Artele Comunicării, Artele în Societate, Generale

Cultura de pripas (I)

sursa bucurestibusiness.ro

sursa bucurestibusiness.ro

Pe 18 aprilie a.c., Hotnews anunță Dezbaterea publică, cu titlul: „Primăria Capitalei subvenționează cu 282 de milioane de lei cele 28 de instituții de cultură din subordine. E mult sau puțin?” Citesc ce urmează după titlu și nu pot să mă împiedic să-mi spun: „E nepricepere sau e o intenție…camuflată?” Să direcționezi atenția din titlu spre bani în loc spre…Cultură.

Ne ducem doi ani înapoi. Pe 11 august 2020, la Grupul pentru Dialog Social, în curte, este organizată întâlnirea cu candidatul Nicușor Dan, aureolat de activitatea sa în societatea civilă, cunoscător al problemelor orașului. Am participat. Merg foarte rar la astfel de întâlniri electorale. Erau acolo și persoane din mediul cultural-artistic. Am schimbat un salut cu Marius Manole și alți câțiva. Candidatul a vorbit, a expus planurile, a insistat pe dezvoltarea Culturii în Capitală, cu adresă directă și la teatre, ba chiar la „independenți”. La sfârșit, m-am dus la domnia sa, m-am prezentat, i-am dat o carte de vizită și i-am spus că dacă pot fi de ajutor în construcția culturală a orașului, sunt disponibil. Benevol.

Ne mai ducem patru ani înapoi. În februarie 2014, Consiliul General al Municipiului Bucureşti încredințează ARCUB (Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti) misiunea de a coordona elaborarea primei strategii culturale a Capitalei. A rezultat un document de 92 pagini intitulat „Strategia culturală a Capitalei 2016-2026” , pus în dezbatere publică în august 2015 și adoptat în august 2016. Documentul a fost realizat cu contribuția unui mare unor de oameni de cultură, specialiști, experți. El a fost baza candidaturii Bucureștiului la programul „Capitală culturală europeană”. Avea un steag mare, vizibil: dezvoltarea culturală a orașului.

Elaborarea, punerea în dezbatere publică, adoptarea „Strategiei 2016-2026” s-au făcut în intervalul aproximativ al unui an, timp în care pe fotoliul de Primar general s-au perindat: Sorin Oprescu (susținut de PSD), care pleacă în septembrie 2015, Dan Marin Ștefănel (UNPR), care pleacă în noiembrie 2015, Ioan-Răzvan Sava (PNL), care pleacă în iunie 2016. Gabriela Firea vine în octombrie 2016 și are mandat complet până la venirea lui Nicușor Dan. Lesne de înțeles: climat politic instabil, unii dintre primari au avut probleme cu legea…Capitala pierde competiția candidaturii la Capitala Culturală Europeană. Câștigă Timișoara unde…șirul scandalurilor în care sunt implicate personalități, primăria, experți etc. pare fără sfârșit. Acum, pare că situația s-a calmat.

Nu ne mai ducem înapoi. Privim la ce se întâmplă acum și la ce…va urma.

M-am gândit să mă uit la atribuțiile Primarului general: multe sunt legate de finanțare. Cât despre strategii, e o singură atribuție: „elaborează, în urma consultărilor publice, proiectele de strategii privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale, le publică pe site-ul unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local.” Vedem că nu e nimic despre Cultură. Am căutat, apoi, pe site, documentul menționat puțin mai sus. Nu l-am găsit. El a fost adoptat legal, totuși, dar…a avut vreo consecință. Nu știm. Între direcțiile primăriei este și Direcția pentru Integritate, cu 7 misiuni și scopuri și 27 atribuții. Citind, îmi dau seama cât bla-bla e acolo. Dă „bine”.

Pentru că dezbaterea pomenită la început aruncă în față chestiunea bugetului, m-am gândit să mă uit la organigrama Primăriei generale: are 9 Direcții generale, sub ele 17 Direcții și 8 Servicii și Birouri, și mai dedesubt, alte 15 Direcții și 3 Birouri și Servicii. Aici, la…bază, e și Direcția trifazică Învățământ-Cultură-Turism, cu 28 de posturi prevăzute în schema de funcționare. E un aparat complex, cu sute de posturi (nu le-am numărat), cu buget și resurse considerabile. Care ar fi grija prioritară a Primarului general, văzând numărul de atribuții ale sale legate de bani: gestionarea eficientă a costurilor? Desigur, dar în raport cu ce? În materie de Cultură, ar trebui să vedem cu claritate ce vrea, de fapt, Primăria generală? Supunerea dezbaterii publice, într-un mod, cred, tendențios, a bugetelor instituțiilor culturale indică o precară înțelegere a raportului între bani și actul cultural. În articolul său recent, Corina Șuteu referă bine și asupra acestui aspect. Am citit mai multe luări de poziție pe rețele sociale care critică modul rudimentar al Primăriei generale de a aborda chestiunea dezvoltării culturale a Capitalei. Evaluările din ultima vreme a managerilor instituțiilor de cultură au contribuit la inflamarea unui nerv principal: Cultura. E nervul paralizat al politicienilor și administratorilor de sistem. Paralizat pentru că îl confundă cu un apendice. Știți bucățică aceea de carne care trebuie extirpată la nevoie. Te poți dispensa de ea, nicio problemă. Absența, ca și în Educație – deși se dau semne de …înviorare acum  (vezi „O voce pentru Educație”, după…”România educată”) – a unei voințe politice de a pune în aplicare o coerentă și vizionară strategie culturală care să pună în valoare pe cei și cele care o gândesc, o creează și o prezintă publicurilor, carență cronică, trebuie spus, a dus la Cultura de pripas. Un factor determinant: politizarea funcției manageriale. Un alt factor determinant: competențe nepuse în valoare căci nu sunt din cercul de influență al decidentului. Un alt factor determinant: precara înțelegere a dezvoltării culturale a orașului din perspectiva actului creator și al beneficiarilor săi. Ca și rețeaua de termoficare, vitală pentru oameni, și rețeaua spirituală prin Cultură ar trebui să fie considerată vitală, dar ea funcționează în București în regim de avarie. De ce? Pentru că e veche?  Sau pentru că trebuie regândită? Mai ales în contextul actual supus presiunii pandemiei și războiului din apropiere.

(Va urma)

 

 

PRIPÁS, pripasuri, s. n. 1. (Înv. și pop.) Pui de animal domestic. 2. (Pop.; în loc. adj.) De pripas = a) (despre animale domestice) care rătăcește de colo până colo, fără stăpân; p. ext. luat drept zălog, drept garanție (până la recuperarea pagubei produse în semănături străine); b) (despre copii) părăsit, abandonat; p. ext. nelegitim; c) (despre oameni) venit din altă parte; străin, venetic. 3. (Reg.) Despăgubire plătită pentru o vită care a produs stricăciuni în semănături străine. – Din sl. pripasŭ. (dexonline)

 

Standard
Cărți, Generale

„Domnu’, astea-s cărți vechi!”

Anii ’50-’60.O spun de la început: de mic mi-a plăcut cartea. Ca alți copii din cartier, cum am învățat să citim (eu știam înainte de clasa întâia), ne duceam regulat la biblioteca de cartier, mai târziu, la bloc, fiind într-a cincea, diriga ne-a dus la biblioteca dintre blocuri unde am devenit client fidel. Eram deja…cunoscut.

Anii ”70.Am continuat, firește, în liceu, apoi la facultate, biblioteca de la Litere fiind deschisă atunci până la 22.00!

sursa litere.ro

sursa litere.ro

Dar mergeam deja și la BCS (Biblioteca Centrală de Stat) care era foarte aproape de Universitate, plasată ea în fosta clădire a Bursei, o Dâmbovița nărăvașă producea infiltrații în subsolul bibliotecii). Am dezvoltat, în timp, o pasiune profesională-profesionistă pentru lumea cărților.

Foto Armand Rosenthal/ credit Agerpres

Foto Armand Rosenthal/ credit Agerpres

Anii’80.Las’ că am și fost bibliotecar patru ani de zile. La BCS. Unde am învățat să prețuiesc pe cei și cele care știau mai mult decât mine despre cărți și cultura cărții. Am avut norocul să întâlnesc, în serviciul unde am lucrat, două doamne, M.M.și C.V. de la care am învățat enorm. La ambele, pasiunea și erudiția erau evidente. La fel, am întâlnit doamne, custode de sală, care, dincolo de respectarea liniștii în sala de lectură și grija pentru modul în care „serveau” cititorii (desigur, au mai existat și…accidente), aveau cunoștințe serioase de biblioteconomie. Viața de bibliotecar avea atunci, pentru mine, avantajul că lucram în orașul natal, după ani de navetă cu trenul, ca prof de engleză, că puteam citi, alături de cărți, publicații mai vechi, și pe cele noi. Nu odată am fost obligați să cărăm tone de cărți, să le mutăm din sediul central în alte depozite, din cauza infiltrațiilor la subsol. Au fost distruse nu puține publicații în cursul acestor operațiuni. Ce nu s-a schimbat a fost frigul: în birouri, în sălile de lectură, peste tot. Clandestin, foloseam aparate de încălzire, camuflabile în caz de vizite inoportune. O operațiune de rutină era completarea fișelor cărților, pentru care foloseam o mașină de scris veche. Trei exemplare pentru fiecare din miile de cărți care mi-au trecut prin mână. Pe baza acestora, alți colegi, colege, lucrau fișele mici de carton, fiecare cu cota ei de identificare și datele esențiale, tipizate conform normelor științifice de atunci. Cu aceste fișe luau contact cititorii atunci când veneau la BCS și mergeau la Sala cataloagelor, de la parter, cu sutele ei de cutii din lemn, fiecare etichetată cu înscrisuri și cifre ce îți erau explicate competent de personalul sălii. În fiecare cutie, fișele albe, imprimate la tipografia bibliotecii, erau clasificate pe domenii, autori, subiecte etc. de separatoare dintr-un carton de altă culoare. Veneai la bibliotecă, îți lăsai la garderob lucrurile nepermise, mergeai înainte la Sala cataloagelor și căutai ce te interesa. Fișele acelea au fost frunzărite de sute de mii de oameni, poate milioane, în ani. După ce găseai ce te interesa, luai cutia respectivă, te așezai la o masă, luai de la doamna custode fișele pe care completai cota, datele, numele tău, profesia etc. Și te duceai apoi cu ele la sala de lectură și le înmânai doamnei custode de sală ca să le proceseze și să le trimită, printr-un sistem de comunicare îngropat în zid, la subsol, la depozite. Am păstrat de atunci o considerație specială pentru această profesie. Bibliotecar. Un specialist, un ghid de neînlocuit în lumea „search”-ului pe Google. Sorry!

2022. După aproape patru decenii, merg, din nou, la bibliotecă (lasă că, între timp, ca profesor și critic de teatru sau traducător, am mai fost în multe altele, și la noi și în alte țări), la cea Națională acum, unde a fost preluat fondul BCS-ului după 1990. Sâmbăta sălile nu sunt deschise dar noua clădire de pe malul Dâmboviței oferă spații foarte generoase de studiu în afara sălilor de unde poți cere publicații. Mi-a luat două sâmbete să cercetez …văzând mese cu calculatoare, credeam că pot accesa catalogul online care înregistra publicații de după 1993, dar nu mergea niciunul! Aveam o tabletă cu mine și o puteam face de pe ea. Eu, însă, aveam nevoie și de Catalogul clasic, cel descris mai sus. L-am regăsit și am început să-mi iau cutiile cu fișe, să caut sute și sute de fișe uzate acum, murdare, îndoite. Noroc că n-am obiceiul să înmoi degetul în gură ca să răsfoiesc! Mi-am luat cotele publicațiilor de care aveam nevoie pentru o mică cercetare pentru perioada interbelică. Am dat peste câteva lucruri surprinzătoare privind viața academică a timpului!

Revin în zi de lucru, intru la sală. Frig…ca-n vremurile „bune”. „Cel puțin asta nu s-a schimbat!?” În afară de două doamne, îmbrăcate în …straturi, una are și glugă, nimeni. Sala are tot ce-ți trebuie. Dau legitimația doamnei cu glugă. Nu se mai vede numărul pe față. La sugestia celui de la legitimații la care mă dusesem după ce numărul începuse să se șteargă, am înscris numărul pe verso, cu un marker. Mormăie ceva. „Vedeți pe verso”. Vede. E ok. Îi dau fișele completate. De mâna mea. Cât mai citeț. „Citeț”, frumos cuvânt.

– „Domnu’, astea-s cărți vechi!”

– ” Da, știu, doamnă.”

– „Io v-am spus ca să știți!”

– „Da, doamnă. Încă n-am uitat.” (Privire pe sub glugă și prin ochelari, adică”???”) N-am de lucru și spun:

– „Am fost bibliotecar.”

