opagubelor” și, mai ales, la instalarea unei culturi a integrității în universitățile noastre. Cum fac alții, demult. Căci nivelul scăzut de integritate se reflectă direct în credibilitatea diplomelor universitare.

Din cât știu, în universitățile din România (dar nu numai), domeniul Eticii și Integrității Academice este mai degrabă aproximat. E mai eficient în a produce Norme, regulamente, Coduri decât în a organiza practic asumarea, incorporarea acestora prin acțiuni specifice, regulate. Nu printr-un curs, numai, o conferință, studii, activitatea Comisiilor de etică academică. Și  aceste sunt utile, fără îndoială, dar în ce măsură sunt eficiente pentru a atinge scopul? Iar scopul este: instalarea culturii integrității în mediul academic și de cercetare. Între Impunere și Convingere se așterne drumul lung, important, al asumării răspunderii pentru ceea ce facem pentru beneficiarii Școlii.

Ce înseamnă aceasta? Cum a decis ministerul de resort să „rezolve” problema? Vezi aici.

 

Standard
Reacție rapidă

Rocinanta partidului

Sunt printre puținii, probabil, care încearcă, cum să spun, un mix de milă și compătimire pentru această premieră în politica românească, de fapt, pentru premierul României. Mulți iubitori de sânge, producători de măscări o preferă în mod evident ca țintă căci, să-i dăm cezarei ce este al cezarei, premierei îi iese totul firesc, natural. Celebrul Stanislavski ar fi fost încântat căci ar fi văzut că munca premierei cu sine însăși nici nu cere mult timp, nici nu cere mari resurse iar rezultatul e garantat. Când apare pe scenă, premiera le taie pe toate divele căci e în stare permanent de multi-tasking: să spună prostii, să spună prost prostiile, să calce strâmb sau să  se lovească la cap.

Saga premierului României continuă. Iar popularitatea sa e în creștere. Să te lupți voinicește cu limba și gândirea în limba română, să aterizezi greșit cu elicopterul, să te lovești la cap când cobori din el, câți pe lumea asta se pot lăuda că le-a ieșit. În aceeași zi! Ceva e molipsitor la doamna. Noi credem că pilotul a fost „deturnat” de confuzia permanentă, cețoasă, din capul acesteia. Nu putem decât să o compătimim, să-i recomandăm ceva aerobic, pași de dans, legume și fructe, duș scoțian, trandafiri în păr, dans săptămânal în ie, și câteo pălmuță în cap pentru trezire intermitentă, cum clipesc luminile de avarie.
Un smurd special pentru demnitari ar trebui creat căci – ca să zic așa – intemperiile vremurilor politice abundesc tot mai mult.

By Manuel Martín Vicente, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1452501

Parte din ansamblul Cervantes de la Madrid/By Manuel Martín Vicente, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1452501

Până atunci, însă, această Rocinantă de partid servește credincioasă stăpânului ei, plecat la lupta cea mare cu propriile-i mori. Pentru oamenii care nu s-au rușinat să citească literatură și își mai aduc aminte de Don Quijote, episodul, minor desigur, al găsirii unui nume pentru mârțoaga  cavalerului ce se va lupta cu morile de vânt, are semnificația sa. Și l-a găsit cavalerul! După patru zile de gândire asiduă, scrie Cervantes. Numele vine din spaniolul rocín care înseamnă „cal de povară” dar și „un analfabet” sau „rudimentar”. Iar combinația dubioasă cu „ante” spune multe. În spaniolă. În română, nu trebuie să ne batem capul căci Rocinanta noastră, supusă, nu-și face probleme. Ca și pâlnia lui Stamate (vezi Urmuz), ea folosește pentru atingerea scopului. Suportă multe, merge greșit, se poticnește, se lovește, merge șovăit, dar…mai trece o zi, trec zile, luni, și partidul e mândru că duce la greu. Povara ei, a Rocinantei, e stăpânul ei care se învârte în cerc. Un cerc tot mai strâmt. De aici și tot mai frecventele amețeli, confuzii și poticneli. Partidul îi va ridica, la final, un monument. C’est la moindre des choses, ca să zic așa.

 

Standard
Reacție rapidă

Infinitul din capul lui Stănescu. Teoria pâlniei

Este critic de artă, noua stea a guvernării prin artă. Eseurile sale, unele nereușite chiar de curând, nu fac decât să ne dea speranță că tânărul mai are multe de spus. Și când emoțiunea absolută îl cuprinde – căci ce-ar fi un critic fără fiorii absolutului? – le spune cu vorbele lui, grai dulce românesc, competent și vizionar.

Continuă lectura

Standard
Generale

Artistul, Academicianul și Politicul. Banii vorbește!

 

Recenta scrisoare de susținere a Primarului General al Capitalei de către câteva zeci de figuri publice, de la un academician (același, de altfel) la oameni de teatru, mulți directori de instituții teatrale, regizori, actori sau în relație asiduă cu unele teatre sau familii politice, subvenționați direct de primărie, ridică semne de întrebare. Morale.

Continuă lectura

Standard