– „Vedeți, astea cu cinci roman…iete a dracu’.. (fișele se lipiseră între ele căci hârtie proastă, imprimantă proastă…)…o să dureze…

– ” Doamnă știu ce e cu astea cu cinci roman; aștept.”

– (Scrie ceva și greșește ceva și sotto voce) „…’r’al dracu’ !

– „Doamnă, vă rog, nu mai drăcuiți că nu bine.”

– „Haideți, domnu’ că știți și dumneavoastră cum e…”

Nu, nu știu. Așa. Întotdeauna îmi creează o impresie neplăcută această complicitate depreciativă: nu fac ce, cum trebuie, dar te iau complice că am fost/suntem în aceeași…branșă.

OK. Mă duc la locul meu și dau drumul la tabletă, în așteptarea publicațiilor cerute. Din cele cinci, vin numai două: două „nu sunt la raft”, una e „inexistentă”. Doamna vine să-mi explice că…asta e. OK. Completez alte patru fișe, cu alte publicații. Tot d’alea vechi. Vin numai două: una e „lipsă la raft”, alta e în „inventar”.  Doamna îmi explică că…asta e și, ca să prevină alte situații similare, revine cu informația că de la cota trei roman mai multe zeci de mii de cote sunt în „inventar”. O liniștesc spunând: „azi am de lucru numai cu cotele astea cu doi roman și cinci roman”. Ne-am liniștit? Nu căci, n-am de lucru, și adaug:

. „Poate ar trebui retrase sau anulate cotele astea de la publicațiile „lipsă” sau „inexistente”?

– „Haideți, domnu’, păi știți cât e de muncă și de unde atâția oameni?” Tac, învins de…”sistem”. Peste cinci ani, fișele cu cotele pentru care nu mai există publicațiile respective, vor fi, probabil, tot acolo, semn al continuității absenței. În ăst timp, mai apare un cititor, suntem doi acum, dar apar, din când în când, și colegi/colege ale doamnelor custode; vorbesc normal, cu voce tare, mai râd, etc. E bine.

Frigul e tot mai pătrunzător. Spre prânz apar mai mulți tineri în spațiile exterioare, cele pentru studiu.

Închei orele mele de lucru grăbind-mă spre soare. Soarele de-afară ca să fiu în ton cu „vremea de afară”, cum ni se spune la meteo.

Stau la soare ca un fost bibliotecar înfrigurat, mă uit la râu, tineri vin, trec pe lângă terase, câini, mă îndrept spre una din terase unde am o întâlnire cu un coleg francez care predă la universitate la noi. M-am dezghețat. E bine. Și-mi aduc aminte ce-mi dădea târcoale, în cap, ieșind din bibliotecă. Cu cărțile vechi și frigul. Păi, asta a fost prima mea experiență „profesională”: eram student în anul întâi, și prima practică studențească (după aia în…”producție”, de la cules porumb în Dobrogea) a fost în…biblioteca Mănăstirii Neamț. Church-of-of-Neamt-Monastery-buit-by-Stefan-cel-MareUnde frigul era mediul natural iar cărțile nu că erau vechi, erau străvechi! Dar circulaseră, peste munți și dealuri, din Moldova în Țara Românească și invers. Dar ce bine m-am simțit când, deși cu două pulovere, ieșeam înghețat în lumina soarelui și vedeam mănăstirea profilîndu-se mândră în vară. Sentimentul unei continuități substanțiale mi se revela ca un adevăr pe care modernitatea l-a exilat undeva, departe de noi.

 

 

Standard
Artele Educației, Generale, Plagiat, Reacție rapidă

Clarificări pentru plagiatori

shutterstock/studentshare

shutterstock/studentshare

Am aflat azi, 8 martie, când e, probabil, prea târziu, despre cum poate fi absolvită hoția (plagiatul în teze doctorale) prin lege. Simplu!

În contextul agresiunii Rusiei contra Ucrainei, al grijilor noastre față de ce se întâmplă, al eforturilor făcute de statul român pentru a gestiona valul de refugiați, problemele conexe, consecințele care apar deja ale sancțiunilor împotriva agresorului rus, Camera Deputaților își vede de treburi. Una dintre ele este, deja un șablon, o rutină nenorocită, modificarea Legii educației Naționale. Despre cea mai recentă, care va fi votată azi în plenul Camerei, aflu informația, distribuită de Emilia Șerban, care e rezultatul acțiunii Monitorului Educației, proiect al Societății Academice Române. Cea care a descoperit cele de mai jos este Antonia Pup.

Am intrat pe site-ul CD și am văzut cum de la un amendament adus art. 95 din Legea Educației, privind introducerea funcției de „mediator școlar” în comunitățile unde e preponderentă populația romă, inițiatorul, deputatul Cătălin Zamfir Manea (grupul Minorități naționale), ajunge vertiginos la introducerea altui amendament, la art. 170 din LEN care referă asupra…retragerii titlului de doctor! Drumul legislativ – în franceză „chemin”, în pronunție neaoșă de la noi, „șmen”, e astfel: forma inițiatorului, expunerea de motive (unde nu se vorbește decât despre „mediator școlar”), adresa de înaintare – etape datate 21.12.2021, apoi avizele comisiilor de specialitate: Consiliul legislativ, Consiliul Economic și Social și Comisia pentru muncă și protecție socială – avize obținute în intervalul 07.01-16.02.2022.

Intrăm, acum, în faza Rapoartelor. Primul, din 22.02, este al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale și Comisiei pentru învăţământ. Aici se spune negru pe alb atât: „Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011, cu modificările și completările ulterioare, în sensul includerii în structura inspectoratelor școlare a unor inspectori proveniți din grupurile marginalizate din punct de vedere social – romi, precum și al stabilirii unor condiții specifice pentru ocuparea funcției de mediator școlar în comunitățile cu populație majoritară de etnie romă, prin excepție de la reglementările generale.” OK.

Al doilea Raport, însă, numit de „înlocuire” produce surpriza. Nu e vorba numai de acel amendament privind „mediatorii școlari” în comunitățile roma, ci și de…art. 190 din Legea Educației unde la (1), apare adăugirea 1′ care ne spune , tot negru pe alb, că: „Sancțiunea retragerii titlului de doctor se aplică pentru titlurile de doctor elaborate și acordate în baza standardelor de calitate și etică profesională stabilite în actele normative emise pentru punerea în aplicare a Legii educației naționale nr. 1/2011. ” Autorul amendamentului, deputatul Cătălin Zamfir Manea motivează în document: „Pentru clarificarea cadrului legislativ în ceea ce privește retragerea titlului de doctor pe baza standardelor de calitate și etică profesională.” Pare OK, nu?

Nu. Nu este.

Lăudabilă, poate, inițiativa de clarificare instituie „pragul” 2011 de la care încoace pot fi analizate sub incidența retragerii titlului de doctor, tezele de după această dată. „Clarificarea” încurcă imediat căci Ordinul ministrului Educației din septembrie 2021 cere verificarea tezelor de doctorat din intervalul 1990-2016 sub incidența suspiciunii de plagiat. Nici în Ordin nu e limpede ce se va întâmpla, în urma constatărilor făcute după verificări, cu autorii tezelor plagiate, cu conducătorii de doctorat respectiv, cu comisiile de îndrumare ale doctoranzilor plagiatori.

Să pui un „prag” când e vorba de „furt” (căci, simplu, plagiatul e un furt de text, idee, grafică, date ete.) înseamnă – ceea ce dorea de mult d.ministru – o amnistie a plagiatorilor dovediți. În toate studiile și cărțile pe care le-am citit despre plagiat apare limpede ideea că, în materie de „muncă intelectuală” , aducerea ei la cunoștință publică și beneficiile obținute prin titlul de doctor, plagiatul nu este prescriptibil. Cineva poate fura pentru că îi este foame, dar un intelectual de ce ar face-o?

Graba cu care a fost gândit și emis Ordinul din septembrie, alături de vădită intenție/dorință a ministrului S. Cîmpeanu de a „clarifica” odată pentru totdeauna (!?) chestiunea eticii și integrității academice când vine vorba de doctoratele plagiate, indică superficialitatea administrativă, conceptuală, legislativă a unui enorm aparat funcționăresc care absolvă hoții ” ca să fie bine” (vezi spotul acela despre pariurile sportive).

Azi, printr-o chirurgie legislativă care va lăsa urmări pe corpul academic, e probabil că „mica” modificare introdusă într-un Raport privind situația comunității școlare roma, privind retragerea titlului de doctor, să treacă prin votul aleșilor noștri.Trecută fiind, corul celor care ofta de ușurare se va mări și aceia/acelea care știu ce au făcut în teza lor de doctorat, vor zice, firește, că au avut…noroc. Există și un Dumnezeu al hoților! Întâmplător, el a luat chipul unui ministru.

Azi, 8 martie, nu a fost cvorum la Camera Deputaților! A fost cerută retrimiterea „proiectului” de modificare a Legii la inițiator!

Dar d. deputat Manea este mâhnit. Aflăm că și-a retras amendamentul pe motiv că a a fost interpretat „eronat”. Iată cum își justifică…tărășenia, pe Edupedu.ro.

Standard
Generale

Teatru de război

UNITER-26Logo-blackCând am auzit/citit prima oară formularea „teatru de război” , m-am gândit, firește, la ce poate fi asemănător între război și teatru.  Că oferă o „scenă”, că sunt fapte care se petrec la vedere, că sunt altele care, ca în teatru, se petrec în culise, că există un regizor și interpreți, dar și o scenografie specifică și muzică de asemenea.

Acum, însă, comparația nu mai e de actualitate. Moartea e reală spre deosebire de cea din scenă. Suferința e combustibilul care incinerează umanul. Ce se întâmplă în apropiere de noi are o actualitate dureroasă și aduce în prim-plan însăși ideea de libertate, vulnerabilă acum în fața unei agresiuni, a barbariei. E limpede încă de acum că vor fi consecințe majore pentru lumea civilizată, pentru funcționarea societăților democratice, a sistemelor economice naționale, dar și a sistemului economic global, a relațiilor internaționale. Unde, cum va fi locul Artelor în acest context? Ce se va întâmpla cu comunitățile artiștilor din artele spectacolului, cu cei și cele care pot să își îndeplinească menirea în contact direct cu publicul, cu oameni adunați special pentru a merge împreună, câteva ore, pe un drum comun. Al simțirii, visării, al gândirii.

La noi, ca și în alte țări, suprapunerea teribilă a războiului în Europa pe existența pandemiei complică, prin evenimentele tragice în curs, modificările suferite de lumea artelor scenei. Celor existente, mai ales prin supraviețuirea spectacolului în online, li se vor mai adăuga altele, cu consecințe greu de evaluat acum.

Lumea teatrală din România a avut experiența „războaielor” din teatru, după 1989. Înșurubate în mici lupte de gherilă, actori-directori-regizori-critici, disensiunile, agravate de „lupta între generații”, dau imaginea unui câmp de luptă fără eroi. De când restricțiile produse de contextul pandemic au devenit recurente, teatrele, publicul sunt tot mai puțin rezistente față de o agravare a situației, în urma declanșării războiului. Nimeni nu știe ce va fi în perioada următoare. În aprilie, organizația reprezentativă pentru oamenii de teatru, UNITER, va avea alegeri, după împlinirea a patru ani din mandatul, neterminat, al președintelui său istoric.  Vor fi o nouă conducere, un alt Senat. Vom afla abia după 15 martie (!?) cum arată candidatura, singura, de altfel, a renumitului scenograf Dragoș Buhagiar, anunțată împreună cu aceea a vicepreședintei, Aura Corbeanu. Ce vor propune cei doi lumii teatrale românești, în contextul celor de mai sus?

Am construit UNITER alături de Ion Caramitru, cum se știe. Eram câțiva care ne-am înhămat la un drum dificil. Am vrut, și am dat, un semnal puternic, consistent, în primii patru ani cât am fost vicepreședinte executiv, alături de alți oameni de teatru, actori și actrițe, regizori, scenografi și critici de teatru, dar nu numai (secretari literari, compozitori), în direcția unei misiuni noi a uniunii, a unor direcții de activitate în acord cu noua lume a democrației, în direcția punerii în valoare a potențialului artistic al membrilor UNITER. Care devenise un reper dinamic, activ, deschizător de perspective. În acele condiții. Dar acum?

De mi se va cere, voi sprijini efortul de relansare a UNITER.

Cred că UNITER poate da un semnal la fel de clar, în condiții incerte, când contextul nu mai e la fel de încurajat ca în anii’ 90. Poate și trebuie. Pentru a coagula energiile, pentru a încuraja prospectarea necunoscutului care ne așteaptă. Pentru a sprijini efortul ce va fi cerut fără îndoială oamenilor scenei de a-și imagina și crede în arta lor, în publicul lor în anii ce vor veni. Ani ce nu seamănă cu cei mai duri trăiți de noi.

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației

Arras. După 20 de ani

arras-s1180x560Acum douăzeci de ani, printr-o împrejurare surprinzătoare, am avut prima mea misiune didactică în Franța, la Universite d’Artois, polul Arras. Împrejurarea a fost că un prieten polonez, care confirmase că va preda în semestrul 2 acolo, s-a îmbolnăvit. Juliusz mi-a scris întrebându-mă dacă aș putea veni eu. Am confirmat, după ce m-am gândit un pic: nu vorbisem legat o oră întreagă, în viața mea. Dar citeam demult și mult în franceză, studiasem gramatica etc. M-am aruncat într-o aventură formativă ieșită din comun. Am descoperit, astfel, nu numai o universitate bine organizată, care avea cinci poli, orașe mici din Nord-Pas de Calais, ci și un oraș care mi-a rămas în suflet și unde am revenit, la invitația repetată a universității, de mai multe ori. Am creat cursuri special pentru studenții de la licență și masterat, filiera Arts du spectacle, am cunoscut mediul artistic al orașului, și am întâlnit o familie care, practic, m-a adoptat în cursul primei experiențe de predare în Franța. Conversațiile cu Hugues și Marine, cu copii lor, Margaux și Maxence, cu familiile lor, cu prietenii lor și familiile acestora, participarea la activitatea celei mai vechi trupe de teatru de amatori din nordul Franței, Treteaux d’Artois, și multe altele, au însemnat foarte mult pentru mine.

La zece ani după acel prim semestru universitar din 2002, publicam la noi un text despre Arras. Îl reiau mai jos.

Arras

 Orașul lui Robespierre

 

Orașe mari, orașe mici. Mulți sînt fascinați de marile orașe. Și eu. Dar cînd ajungi într-un oraș mic, cum este Arras, în nordul Franței, și trăiești acolo o jumătate de an, fascinația nu mai e fuga „turismului cultural”, ci o incredibilă revelație progresivă: această cea mai veche așezare atestată din Franța oferă spectacolul patrimoniului său religios, istoric, cultural, artistic ca și cum trecutul abia așteaptă să încurajeze un prezent posibil pentru locuitorii și turiștii săi.

Internet, cărți și memorie. Cînd am ajuns prima dată, pentru a preda la Université d’Artois, ştiam numai că Arras e un oraş francez foarte vechi şi că numele său e legat de Adam de la Halle (născut aici pe la 1251, autorul primei opere comice, Le Jeu de Robin et de Marion) şi de cel al truverului Jehan Bodel. Apoi, fireşte, romane ale lui Dumas (D’Artagnan, care avea să devină mareşal al Franţei, şi mai ales vărul său, Charles de Batz, îl vor inspira pe autorul Muşchetarilor), Balzac, impresii din pictură, istoria politică şi multe altele, îmi aduceau în memorie o informaţie pe care o crezusem pierdută, inutilă. Un oraş cu vreo cincizeci de mii de locuitori, bine conectat faţă de marile oraşe: Paris, Bruxelles, Londra.

Istorie ascunsă, istorie vizibilă. Trec, într-o zi, pe o străduţă şi văd pe zidul unei case o plăcuţă pe care scrie că De Gaule a stat aici, ca tînăr căpitan în garnizoana Arras în primul război mondial, colonelul său fiind un domn Pétain! Chiar acela! Sau, pe o altă stradă, rue d’Amiens, în altă zi, o altă casă unde o altă placă spune că Verlaine a locuit aici, evident după despărţirea de Rimbaud. Un prieten îmi spune, şi apoi îmi arată, că mai există locul unde se afla bistroul „Le lapin blanc”, acum „L’Equinoxe”, unde poetul venea regulat pentru a bea absint. Ca să nu mai zic de Robespierre, născut în Arras, şi de multe alte mari figuri din istoria politică, socială şi culturală a Franţei. Într-o altă zi, cu soare, mă trezesc în Piaţa Victor Hugo, fără să ştiu că este singura piaţă octogonală din Franţa. Se mai păstrează şi acum, în asfalt, marile inele de fier de care erau legate vitele aduse la tîrg. Un oraș la țară, s-ar zice!

Orașul de deasupra, orașul de dedesubt. Celebritatea unică a Arras-ului vine și din suferințe și cicatrici, mărci ale istoriei sale extraordinare. La suprafață, cele două piețe, Grand Place și Petite Place, cu cele 155 de fațade identice, realizate și renovate în inconfundabilul gotic flamand al nordului, comunică între ele, străjuite de turn, de unul dintre acele beffrois, semn al vigilenței în fața invadatorului.

Într-o zi ploioasă, cînd am intrat în subteranele oraşului, în aşa numitele boves – vechile cariere de extracţie a calcarului folosit, cu sute de ani în urmă, pentru locuinţe -, am văzut o parte din ceea ce fusese un oraş subteran: în timpul primului război mondial, tunelurile au fost transformate, electrificate, cu reţea proprie de transport pe cale ferată lată de 60 cm destinată aprovizionării în subteran, totul ca să poată adăposti o armată engleză-canadiană de cîteva zeci de mii de oameni.

Teatru, Catedrala,  și Cazino. Puțini știu că Arras e leagănul teatrului francez căci aici a creat Jean Bodel. Teatrul e o mică bijuterie: locul a fost în vechime un donjon fortificat din secolul al XI-lea, apoi închisoarea comunală pentru ca, în 1785, să fie deschis Teatrul. Se mai păstrează scenotehnica de secol XVIII!

Arras e un oraș care nu se dezvăluie dintrodată. Ceea ce este distrus de oameni, vezi războaiele, e reconstruit de oameni. Ei nu lasă nicio parte din istoria și cultura lor să fie aneantizată de barbariile succesive. Ei, „barbarii” din secolul V, creștinați de St.Vaast, figura legendară care patronează, alături de urs, simbol al orașului, comunitatea Arras-ului. Abația St. Vaast, Marele Seminar, grădina acestuia sînt locuri care spun despre credința celor vechi dar și despre voința celor de azi de a dezvolta trecutul. În altfel, Cazino-ul e o clădire remarcabilă arhitectural. Aici a fost văzut Roberto Benzi, în fața unei orchestre simfonice: avea opt ani și dirija în…pantaloni scurți!

Nu te grăbi. Între două cursuri de apă, dublu milenarul oraș, conservă și dezvoltă un patrimoniu extraordinar. Esențial un oraș din epoca Luminilor, Arras e un leagăn al culturii și legendelor, al disputei între subteran și suprateran. Fiecare stradă te duce, în cîțiva metri, fie spre o grădină, spre o statuie, spre un scuar care are istoriile sale.Dacă mergi repede, mergi degeaba. Nu vei vedea ca lumea clădiri în stil Art Déco sau sculpturile fațadelor, vei rata grădini à la française dar și à l’anglaise, nu vei ști de Jeanne d’Arc, de „regii blestemați”, de Cyrano de Bregerac și cavalerul d’Artagnan care au fost împreună la asediul Arras-ului, de Vidocq, celebrul aventurier, care stătea în casa vecină cu aceea în care urma să se nască Robespierre și multe altele. Cultura Arras-ului le păstrează urmele, tot astfel cum colecțiile Muzeului de Artă, mediateca, fondurile de documente, anticariatele, serbările orașului sau ale regiunii Nord-Pas de Calais.

Un oraș mic are avantajul că îi poți surprinde dimensiunea umană, aceea a locului, a oamenilor, a istoriilor și legendelor sale și, mai ales, a dialogului între trecut și prezent. Și, mai ales, nu îl poți uita. Căci nu te grăbești și nici el nu te grăbește. Îl poți înțelege și, mai ales, e primitor. E special și unic.

(Apărut cu titlul „Orașul lui Robespierre” (Adevărul literar și artistic, miercuri, 20 aprilie 2011, anul XVIII, nr.1074, p. 16)

 

După douăzeci de ani, experiența franceză de la Arras îmi rămâne ca una în care cred că am reușit să îmi depășesc o limită: integrarea într-un mediu lingvistic, social, cultural „străin”. Ce părea străin, a devenit, de la un moment dat, familiar. Acolo am susținut o conferință despre teatrul românesc, mi-am adus studenții de la Sibiu cu un spectacol al lor, am lucrat cu studenții mei, în cadrul unui curs despre Personaj, prima parte din Cântăreața cheală…pe muzică, tot acolo am trăit împreună cu ei impactul manifestațiilor anti-Le Pen (candidat la prezidențiale): studenții voiau să participe la marșul care trecea prin campus exact când aveam noi seminar. Soluția: am ieșit pe peluză, le-am cerut să vină cu instrumentele cu care lucram piesa lui Ionesco, și, când manifestanții traversau campusul, le-am cerut să improvizeze pe o temă anunțată înainte de a ieși și care „rima” cu dorința lor de li se alătura celorlalți. Regulamentul facultății interzicea participarea directă în timpul cursurilor. Și altele. Integrarea la universitate a fost fără dramatism. După ce s-a aflat cum lucram cu studenții, colegii, colegele au înlăturat „bariera”, am discutat, în catedră, despre literatură și teatru, despre relația cu studenții, am făcut cercetare, am fost integrat într-o direcție de cercetare a facultății etc. Lucruri care nu se petreceau în țară.  Am fost norocos să pot cunoaște o parte a Franței prin oamenii ei, prin familiile lor, prin realizările lor. Faptul că nu aveam „morga” de prof care ține să impună distanțe, a ajutat enorm. Faptul că eram deschis față de cunoașterea lor  a stimulat reciprocitatea: voiau să știe mai mult despre mine, despre București, despre România. Asta mi-a dat o satisfacție aparte. Valoarea unor astfel de misiuni didactice este incontestabilă dacă nu rămâi claustrat în nuca cultural-lingvistică de origine. E bine să mai „ieși” cu folos din ea. Nu strică. Dimpotrivă. Desigur, evoluțiile de după 2002, au arătat cu claritate asta. Până la pandemie. Trebuie să imaginăm ceva consistent, robust astfel încât viața universitară să nu fie prizoniera fără speranță a online-ului.

 

 

 

 

Standard
Artele Educației, Generale

Universitatea vulnerabilă (3) Despre (ne)încredere

 

sursa dreamstime.com

sursa dreamstime.com

Lucrările scrise, publicate din învățământ și cercetare, dovedite că sunt sau conțin părți plagiate sau cu date fabricate, sunt acidul care atacă necontenit credibilitatea Școlii, a Cercetării. Dispozitivele de prevenție a unor astfel de fapte sunt, e limpede, insuficiente sau/și ineficiente. Ele evită abordarea esențială: reintroducerea sistemică a pregătirii etice și de integritate a celor care urmează cursurile școlii. Se dovedește tot mai mult că lipsa de preocupare, preocuparea necompetentă, ignorarea pericolului pentru procesul cunoașterii, necorelarea normelor academice cu cele juridice, neaplicarea consecventă a dispozițiilor bune ale cadrului legislativ, toate dezvoltă anti-cultura plagiatului, a falsei competențe, a imposturii. Diplome care nu (mai) sunt credibile căci nu sunt acoperite real  de conținuturi însușite corect în acord cu viziunea prospectivă din domeniul de știință respectiv. Ineficienta „metamorfoză” a Școlii în online are, în prezent, dar și pentru o lungă perioadă de-acum încolo, consecințe puțin evaluate sau luate în calcul la realizarea proiecțiilor privind Școala viitorului apropiat. În mod normal, în spațiul public ar trebui să fie prezente, concertat, aceste teme de reflecție, dincolo de articole sau luări de poziție. Ar trebui să fim îngrijorați de actualul curs al lucrurilor privind studiile copiilor noștri.

Dar cum se vede chestiunea încrederii în Școală dinspre părinți?

th

sursa cuvintecelebre.ro

Situația cea mai frecventă este aceea a părinților care caută (dacă?) pentru copil o școală (foarte) bună. O caută, adică întreabă, află, poate cunosc vreun prof de la acea școală etc. Și își înscriu copilul acolo. Au, astfel, într-un anumit grad, o încredere că Școala aceea va oferi copilului lor instrucția corespunzătoare la un nivel de performanță acceptabil. Alți părinți nu au această opțiune, a căutării. Înscriu copilul la școala cea mai apropiată. Și înainte și după 1989, la grădiniță, la ciclul primar, la gimnaziu ori liceu părinții se mai informau în legătură cu cât de bun/ă sunt educatoarea, învățătoarea, proful/profa. Înscrierea la concursul de admitere la facultate era, înainte de 1989, rezultatul fie al presiunii familiei în direcția unor studii care, după absolvire, să asigure copilului lor intrarea cât de cât profitabilă în „câmpul muncii”, al descurajării („la muncă…”), fie al țintirii performanței, mai ales în cazul acelor profile (vocaționale, în special) pe baza posibilității de a plăti costurile mari ale „meditațiilor” făcute, de multe ori, chiar cu profi de la respectiva facultate. Nu era corect, desigur, era o încălcare flagrantă a unei etici elementare. Dar…un argument era și acela că trebuia făcută o selecție înainte de selecția prin concursul de admitere. Se întâmpla ca un licean bine pregătit să aibă surpriza să constate că ce se cerea la lucrarea scrisă, la admitere, era cu mult peste ceea ce învățase în liceu. Sau chiar altceva. Profii erau cei/cele care întrețineau, de fapt, un fel de stare concurențială care presa asupra familiilor candidaților.

Mai era apoi și un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea. În clasa a XI-a aveam limpede în cap ideea că vreau să dau la „Istoria Artei”. Citeam deja enorm despre asta. În a XII-a, diriga noastră, o profă de excepție (Biologie), a discutat cu fiecare dintre noi despre ce facem după liceu, unde vrem să dăm admiterea. Discuțiile nu erau colective, ci individuale. I-am spus despre Istoria Artei. N-a vrut să mă descurajeze de la început. Mi-a zis că e bine să mă gândesc și la altceva. Apoi, într-o zi, m-a chemat în cabinetul de Biologie și mi-a zis: „Știi că sunt numai câteva locuri la Istoria Artei?” (știam).   „Se pare că sunt deja date!” (nu știam) Aveam să aflu după, cum se făcea selecția înainte de selecție. Iar numele „câștigătorilor” – mi-am dat seama după – era identic cu numele sonor al…părinților. Am urmat sfatul dirigăi și am urmat planul B. Pentru că aveam încredere în ea.

Dar a mai fost un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea și pe acesta. Înainte de admiterea la Litere – părinții mei erau sceptici, nu mă încurajau, situația materială a familiei noastre era proastă, „facultatea costă” -, tatăl meu, la insistența mea, știind că un vecin din bloc era prof la Litere, i-a dus acestuia un „referat” al meu despre scriitorii pașoptiști. Dom’ prof – care mă știa căci adesea jucam noi băieții fotbal zgomotos sub ferestrele lui de la etajul 1 – a vrut să mă cunoască. „Vi s-a predat la liceu ce scrii tu aici?” „Nu, am citit eu”. După puțin timp, tata vine și-mi zice că dom prof s-a dus la facultate, a arătat referatul mai multor colegi, zicându-le: „așa copii trebuie să fie studenți la noi”. Era prima „validare”, un semnal de încredere primit de la un prof de facultate. Nu am dezamăgit. Proful mi-a făcut și propunerea, eram la finalul anului 3  și, la cererea lui, susținusem un curs despre „teatrul baroc”, să rămân asistent la catedră. Nu s-a realizat, în iarna ultimului an de facultate tova Ceaușescu bloca concursurile didactice. Viața mea urma să ia alt curs.

Încrederea este un liant extraordinar. Transcende raționalul legăturilor dintre oameni. Uneori, e salvatoare. Un ultim detaliu autobiografic: lucram la un atelier al CFR (pe electrică) de câteva săptămâni, sub îndrumarea chiar a șefului care m-a luat la o lucrare la înălțime într-o hală deschisă și unde, pe un perete, sus la 7-8 metri, ceva nu era în regulă cu instalația electrică. Am instalat scara între șinele de cale ferată, atenți la boghiurile (rame grele, înalte, de metal pe roți) care erau acolo. Sarcina mea era să țin scara, o măsură de precauție elementară pentru preveni vreun balans periculos. Și șeful face greșeala începătorului: nu se asigură că instalația e scoasă din tensiune. Când a băgat șurubelnița, o flamă puternică l-a electrocutat, scara a început să vireze spre stânga, și am putut  să-i atenuez căderea rapidă aruncându-mă cu pieptul în scară și ținând-o până când el s-a izbit de pământ. Am strigat după ajutor, m-am dus imediat la el, cu brațele tremurând de efort și o durere în piept enormă (m-a ținut câteva săptămâni). Sângera la cap, partea stângă a feței, inclusiv ochiul, erau varză. Căderea lentă i-a permis să evite jos izbirea frontală de un boghiu. Ar fi murit pe loc. L-am vizitat apoi la spital. Ochiul îi fusese afectat, dar, din fericire nu l-a pierdut. Fracturile multiple  au fost rezolvate. Soția lui mi-a mulțumit.După câteva luni a revenit la lucru. Spitalul CFR-ului făcuse minuni. A fost o anchetă, desigur. S-a aflat că șeful nu făcuse greșeala începătorului, se bazase pe un coleg că decuplează instalația de sub tensiune. Avusese încredere în acela. Dar acela întârziase să facă asta și șeful a crezut că o făcuse deja, fără să mai aibă confirmarea. Au fost toți sancționați, inclusiv alte două persoane (protecția muncii, sindicat). Încrederea.

sursa bankexamstoday.com

sursa bankexamstoday.com

O societate devine vulnerabilă atunci când încrederea ca liant social scade, nu mai este factorul determinant al proceselor complexe care ne definesc viața, munca, relațiile cu ceilalți. O universitate devine vulnerabilă când nu mai asigură relația corectă între profi și studenți, o relație de conținut, nu formală, una de încredere, nu de indiferență sau ignorare.

Desele situații în care articole științifice unde sunt produse date sunt dovedite că au fabricat datele ca să corespundă vreunei ipoteze de cercetare, că acele date, deci, sunt false, indică gravitatea unui fenomen: credibilitatea pusă sub semnul întrebării a demersului științific. În Introducerea sa la prima temă a volumului L’urgence de l’intégrité académique (1), Michel Kalika observă cele cinci efecte negative ale reducerii încrederii în cercetarea științifică: pe plan intelectual, pe plan educativ, pe planul dezvoltării economice bazată pe Cercetare, pe planul ecosistemelor din care fac parte instituțiile academice și, al cincilea, pe planul dezvoltării durabile a societăților noastre. Să mai adaug o observație făcută încă din anii ’80  – și reluată adesea – de către editorul „New England Journal of Medicine”, Arnold S. Relman: „fapt e că, fără încredere, activitatea de cercetare n-ar putea funcționa”. Iar Crease (2) remarcă la rândul său: „Ținând cont de rolul său critic în cercetare, e destul de surprinzător că încrederea nu e în centrul mai multor cercetări”.

Multe din fenomenele negative care acutizează vulnerabilitățile universității, în genere, în Europa, pot fi puse pe seama, cum susțin editorii unei foarte interesante evaluări, la finalul volumului de studii (3) consacrat celor două decenii de după Bologna (1999),  a discrepanței între ce s-a dorit cu instalarea procesului Bologna și a creării spațiului european comun al învățământului superior și al cercetării și la ce s-a ajuns, în fapt: „În timp ce Bologna a pus în mod explicit în prim-plan valori precum colaborarea, schimbul, interconectarea și mobilitatea, valorile la care au aderat multe țări au fost cele ale concurenței, excelenței și comercializării.” Este indiscutabil, cred, că aceste discrepanțe au creat premise favorabile erodării încrederii în universități aflate acum, în context pandemic, într-un dramatic proces (nu odată agresiv) de recrutare a candidaților la facultate.

Încrederea se află într-o relație clară cu reciprocitatea. Împreună, ele constituie, cum observă Dorin Bodea (4), pattern-ul comportamental al majorității în cultura occidentală. Când încrederea este trădată, comportamentul occidental e, de regulă, „de a se implica în mod activ, de a restabili echilibrul social.” În contextul românesc, constatarea care se impune e exact reversul, lipsa, adesea, a implicării active pentru restabilirea unui echilibru. Constat aceasta mai cu seamă când universitățile noastre și politici ministeriale sunt …reticente în a aborda decisiv chestiunea integrității academice.

Încrederea pune în relație două „motoare” extraordinare: credința și cinstea/sinceritatea. Fără funcționarea lor, „mașina” universitară va pierde cursa în dezvoltarea social-economică pe măsură ce dezangajarea morală e tot mai evidentă.

Un nou design al culturii etice în universitate devine tot mai necesar acum. Pentru a nu lăsa ca încrederea  să devină, ireversibil, neîncredere.

 

(1) Michel Kalika, „Restaurer la confiance académique”, în Michelle Bergadaa; Paulo Peixoto (editori), L’urgence de l’intégrité académiqueEMS, Caen, 2021, p. 30

(2) R.P. Crease, „The Paradox of trust in science”, în Physics World, 17 (3), 2004

(3) Bruno Broucker, Kurt De Wit, Jef C. Verhoeven, Liudvika Leišytė, „Understanding Higher Education System Reform”, în Higher Education System reform. An International Comparison after Twenty Years of Bologna, Brill/Sense, Leiden/Boston, 2019, p. 233

(4) Dorin Bodea, Cine sunt eu?, Result, București, 2017, p. 104

Standard
Artele Comunicării, Generale

Ei nu s-au întâlnit niciodată

Sunt fascinante relatările despre întâlniri și consecințele lor. Întâlniri care îți pot schimba viața, modul de a gândi. Sunt sigur că ați citit astfel de „istorii” sau, mai bine, le-ați și trăit. Dar despre întâlniri care ar fi putut avea loc, dar nu s-au întâmplat?

Mă interesează, mai nou, cum se face comunicarea publică a Științei? Cum arată discursul științific în sfera publică?

În cele ce urmează e, pe scurt, istoria unei întâlniri care n-a avut loc, dar care putea fi însemnată. Citind From Here to Infinity. A Vision for the Future of Science, autorul, celebrul cosmolog și scriitor științific, Martin Reese, remarcă cum succesul oamenilor de știință a fost rapid, vezi cazul lui Charles Darwin (1809-1882), cu a sa Originea speciilor (1859), în timp ce asta nu s-a întâmplat cu Gregor Mendel (1822-1884) cel care,
gregor-mendelîncepând cu 1865, a făcut experimente pe plante pentru a pune bazele a ceea ce urma să fie genetica modernă. Mendel a citit mai întâi comunicări despre cercetările sale pe plan local, la Brno, în cadrul Societății de Istorie Naturală, în două ședințe din februarie și martie 1865 și a publicat în 1866 rezultatele cercetărilor/experimentelor sale în Tranzactions of the Bruno Natural History Society sub titlul Experiments on Plant Hybridization. Publicația a fost găsită în biblioteca lui Darwin, dar cu paginile netăiate! Ceea ce – era simplu pe atunci să dovedești că ai …deschis o carte – înseamnă că Darwin nu a citit descoperirea lui Mendel. Care ar fi putut să îi direcționeze altfel gândurile despre…originea speciilor și evoluționism. Sigur, Mendel făcuse experimentele de hibridare pe mazăre, iar Darwin și-a făcut observațiile pe ființe vii.

Interesant, Darwin le-a făcut mai ales prin explorare geografică, ieșind în lumea largă (călătoria – întreruptă nu odată când mai mergea și pe uscat din cauza răului de mare – de trei ani cu vasul Beagle) în timp ce Mendel, călugărul franciscan și apoi abate, face experimentele în grădina mănăstirii sale. Mendel trece decenii la rând în uitare până spre începutul secolului trecut când un statistician face o analiză a datelor furnizate de Mendel și aruncă asupra lui umbra unei acțiuni neetic științific: Mendel ar fi potrivit datele ca acestea să corespundă cu ipoteza de lucru. Ceea ce, la o analiză ulterioară a scrierilor lui Mendel, s-a dovedit fals: Mendel avertizase clar că a ales un subset de date din foarte multe altele pentru a ilustra cercetarea. Darwin e un autor de știință de succes. Prolific și în viața personală (a avut 10 copii!). Dacă când era mai tânăr și se gândea la căsătorie, era de părere – cum apare într-una din scrisorile sale – că femeia este „”un obiect care trebuie iubit și cu care să te joci – oricum, mai bun decât un câine”, mai târziu avea să-și revizuiască părerea.

sursa wikipedia

sursa wikipedia

Darwin este cel care stabilește că „Selecția naturală este un proces natural care acționează pentru a păstra și acumula variații avantajoase minore în cadrul sistemelor vii.” Mendel este cel care stabilește că „o trăsătură ereditară ar fi invariabil dominantă față de alternativa sa recesivă”, fapt care „a oferit o alternativă la moștenirea mixtă, care era teoria predominantă la acea vreme.” Susținerea lui Darwin e că „”Este un fapt cu adevărat minunat – a cărui minune suntem înclinați să o trecem cu vederea din obișnuință – faptul că toate animalele și toate plantele din toate timpurile și din tot spațiul sunt înrudite între ele…” Desigur, lucrurile au…evoluat mult de atunci. Dacă Darwin ar fi fost la curent cu ce descoperise Mendel, probabil că afirmația de mai înainte ar fi fost revizuită. Fotografia din dreapta este cu puțină vreme înainte de publicarea celebrei Originea speciilor…al cărei titlu complet este: „Originea speciilor prin intermediul selecției naturale sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viață „. Titlul complet trimite spre modul în care teoria sa a fost luată ca argument pentru edificarea doctrinei național-socialismului în Germania lui Hitler (v. https://www.csustan.edu/sites/default/files/History/Faculty/Weikart/Darwinism-in-Nazi-Racial-Thought.pdf). Genetica experimentelor lui Mandel cu mazărea nu a permis asta. E și asta o diferență. Mai multe despre relația între contribuțiile lor în biologie aici.

Evaluări contemporane indică, încă odată, că opinia publică acceptă mai ușor ideea că progresul cunoașterii vine din „salturi” nu din acumulări progresive. E, de fapt, una dintre problemele majore ale modului în care știința este prezentă ca discurs în sfera publică. Darwin primise un sfat de la un mentor al său, care i-a făcut cadou la îmbarcarea pe Beagle un tratat de geologie ce l-a influențat mult: citește faptele nu interpretările.  Succesul său ca autor științific a venit din faptul că a fost unul dintre foarte puținii mari oameni de știință care „și-au comunicat ideile direct publicului în același limbaj pe care l-a folosit și pentru colegi”. Observăm azi, în contextul pandemic, că sunt puțini oamenii de știință, cercetătorii care reușesc această performanță. Iar urmările sunt incalculabile. În efortul științei de a descoperi cum funcționează lumea, ceea ce contează, la final, este descoperirea unui adevăr care, cum scrie Richard Jennings, „satisface și o curiozitate”. Pentru că vrem să știm ce poate face știința, ne plasăm în perspectiva interesului practic al descoperirilor acesteia, fapt care ridică marele semn de întrebare: sunt toate descoperirile generate de un context etic? Cartea din care l-am citat pe  Jennings (Successful Science Communication, Cambridge UP, 2011, p.46) are un  subtitlu semnificativ, „Spunând lucrurile așa cum sunt”. Pare să ne trimită la sfatul primit de Darwin.

Ei nu s-au întâlnit niciodată. Dacă Darwin tăia marginile revistei unde publicase Mendel probabil că ar fi putut  – dacă voia – să-l întâlnească. Pură speculație, totuși!

Au fost contemporani timp de șase decenii.

Standard
Actorul, Artele Comunicării, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Ovidiu Mihăiță: „Treaba mea nu e să scriu proiecte câștigătoare, treaba mea e să fac spectacole care să aibă sute de reprezentații, la care publicul să se reîntoarcă în timp.”

Oamenii care dau viață Culturii: Ovidiu Mihăiță

surs recentnews filmul Noiembrie

sursa recentnews filmul Noiembrie

Am sărit peste dorința de a mă arăta, de a fi văzut cu orice preț, care te poate costa o carieră iar uneori se plătește în leasing toată viața.

Ați fondat și conduceți teatrul independent „Auăleu” din Timișoara. Sunteți actor de teatru și de film, dar v-ați asumat și condiția managerului. Cum vă „vine” acest rol?

Contre-emploi de la gong până la cortină. Compoziție fără machiaj sau grimase. E o opțiune deliberată. Nu am birou, scaun care se învârte, secretară, diplomat pentru acte & nu am scris niciodată vreun proiect pe care să-l înaintez vreunei instituții. Știu, sună cumva, dar așa stau lucrurile. Am preluat acest rol încă de la înființare, în 2005, când eu eram în anul IV. Rolul meu, atunci ca & acum, este să stabilesc împreună cu trupa, ce, cum, unde & cât vom juca. Scopul meu (când vine vorba de atribuțiile unui manager) este să vând bilete, nu să atrag fonduri.Un teatru care are mai multe venituri din finanțări decât din bilete e doar o afacere slabă. Treaba mea nu e să scriu proiecte câștigătoare, treaba mea e să fac spectacole care să aibă sute de reprezentații, la care publicul să se reîntoarcă în timp. Nu ne chinuim să vindem produse nevandabile, nu are rost. Spectatorii sunt tot mai atenți la ce consumă. Scopul meu este să produc un spectacol care să aibă sens & relevanță. Artiștii să se ocupe de artă iar birocrații de hârtii. Altfel cineva, undeva are de suferit. S-ar putea să fie publicul. Rațiunea de a exista a unui spectacol pe scenă. Noi nu ne putem permite așa ceva.

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Sigur, se poate lămuri cu ajutorul dicționarului. O face mai bine decât oricine.

„INDEPENDÉNT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucură de independență, liber, autonom. ◊ Loc. prep. Independent de… = fără a ține seamă de…, indiferent de… 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiativă personală. – Din fr. indépendant.”

Sună bine să spui ca Zița: „Liberă sunt, de nimeni nu depand”, dar oare a citit Zița cu atenție dicționarul sau numai „Dramele Parisului”? Spun asta fiindcă eu cred că oamenii de teatru ar trebui să se încreadă poate mai mult decât poeții în forța cuvântului.Dacă ar face acest lucru nu ar mai exista polemici atunci când vine vorba despre „independență”.Acest cuvânt este folosit atât ca atribut cât & ca adjectiv.El spune subtil, cu subtext:”noi nu avem treabă cu nimeni, ne vedem de ale noastre, lăsați-ne în pace”. E o detașare frontală față de întreg aparatul statal.În România „dă” bine, fiindcă lucru știut, spectatorii nu au încredere în stat, de cetățeni nici nu mai vorbim.Deseori termenul este folosit strict în legătură cu finanțele iar dacă ne uităm pe siglele de pe afișe constatăm că este uzitat eronat.

foto Eva Herczegh Miorița Timișoara 2019

foto Eva Herczegh Miorița Timișoara 2019

Independența este un prerogativ pe care un grup de artiști și-l arogă atunci când decid să formeze împreună, în afara sistemului, „ceva al lor”.Numai că până la a putea rămâne independent este cale lungă.Asta dacă vrei neapărat să rămâi independent, dacă înseamnă ceva pentru cineva.De cele mai multe ori nu se întâmplă & nu e nimic rău în asta.Precum inocența, independența se pierde când apar primele neajunsuri, fiindcă arta trece prin stomac.Copilului fugit de acasă în căutarea libertății i se face foame & tânjește după un borcan de zacuscă.Adio independență.La urma urmelor vorba tragicului cuplu: „…what’s in a name?”.Poți fi independent, privat, public privat sau particular, pe nimeni nu interesează cum te autoproclami, publicul vrea să îți vadă povestea, atât.

Compar întotdeauna teatrul cu muzica.Muzicienii care cântă în trupe nu au pretenții de independenți.Nu au nicio legătură cu

foto Eva Herczegh Circus Mundi 2020

foto Eva Herczegh Circus Mundi 2020

conservatorul, opera sau filarmonica, sunt autodidacți & poate că au chiar mai mulți fani sau bani decât un filarmonist.Nu primesc finanțări să imprime discuri sau să își cumpere scule.Cât vând, atât încasează.Există trupe de hip-hop & de black-metal deopotrivă care au parte de un succes considerabil fără să își fi pus vreodată problema înfrățirii cu statul, ba dimpotrivă.Dacă „Paraziții” spre ex. ar fi finanțați de vreun minister sau primărie, ar cânta doar pe versuri de Eminescu. Întreaga scenă muzicală din afara operelor & a filarmonicilor este eminamente independentă.Scena teatrală din afara instituțiilor teatrale ale statului nu este chiar atât de independentă.Este dependentă tot de banii statului.La fel ca instituțiile.Teatru dependent de stat.Nu e nici rău nici bine, așa stau lucrurile.

Ce credeți că ar trebui să fie „Timișoara-Capitală Culturală Europeană 2023”? Sunteți implicat în vreunul din proiectele acesteia?

În primul rând un oraș curat, iluminat & fără gropi.Valabil pentru străzi & cultură în egală măsură.Fără această curățenie nu avem cum să fim o capitală, mai ales culturală.Suferim de sindromul veșnicelor minusuri iar când ne va da cu plus cred că nu vom ști ce avem de făcut.Momentan dă cu virgulă dar încă se calculează.Spun aceste lucruri cu speranța de a nu avea dreptate.

Știm cu toții că avem nevoie de infrastructură, de evenimente majore & festivaluri la care să vină turiștii să umple hotelurile.Din experiența anilor de stat la intrarea unui muzeu pot spune că aceștia caută produse locale iar opinia mea este că ducem lipsă de conținut.Cred că înainte de a importa produs cultural o capitală trebuie să producă.Altfel suntem doar un port prin care trec mărfuri iar seara se răfuiesc marinarii prin spelunci.Apa trece, creasta valului nu se atinge așa simplu, iar gheața e la mal.La Novi-Sad, acum câteva zile, toți participanții la spectacolul de deschidere al anului capitalei au băut țuică.Rămâne de văzut ce se va bea la noi.Eu aghiazmă nu consum.

foto Eva Herczegh Teatrul ca rezistență

foto Eva Herczegh Teatrul ca rezistență

La invitația capitalei am lucrat în două proiecte.”Teatrul ca rezistență”, o cercetare în arhivele teatrelor timișorene, inițiată de către curatoarea Cristina Modreanu împreună cu care am editat 6 numere ale fanzinului cu același nume & am produs o serie de spectacole & expoziții adiacente în spațiile „Palatului Culturii” sau la nevoie prin tramvaie de epocă.

Al doilea proiect pentru care am lucrat a fost „locomotiva” capitalei & se intitula generic „Lumina”.O serie de trei spectacole din care am făcut doar două, „Lumina libertății” & „Lumina Unirii”.Ambele se întindeau pe câte trei seri consecutive & angrenau un număr mare de actori, muzicieni, dansatori, cascadori, tehnicieni etc.Aceste spectacole gigant erau, printre altele, menite să pregătească o echipă întreagă pentru ceea ce urma să fie anul 2021 recte 2023.O echipă completă, capabilă să producă & să susțină un spectacol de dimensiune foarte mare, într-un spațiu public pentru câteva mii de spectatori.Pentru mine a fost momentul în care am trecut de la lucrul într-un spațiu de 25 mp cu 5 actori la 15000 mp cu peste 100 de artiști.Cred că atunci când vine vorba de cultură (mai ales în contextul capitalei) avem nevoie de tot felul de dimensiuni.Dimensiuni, nu disensiuni.

foto Eva Herczegh Lumina Libertății 2018 Timisoara ziua 2

foto Eva Herczegh Lumina Libertății 2018 Timisoara ziua 2

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Puterea obișnuinței mamuților bugetivori care se înfruptă din aceeași floră la care tânjește orice O.N.G., P.F.A. șamd.Ca în orice junglă care se respectă, fiecare înfulecă ce poate.În imensitatea lui, întregul aparataj al finanțării este greu de dezasamblat, reparat & remontat.Ca la jocurile de noroc, are acces la el tot poporul, dar trebuie să-i cunoaști mecanismele & rotițele.Oricine poate lua jackpot-ul.Mulți artiști angajați ai statului au sesizat breșa, se asociază, aplică, câștigă, încasează, decontează.Dezechilibrul e lesne de sesizat.

Prima dată când am fost implicat direct în discuții privind Legea Teatrelor era în 2007, ultima dată în 2018 iar acum suntem în 2022.Modificări?Să fim serioși, teatrul românesc se ghidează după o lege învechită, cea a anilor ’50.Tuturor ne place vintage-ul dar nici chiar așa!Legea teatrelor permite niște lucruri care în mediul privat nu ar avea susținere nici cât ai spune „or not to be”.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)? Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Depinde.Dacă admitem că arta este împotriva statului atunci categoric că nu, finanțarea nu trebuie să vină exclusiv din partea lui.Dacă agreem opusul, atunci da, regele își hrănește bufonul după pofta inimii.

În nici un caz nu mi-aș dori să fie atributul exclusiv al statului prin guvern.Nu vedeți cine mișună pe acolo?Parte din ei nu știu să scrie sau să citească nici la nivel mediu măcar sau umblă cu diplome contrafăcute.E trist că prin mâinile unor asemenea oameni trec banii care merg spre cultură.

Înainte însă de a fi finanțată, cultura are nevoie de consumatori & totodată de producători.Consumatorii însă se fabrică, nu apar din maternități dornici să consume cultură.Producătorii asemenea.

Statul român trebuie să înțeleagă că are nevoie să formeze gusturile unor consumatori. În privința teatrului nu a făcut decât să ofere gratuit niște bilete obligatorii la „Iona” unor adolescenți îndrăgostiți de chipsuri & lasere, arme letale in sălile de spectacole.Astfel și-a asasinat arta & artiștii.Catharsis cu sila nu se poate.

La fel cum nu poți oferi un meniu vegetarian unui trib de canibali, nu poți servi cultură unui popor incult.Canibalii vor mânca ospătarul.

Înainte de a finanța cultura, cred că trebuie restructurată din temelii educația, însă o problemă majoră este că mare parte a politicienilor trebuiesc educați.De la cei 7 ani de acasă până la ultimul plagiat.

Recent un ministru al culturii a întrebat dacă teatrele independente chiar există fizic.Aceasta este altă întrebare.Teatrul este la mila statului.

Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Teatrului „Auăleu”?

Primul merge gratuit în contul orașului Timișoara care prin simpla noastră prezență se află pe harta orașelor din România care au un teatru independent.Prezența unei astfel de trupe înnobilează, spune ceva despre oraș, cetățeni, nivelul de cultură & puterea financiară.Cu alte cuvinte orașul își permite așa ceva.Când spun „își permite” nu fac nicio referire bănească, Auăleu nefiind finanțat de către oraș, la noi e vorba de public.El își permite sau nu.El decide dacă un teatru își merită existența sau nu.Teatrele au publicul pe care îl merită iar viceversa este perfect valabilă.

Al doilea merge în mod natural în contul publicului care mai are o opțiune în plus când vine vorba de „unde mergem deseară”.Variantele & varietatea de evenimente sunt semne primăvăratice de sănătate ale unei societăți.Cultura din instituții nu mai este suficientă publicului nou.La noi vine un public care în mod normal nu ar merge la teatru iar ăsta este un câștig imens pentru toți.

Datorită Auăleului există în Timișoara un muzeu independent încă din 2015, „Muzeul consumatorului comunist”, realizat cu voluntariat & donații, fără sprijin financiar statal.Nu are niciun angajat iar intrarea este liberă.Dacă la Auăleu vin în turism cultural spectatori din localitățile învecinate, la muzeu vin călători din întreaga lume.Aceste două micro-instituții au plasat mica noastră antrepriză culturală în topul intereselor turistice din oraș.

Cum ați recomanda cuiva spectacolele ‚Auăleu”?

Vă pot spune doar că Auăleu are 3 devize atunci când se adresează publicului.”Huiduit încă din 2005″ ,”Veniți mulți, locuri puține” & „Servicii dramatice complete”.Dacă nu vă place niciuna din aceste trei este foarte probabil să nu vă atragă nici vreun show de-al nostru.Totuși, mai încerc cu ceva.În sezonul toamnă-iarnă jucăm acasă la noi pt. câteva zeci de spectatori iar vara pe stradă pentru sute.Se râde & se plânge în egală măsură.Există oameni care au divorțat sau care și-au dat demisia de prin corporații din cauza unor spectacole Auăleu.Sunt mai fericiți acum.Dacă nu veniți dumneavoastră, vine altcineva, e plin tot timpul fiindcă avem o sală mică arhiplină.Mai primitoare decât una mare pe jumătate arhiplină.Fiți fără grijă, nu încerc să vă vând nimic, nu am să mă chinui să vă conving.Mă opresc aici.Dacă vă e bine acasă, stați acolo, mângâiați pisica & goliți frigiderul.Vă înțeleg confortul.Afară e o lume care nu vă așteaptă, nu vă simte neapărat lipsa.Dar se învârte fără dumneavoastră.

Ovidiu Mihăiță Lansare carte HUOOOOO Berlin 2017 foto Eva Herczegh

Ovidiu Mihăiță Lansare carte HUOOOOO Berlin 2017 foto Eva Herczegh

Ce ați văzut că s-a schimbat în Timișoara, dar nu numai, ca urmare a proiectelor, spectacolelor „Auăleu”?

Nu au capitulat tirani, nu s-a schimbat infrastructura iar Bega curge în același sens, dar pentru o mare parte din spectatori s-a schimbat sensul mersului la teatru iar alții au descoperit teatrul prin prisma noastră.Au înțeles că nu trebuie să se afișeze cu blănițe & haine scumpe de plasat la garderobă.Au învățat să vină înainte cu jumătate de oră, fiindcă începem la fix & să își închidă telefoanele fără să le-o cerem.Am jucat mult în spațiul public & asta a atras ulterior mulți spectatori în interior.Teatrul românesc acordă prea puțină importanță spectacolelor în aer liber.Multe teatre își doresc la festivalurile lor „showuri open-air” dar foarte puține produc de fapt așa ceva.Noi avem spectacole pe care nu le putem juca la sediu, spațiul nu ne permite.Din fericire e ca la proteste, strada e a noastră.

 

Există spații publice în oraș care ne sunt atribuite moral datorită faptului că am jucat mult acolo.Am primit curent gratuit de multe ori de la un restaurant anume.Bucătarii împreună cu poliția de proximitate & cu publicul obișnuit râdeau cot la cot, plângeau, iar la nevoie huiduiau.Toți la un loc într-o piață.Nimic mai uman de atât.Să schimbi percepția asupra unui spațiu public e o victorie mare a teatrului & a forței sale de a aduce împreună o comunitate.Noi facem parte din ea, nu suntem niște zei care emit edicte de la amvon.Teatrul a devenit al oamenilor & nimic mai mult.Seducția & farmecul pe care îl poate emana, poate schimba mentalități.Am văzut asta pe viu.Când spectatorii huiduie la un final de show în loc de convenționalele aplauze înseamnă că ceva s-a schimbat radical.

Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

Te rog să nu copiezi pe nimeni.Studiază-ți înaintașii, dar nu-i copia. Să nu urmezi altceva decât visul tău.Asta dacă ai așa ceva.Dacă nu, lasă-te chiar acum.Nu citi mai departe.E mai bine pentru tine fiindcă s-ar putea să ai probleme cu chiriile, atât cea a spațiului locativ cât & cea a spațiului de joc.Am fost copiați de câteva ori fără succes, nu are rost.Dacă vrei să ajungi la plus-infinit trebuie să începi de sub zero.De acolo de unde pleacă ideea, unde se naște inspirația.Asta e tot ce ai.Muncește cu acest material.Asigură-te că lucrezi împreună cu un grup de artiști devotați artei lor, nu altor interese.Poate nu îți va ieși din prima.Eu am avut parte de rateu, știu ce înseamnă.Te duci din nou în sala de repetiții & muncești până îți iese.Nu te bizui pe nimic în afară de arta ta.Nu cerși nimic pentru teatrul tău chiar dacă îți lipsesc multe, acceptă în schimb ajutorul necondiționat.Teatrul are nevoie de demnitate.Nu te minți & nu îți minți publicul.Intră în scenă curat.Onorează-ți spectatorii & nu cerși ovații.Stai în lumină & spune-ți răspicat povestea.Preferabil a ta.Spor la munca omului de teatru independent cu sine însuși.

(Trebuie să știi totuși că poate ar fi mai bine să urmezi alte exemple, nu neapărat al meu, nu e cel mai fericit caz, nici cel mai comod.)

Cine a lăsat „urme” în ceea ce sunteți ca Artist, ca manager de program/proiect?

În primul rând, capacitatea părinților mei de a mă lăsa să fac absolut tot ce vreau & de a-mi finanța peste măsura posibilităților viciile culturale, cărți, discuri, bilete, instrumente muzicale.În clasa a cincea eram când mi-am cumpărat chitară, în a opta primul set de tobe „Doina” luat cu bani câștigați la loto de tata.Banii pe care-i dădeau la ore de mate pentru liceu s-au transferat brusc pe cele de tobe.Am înțeles ce înseamnă sacrificiu & m-am străduit de atunci să onorez acest lucru.

În trupa teatrului studențesc „Thespis” am avut colosalul noroc de a lucra cu cel care a fost Diogene Valeriu Bihoi, o personalitate imensă a boemei & a culturii underground din oraș.De la acest om am învățat cum se cultivă cu succes spiritul de frondă, cum te opui unui sistem de pe scenă, cum se naște comedia & cât de absurd poate fi totul, incluzând teatrul.Deseori, inconștient, mă raportez la valorile acestui om.

Mai apoi, student fiind, am ajuns brusc în câteva din spectacolele domnului Victor Ioan Frunză de la care orice om care se pregătește să facă teatru are ce învăța.Am stat mult în afara repetițiilor, la montări, la ateliere cu doamna Adriana Grand, la lumini, la bilete, am învățat cum funcționează aparatul din spatele unui spectacol, cât cântărește o contragreutate, cât „duce” o ștangă & cum se „așează” un spectacol pe o scenă.Am văzut pe viu cum se naște teatrul.Am învățat că teatrul este o artă vie, comunitară, simplă & caducă.Încă mai cred în aceste valori.

foto Evă Herczegh HUOOOOO!!! 2017 Piața Sf. Gheorghe Timișoara

foto Eva Herczegh HUOOOOO!!! 2017 Piața Sf. Gheorghe Timișoara

 

Când vine vorba despre muzică, domnul Nicolae Untaru, profesorul meu de percuție este omul zilei.Lucram ca zugrav în perioada în care am făcut școala & mergeam la ore mânjit de vopsele.Acest om mă trata absolut normal, nu m-a apostrofat niciodată, ba dimpotrivă îmi dădea mai mult de studiat & îmi lăsa cheile de la sală să vin seara, după lucru.De la el am învățat cum se lovește o tobă, care este rolul unui muzician & cum te prezinți pe o scenă.Recent mi-a acordat tobele înainte de un spectacol.Doresc tuturor celor care se apucă de teatru sau de muzică să aibă parte de asemenea oameni cărora le curge pedagogia în vene.

Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Sper să reușesc să încerc să îmi păstrez visul inițial.Mă lupt cu asta zilnic.Dacă te abați de la etica omului de teatru nu mai are rost să apari pe scenă.Am sărit peste dorința de a mă arăta, de a fi văzut cu orice preț, care te poate costa o carieră iar uneori se plătește în leasing toată viața.Te visezi actor, studiezi Shakespeare dar rămâi în istoria teatrului ca ursulețul Joe.

Am reușit să nu fac spectacole care nu mă interesau, să nu mă compromit în produse comerciale, să nu depind de mofturile unui director.Am reușit să am un public pe care de multe ori îl simt că îmi este complice & să depind doar de el, nu de concursuri, premii sau statuete.Cred că asta este cea mai mare reușită a noastră, nu numai a mea, publicul.Poate că din acest motiv avem o premieră în istoria teatrului românesc, merchandise stand; tricouri, afișe, vinyluri, cărți, insigne, patch-uri.Am reușit ca Auăleu să nu aibă doar spectatori, are fani.

Nu am reușit încă să fac cât aș fi vrut, poate din acest motiv am reușit să rămân liber.

sursa vice.com

sursa vice.com

Ovidiu Mihăiță. Sunt născut în 1980 la Timișoara intr-o familie post-hippy.Toată copilăria am purtat plete & am ascultat rock, metal & jazz. M-am apucat de teatru în clasa a X-a iar în anul 2000 am intrat în trupa teatrului „Thespis”.În 2005 am înființat împreună cu prietenii mei „Auăleu” unde joc, cânt & îmi pun în scenă textele.El va rămâne activitatea mea principală de-a lungul timpului.În anul 2009 am înființat „Scârț Loc Lejer” care găzduiește toate activitățile noastre.În 2015 am înființat „Muzeul Consumatorului Comunist”.

În paralel, am jucat în filme, am cântat & am scos niște discuri cu trupe precum Negură Bunget, Dordeduh sau Haos.Am scos o carte, „HUOOOOO!!! Trei piese pentru scene mici” & am scris felurite articole pentru diverse publicații.În prezent scriu „Istoria teatrului independent românesc”, două piese noi, pregătesc un show în insulele Azore & două filme.

Standard
Artele Educației, Generale, Plagiat, Reacție rapidă

Zodia Tartuffilor

surs selfhelpnirvana.com

surs selfhelpnirvana.com

În 2012, Universitatea din București, prin Comisia de etică pe care o conduceam, a făcut demonstrația publică a plagiatului prim-ministrului V.Ponta, asumându-și eroarea de a fi acordat unui plagiator titlul de doctor. Era un gest unic, cu consecințe în ani după aceea. Ani în care câțiva miniștri ai Educației – între care se detașează clar S. Cîmpeanu – au contribuit la favorizarea plagiatorilor, la crearea unor entități educaționale de tip „academii” care, cum de multă vreme a demonstrat în investigațiile sale Emilia Șercan, au produs o impostură științifică cu rază medie și lungă de acțiune. Plagiatul, zecile de plagiate aduse la cunoștința publică au aruncat o umbră derizorie peste munca de cercetare onestă, contribuția originală, publicațiile valoroase ale celor care au procedat corect în munca lor, au stabilit standardul integrității ca unicul în materie de valori morale.

Acum, în 2022, Emilia Șercan demonstrează plagiatul în teza de doctorat a prim-ministrului în funcțiune, N.I.Ciucă. Acum, analizez, la CARFIA, Centrul pentru Integritate al Universității din București pe care l-am înființat în 2017, un plagiat serial comis din 2004 de către un membru al comunității academice. Cei care au făcut sesizarea sunt cercetători din alte țări care, producând dovezile, cer universității mele să reacționeze. Ei mi-au trimis și mie dosarul plagiatului care produce pagube deja prin creditul dat plagiatorului și care a determinat retragerea din circulație a două articole unde e citată lucrarea coruptă de plagiat.  Mărturisesc un sentiment ciudat: trăiesc academic într-o zodie a imposturii științifice susținută, reprezentată de mari figuri publice ale statului român. La efectele pandemiei, care produc costuri socio-economice uriașe, se adaugă efectele incalculabile ale prezenței impostorilor academici în funcțiile majore de decizie.

În cazul de acum, încă odată, se vede precaritatea educației morale a oamenilor adulți ajunși – nu știu cum! – în funcții de decizie. O întrebare simplă care nu cere să fii un mare deștept: când îți dai doctoratul și ai de făcut o lucrare scrisă și tu copiezi fraze, pagini întregi și le pui în lucrarea ta fără să scrii de unde le-ai luat, când, deci, folosești necinstit munca altora, putem numi asta lipsă de moralitate, de integritate? Mai are onoarea unui militar de carieră vreun înțeles? Folosesc deja cuvinte rare, „onoare”, de pildă, care ies, dramatic, din vocabularul activ al limbii române și din sfera „semantică” a publicului.

Sunt universitar, am parcurs corect etapele carierei, am lucrat ca și alții pentru a contribui cât am putut la dezvoltarea domeniului meu de cunoștințe. Din 2012, de când am început să mă specializez în etica și integritatea academică – specializare nouă la noi – încerc, pe diverse căi, să construiesc atât la nivelul universității mele, dar și la acela al consorțiului din care ea face parte, o reală cultură etică și de integritate în universitatea românească. Establishment-ul universitar nu acordă o atenție specifică acestui subiect. Adesea preferă tăcerea. În paralel, aceleași eforturi le fac pe plan european (sunt membru al Biroului IRAFPA – Institutul de Acțiune și Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic, Geneva). Constat, ca și alții din străinătate, că impostura academică a devenit un fenomen grav. Că plagiatul e ca un cancer în progresie în corpul academic și de cercetare.Constat că, cu cât măsurile de sancționare și de controlare a expansiunii plagiatului sunt mai numeroase, cu atât magnitudinea fenomenului crește! Ceva este greșit! Din moment ce Tartuffe sau Impostorul se instalează ușor în universitate și în structurile de cercetare științifică. E limpede că un tip de complicitate – intenționată sau prin indiferență ori ignorare – favorizează Zodia Tartuffilor. Pe de altă parte, vizibilitatea acordată plagiatului, devenit vedetă mediatică, deturnează atenția de la probleme de fond ale Educației între care plagiatul este numai una.

Nu mă aștept ca ministrul Educației să facă altceva decât a făcut până acum, să de ordine prin care ar instala un simulacru de integritate în mediul academic când nu, de-a dreptul, ordine prin care relaxează cadrul legislativ favorizând-i pe Tartuffi. Nu mă aștept ca președintele țării, patronul grandiosului proiect național „România educată” , superb simulacru  care se topește ca înghețata la soare, să intervină față de ce se întâmplă acum, cu prim-ministrul pe care l-a girat și susținut. În situația similară, după plagiatul Ponta, el era vehement față de prim-ministrul în funcțiune. Acum tace. Ce garanții prezintă o persoană care nu procedează corect, cinstit? Și care mai e și militar? Cum observase mai demult profesorul Marian Zulean, cum analize făcute de câțiva jurnaliști (Emilia Șercan, Melania Cincea, de pildă) au scos în evidență, fragilizarea funcției publice prin impostura academică dovedită este un risc de țară. Președintele României, profesor la …bază, dar și cel care conduce CSAT pare să nu vadă acest lucru. Este îngrijorător. După episodul Ponta, tot în 2012, publicam un articol, „Călcâiul lui Ahile:plagiatul/doctoratul ca armă politică”, prin care, îngrijorat, „vedeam” ce va urma. (https://www.contributors.ro/calcaiul-lui-ahile-doctoratulplagiatul-ca-arma-politica/)

Instalarea Tartuffilor în funcțiile publice trebuie oprită! Acordarea titlului de doctor ar trebui să fie mult mai restrictivă, mai substanțială. Te crucești: numărul de titluri de doctor acordate după 1990 este uluitor de mare. Te crucești: numărul de generali (între care câteva zeci, de curând, au mai primit o stea de la Președintele țării) al Armatei române este uluitor de mare pentru efectivele în funcție de acum. Această inflație generează și susține impostura. Unii/mulți „doctori” abia știu să lege două fraze cât despre…orizontul intelectual…

Ce ar trebui să se întâmple pentru a ieși din această zodie? Mediul academic este acuzat că nu reacționează. Cum să reacționeze când el este un sistem de comandă, bazat pe ideea de ierarhie? Iar când vocile critice, foarte puține, de altfel, ies public, reacția nu este una care să încurajeze eradicarea imposturii.

Mai are sens să evocăm ce au făcut alți demnitari, în alte țări, când li s-a dovedit plagiatul? Nu.

Cred că mediul academic iar nu structurile de comandă ale Educației, valorile acestui mediu ar putea să iasă la rampa spunerii adevărului. Mai bine: ar putea, fiecare, în departamentul, laboratorul, facultatea, universitatea sa, să nu mai accepte impostura, competențele firave, cronismul și nepotismul, complezența comisiilor de susținere sau ale celor pe post didactic. Se vorbea, după 1990, de…rezistența prin Cultură. A venit vremea Rezistenței prin Educație.

Cu cât tăcerea devine mai mult acceptare cu atât Zodia tartuffilor va deveni marca nefastă a lipsei de integritate în Educație și Cercetare. Stimați colegi și colege, Educația și cercetarea voi o faceți, nu Tartuffe.

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Legislație

Ștefania Ferchedău: „Este nevoie de multă educație prin cultură, la un nivel general, cît mai extins, din școli și pînă la formarea continuă a funcționarilor din structurile administrației publice.”

 

Oamenii care dau viață Culturii

Ștefania Ferchedău

O mențiune din prezentarea dumneavoastră frapează: aveți licența în Studii clasice iar acum sunteți una dintre cele mai cunoscute managere în cultura din România. Care se ilustrează în: management, cercetare, consultanță, publicații, training, direcție artistică. Cum ați ajuns aici?

De copil am fost pasionată de literatură și, în timp, la această preocupare s-a adăugat și dorința a stăpîni alte limbi, de a avea acces la versiunea originală sau de a citi texte care nu existau în traducere. Privind în urmă, cred că am avut mereu o nevoie de confruntare directă, de a înțelege lucrurile nemediat, dar, în același timp, și o pasiune pentru starea de cercetare și de laborator, îmi plăcea să fiu în interiorul acestor lumi de cuvinte, să le desfac dinăuntru, să înțeleg mecanismele și să le reconstruiesc, așa cum face un traducător. De aici și pînă la a fi în laboratorul, atelierul de lucru al artistului s-a dovedit mai târziu că e doar un pas.

Fac parte din generația care a crescut și s-a format în anii 1990, cu toate lecturile devenite într-un fel iconice pentru acea perioadă, precum Jurnalul de la Păltiniș, de pildă, dar și cu toată deschiderea și manifestările culturale, reviste, spectacole, expoziții de atunci, și cred că acest lucru și-a pus puternic amprenta asupra alegerilor pe care le-am făcut în viață. La început mă atrăgea foarte tare teatrul, unde mergeam de pe la 11-12 ani cu sora și cu mama mea. Am văzut multe din spectacolele emblematice ale acelor ani, Cine are nevoie de teatru? și Livada de vișini, în regia lui Andrei Șerban, apoi Pescărușul Cătălinei Buzoianu sau Poveste de iarnă, al lui Ducu Darie, ca să amintesc doar cîteva. Am văzut multe lucruri extraordinare în anii de școală, împreună cu prietenele de atunci. Cred că era 1995 cînd am vizitat atelierul Liei și al lui Dan Perjovschi, despre care aflasem citind revista 22.

Apoi, să am acces la literatura latină și greacă în original însemna enorm pentru mine, iar formarea clasică mi-a dat o structură, o disciplină, o perspectivă cuprinzătoare, dar și o viziune de lucru care m-au făcut să cred că pot merge în orice direcție îmi propun. Am înțeles destul de repede că nu îmi doresc să urmez filiera academică, iar pasiunea pentru arte și dorința de a nu fi doar un privitor, ci de a face lucruri să se întîmple, m-au îndreptat în această direcție. Am fost mereu la intersecția aceasta clasic-contemporan, care m-a interesat întotdeauna. Inițial am căutat acele contexte care mă atrăgeau și din care percepeam că voi avea multe de învățat, apoi lucrurile au început să vină natural înspre mine. Au fost multe lucruri intuitive în alegerile mele, dar meserie am învățat în principal lucrînd. Am avut și norocul să am parte de niște întîlniri semnificative și să merg prin viață, profesional și uman, poate și la momentul potrivit, cu oameni de la care am învățat mult, dar și cu care am făcut mult.

Diversele contexte de lucru în care am fost și modul în care s-a modificat scena culturală (de cînd am început să lucrez în 2002), cu un accent prea mare pe producția în serie, m-au readus la interesele mele de cercetare, lucrul cu arhivele de artist și studiul istoriei recente, cărora am vrut să le dau prioritate înființînd Institutul Prezentului în 2016.

Cine a lăsat urme în ceea ce sunteți ca artist, ca manager de program/proiect?

Apropo de întîlnirile de care ziceam, cred că ar fi mulți oameni de menționat… Pe tot parcursul meu educațional au fost oameni care au pus o cărămidă într-un fel sau în altul și m-au făcut să fiu un om mai bun, de la profesoara de latină Mariana Ivan, care îmi dădea să citesc autori de care nu auzisem, la profesorul de literatură Mihai Nichita (traducător al lui Horațiu), apoi la profesorii din facultate, Iancu Fischer, Dan Slușanschi, Gabriela Creția, Florica Bechet și Ioana Costa, datorită căreia am contribuit în mai multe proiecte colective de traduceri în timpul facultății, dar și la prieteniile foarte puternice construite în acea perioadă cu Vichi Ciocani (Dumitru), și mai tîrziu cu Adriana Gheorghe.

Apoi, cînd ajunsesem deja să lucrez în domeniul cultural, pentru că îmi dorisem mult să urmez Masterul ECUMEST din Franța, dar acesta se închisese de curînd, am urmărit Asociația ECUMEST pînă cînd s-a deschis o poziție de coordonator de proiecte. ECUMEST era la începutul anilor 2000 una dintre cele mai avangardiste organizații culturale de la noi, conectată internațional, interesată de dezvoltarea profesională în domeniul cultural, de mobilitate și de sprijinirea artiștilor, un context care mi se părea perfect pentru variile mele interese. Acolo am lucrat cu Corina Șuteu și Oana Radu, de la care am învățat ce înseamnă lucrul în cultură, iar colaborarea noastră s-a prelungit ulterior și la ICR New York. Sînt foarte mulți artiști și profesioniști atît din zona de performativ, cît și de vizual cu care, în acea viziune experimentală imprimată de Corina Șuteu, am avut ocazia să colaborez îndeaproape de-a lungul acelor ani (2003-2010), iar lucrul în context internațional mi-a dat o înțelegere mai amplă asupra diverselor practici artistice, dar și a nevoilor din domeniul cultural. Experiența New York-ului este cred esențială pentru oricine lucrează în artele contemporane.

The Kite/Eastern Connection sursa Revista arta credit foto Alina Ușurelu

The Kite/Eastern Connection sursa Revista arta credit foto Alina Ușurelu

Interesul pentru zona de dans contemporan de la noi m-a condus apoi către cîțiva ani de lucru în special în acest domeniu, datorită lui Cosmin Manolescu, care a crezut în munca mea de acompaniere și producție artistică, și cu care am pornit niște proiecte ample, în parte utopice, care au construit mult și care mi-au dat încrederea în ceea ce pot să fac. Împreună am făcut ca lideri de proiect E-Motional (www.e-motional.eu), un program de cooperare co-finanțat de UE între 2011-2015, programul de colaborare româno-japonez Eastern Connection, spațiul-laborator ZonaD (https://zonadstudio.wordpress.com/) și multe altele.

Cred că a existat mereu în toate contextele în care am lucrat acest aer, de a face lucruri foarte grele, uneori imposibile, care însă s-au întîmplat cumva. La fel este și colaborarea cu Alina Șerban (curator și istoric de artă), partenera mea în ceea ce înseamnă Institutul Prezentului din 2017 încoace (www.institutulprezentului.ro).

Între colaborările care mi-au rămas mereu dragi a fost lucrul cu artiștii Ioana Nemeș, Dan Perjovschi, Andrei Șerban, Matei Varga, dar și în proiecte de educație cu Raluca Iacob, Katia Pascariu, Mihaela Michailov, Mădălina Dan, Mihaela Dancs, colaborarea cu Cosmina Goagea și Zeppelin, și ar mai fi mulți alții de menționat, oameni cu care am lucrat de-a lungul anilor, care au însemnat mult pentru mine, dar e greu să intru în atît de multe detalii acum, ei știu sigur cine sînt…

Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși? La noi și în lume.

Bagaj cultural și intelectual, pasiune pentru artă, înțelegerea și acompanierea mecanismelor fragile care generează conținut, calități organizaționale și înțelegerea dimensiunii administrative a lucrului, viziune de ansamblu asupra contextului social, cultural și a diverselor aspecte ale lucrului, răbdare, gestionare de criză.

Formularea “Statutul Artistului” sau, mai nou, „Lucrător cultural”, vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce ar fi nevoie de legiferarea ei? Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Personal nu mi se pare cea mai fericită formularea „lucrător cultural”. Ea este generată din interiorul domeniului cultural și cuprinde rolurile/ funcțiile (artiști, curatori, manageri, producători, tehnicieni, comunicatori, etc.) active în scenă, dar în engleză sună mai bine, cultural worker. Cred că ar trebui să ne întrebăm în ce măsură utilizarea ei face mai clar conținutul muncii noastre pentru decidenții în plan politic, într-o societate care înțelege mai bine formulări precum „om de cultură”, raportat la care „lucrător cultural” sună oarecum peiorativ. Cred că e o întreagă discuție aici despre rolul culturii în societate și contribuția la cultura publică adusă de toate nivelurile active pe scena culturală.

Pe de o parte, tind să cred că implementarea unui Statut al Artistului și al Lucrătorului cultural nu este adecvată sau fezabilă în contextul de la noi, nu cred în această formulă ca un fel de rezolvare universală a problemelor cu care ne confruntăm. În primul rînd există falii adînci între diversele zone ale spectrului cultural, public, non-profit, privat, și chiar dacă s-ar ajunge la o formulă agreată, implementarea ei este imposibilă în lipsa unor ajustări în legislația generală. Aceasta a fost mereu problema multor reglementări care nu au putut fi puse în act, pentru că erau necesare alte reglementări, fie în domeniul fiscal, fie în cel al muncii etc. Este nevoie, cred, de mai mult decît de acest Statut.

Pe de altă parte însă, lucru pe care nu îl pot ignora, contextul pandemiei a dovedit că existența unui Statut al Lucrătorului cultural ar fi fost util în protejarea categoriilor afectate de impactul imens asupra activității culturale care s-a permanentizat între timp.

Ca să poată fi realizate reglementările necesare în domeniul cultural este nevoie de profesioniști cu viziune în zona decidenților, dar cred am tot așteptat lucruri să se întîmple și nu am ajuns nicăieri. Este un decalaj major între realitatea fenomenelor artistice actuale și modul în care este privit domeniul cultural din zona autorităților. Este nevoie de multă educație prin cultură, la un nivel general, cît mai extins, din școli și pînă la formarea continuă a funcționarilor din structurile administrației publice, programe de educare a publicului, expunerea unor categorii sociale cît mai diverse la actul cultural, ca să se poată ajunge la o altă percepție a domeniului cultural și a celor care lucrează și să se poată astfel determina legiferări funcționale. Iar la nivelul producției artistice este nevoie de o detașare de forțele care impun formatarea actului cultural (finanțarea în anumite cadre), producția în serie și prin urmare scăderea calității conținuturilor artistice, șamd. Sînt mult aspecte, un fel de cercuri vicioase și în interiorul domeniului, și în afara lui.

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Este o terminologie care a fost adecvată la timpul ei, în anii 1990-2000, dar cred că și-a pierdut forța undeva după 2007 și intrarea României în UE. Independent subsuma poziții critice, freelance, auto-organizate. Aș merge pe această dimensiune a auto-organizării la toate nivelurile (conținut, estetic, administrativ), adică indivizi sau organizații care nu intră într-o structură dată (de stat, în speță), ci își decid singuri direcția în care merg.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)? Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Sigur că nu. Dar dacă ne dorim acest lucru, mecanismele care să încurajeze finanțarea din alte surse ar trebui să fie sprijinite și încurajate, sponsorizarea, donațiile, dar și folosirea veniturilor generate de activități în noi proiecte.

Or acest domeniu nu este nici el unul stabil. De exemplu, legea sponsorizării nu mai permite să direcționezi 3,5% din impozitul anual în propria organizație, sau să primești de la rude această direcționare sau pe cea cu 20% sponsorizare de la firme, asta în condițiile în care organizațiile din domeniul cultural sînt formate din 3-5 oameni și nu beneficiază de aceeași vizibilitate sau sprijin precum cele din domeniul social sau al sănătății. Nu cred că această situație ține de un conflict de interese de care ar trebui ca statul să se protejeze, ci de modul în care comunitatea din jurul organizațiilor culturale le poate susține în condițiile unor resurse limitate la care acestea au acces.

 Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Institutului Prezentului? Ce ați văzut că s-a schimbat în mediile profesionale pe care le cunoașteți, dar nu numai, ca urmare a proiectelor pe care le-ați gândit, inițiat și realizat în artele spectacolului și artele vizuale?

 E greu să am distanța să mă refer la așa ceva. Sîntem o organizație de nișă, dar cred că specificitatea acțiunii este extrem de

2019_Geneza de Miriam Raducanu_interpretare Madalina Dan_atelier elevi_in expozitia 24 de argumente

2019 Geneza de Miriam Răducanu, interpretare Madalina Dan, atelier elevi în expoziția 24 de argumente

importantă tocmai din acest motiv. Ceea ce ne propunem în munca de cercetare și în lucrul cu artiștii, Consemnează – Învață – Transferă, se reflectă în toate proiectele noastre, să dăm în diverse formule mai departe profesioniștilor și publicului resurse pe care le generăm despre lucrări, situații, evenimente din istoria recentă a artelor vizuale și performative. Lucrul cu artiști precum Miriam Răducanu, Octavian Nemescu, Ion Grigorescu, Lucian Mețianu, Constantin Flondor, ca să îi numesc doar pe cîțiva dintre cei cu care am realizat publicații și nu numai, cred că a adus multă bucurie de ambele părți și cred că și un beneficiu publicului.
Expoziția 24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969-1971, pe care am realizat-o la Muzeul Național de Artă al României, în 2019-2020, prin amplitudinea ei, dar și prin diversele evenimente asociate, performance-uri, conferințe, ateliere pentru elevi, a fost un proiect extrem de complex și dificil, dar consistent și organic, care a rămas în memoria multora dintre cei care au vizitat-o și cred că a setat o așteptare legată de ce mai urmează să facem.

sursa Institutul Prezentului

sursa Institutul Prezentului

În domeniul colaborării internaționale în cultură, vi se pare că funcționează, în continuare, distincția „Est” și „Vest”?

Da, cred că da. Cred că s-au făcut pe repede înainte multe lucruri înainte de intrarea României în UE, dar asta înseamnă că nu s-au făcut temeinic și că decalajul a fost cumva mascat temporar, iar sistemul din România nu s-a putut adapta cum ar trebui la impactul adus de retragerea sau limitarea imediată a prezenței/ investiției în scena culturală a unor actori importanți cum au fost centrele culturale străine, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, Pro Helvetia și alții. Decalajul a rămas la multe niveluri simultan cu fenomenul globalizării. Paradoxal, interesul Vestului pentru Est a scăzut în măsura în care în același timp Estul nu s-a făcut mai mult simțit în Vest. S-a încheiat și perioada cu vizitele de explorare ale curatorilor și programatorilor străini care apoi invitau artiști români în străinătate. Scena artistică de la noi, în ce privește teatrul, dansul și în parte și artele vizuale, este, cred, mai puțin cunoscută acum în Vest decît era în anii 2000, de exemplu.Într-un fel ne-am provincializat. Un lucru însă nu s-a schimbat, cred că în continuare muncim mai mult și ne acordăm mai puțin timp personal decît colegii noștri din Vest.

La nivelul colaborării în proiecte europene, cred că lucrurile au evoluat, a crescut numărul de participanți din țările din Est în proiecte de cooperare, dar numărul de lideri din țări precum România sau Bulgaria este extrem de mic, asta însemnînd, pe de altă parte, că atunci cînd se depun proiecte bune din aceste țări ele au șanse și prin această dimensiune a excepționalității.

Ca să dau și un exemplu mult mai de nișă, în zona de cercetare și istorie a artei se discută despre diferențele necesare la nivel de terminologie și de metodologii aplicate în Vest și Est, tocmai pentru că în plan istoric, aplicarea unei terminologii occidentale în citirea unor practici artistice locale sau regionale nu iluminează realitatea acestora. Acest subiect a fost chiar în centrul uneia dintre conferințele regionale Institutul Prezentului, organizată în 2018.

Ce ați reușit până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Greu de vorbit despre reușite… Cred că reușita majoră este că lucrez încă în domeniul artistic, că încă mai am motivația să fac lucrurile în care cred, că pot să le fac să se întîmple în mare parte așa cum vreau și că nu am plecat din țară.

O nereușită imensă este că nu am reușit o formez o echipă stabilă în jurul meu. Nu avem cui lăsa moștenire lucrurile pe care le facem, ele se vor termina o dată cu noi. Cred că acesta este aspectul cel mai dificil cu care ne confruntăm ca structuri auto-organizate, în lipsa unor subvenții multi-anuale care să poată acoperi salarii decente. Nu putem atrage și nici nu putem motiva oamenii cu care lucrăm doar cu pasiune să rămînă alături de noi.

Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

Urmează-ți visele. Dream big.

 

sursa scena9.ro

sursa scena9.ro

 

Ștefania Ferchedău este cercetător, manager și producător în domeniul artelor contemporane, lucrînd interdisciplinar în România și internațional din 2003. Și-a folosit pregătirea umanistă și literară și experiența îndelungată în management cultural în lucrul îndeaproape cu artiști și organizații din dans și teatru, dar și din arte vizuale și arhitectură, pentru a acompania, produce, prezenta și documenta o varietate de proiecte. Este interesată de studiul generațiilor 1960-1980 de artiști din artele performative și de cercetarea practicilor artistice, evenimentelor și situațiilor care au marcat artele performative în România după 1989. Din 2016 dezvoltă Institutul Prezentului, o asociație cu profil interdisciplinar care acționează ca o platformă de resurse artistice și teoretice în domeniul artelor vizuale și performative. Formatele de lucru includ proiecte de cercetare, expoziții-document, reconstrucții, laboratoare și conferințe, editare de publicații tipărite și online.

Standard
Artele Educației, Generale

Universitatea vulnerabilă (2)

sursa casita.com

sursa casita.com

Cariera universitară este una securizată. La noi și, cu diferențe, și în alte țări. Odată intrat în universitate, la noi, este rarisim să fii pus în situația de a …fi dat afară sau de a pleca de bunăvoie. Sau de reavoie căci sunt colegi/e care au trebuit să plece din universitate din cauza unui mediu colegial inamic, a presiunilor conducerii sau a șantajului voalat (uneori direct). Mai ales când ei/ele spun ce gândesc, dar responsabil, cu argumente iar nu din nervoasă poziție a lui…”Gică contra”.

Pentru mine problema carierei didactice securizate ridică o întrebare simplă: suntem toți/toate atât de buni încât ieșim toți/toate la pensie din aceeași facultate? Cum se măsoară competența, potențialul de comunicare didactică și contribuția la misiunea și obiectivele departamentului, facultății, universității?

Văd aici una dintre vulnerabilitățile universității. Ea este mai puțin preocupată de a atrage, în ani, competențe tinere, personalități formate deja în cultura digitală (pe care nu o…”venerez’, dar căreia îi recunosc calități) și, mai ales, care dovedesc, intelectual, un racord substanțial la lumea de azi  și, mai ales, au propensiunea de a explora lumea de mâine. Dar, vedeți, în evaluările făcute oficial  racordul și propensiunea nu apar ca itemi de evaluat. Universitatea mai degrabă conservă decât prospectează.

Faptul că, la noi, profilul universitarului, căruia i se atribuie atât sarcina didactică cât și cea de cercetare, nu face limpede dubla sa acțiune și nu o cuantifică corect astfel încât universitarul să aibă certitudinea unui parcurs profesional în acord performanța atinsă în domeniul său, acest fapt este camuflat sub pretinsa obiectivitate a indicilor scientometrici. Astfel încât, un coleg, o colegă, poate pune în CV-ul academic un număr de articole științifice, comunicări, conferințe care – de-ar fi evaluate ca lumea cu ocazia promovării pe post! – delimitează cantitateanumărul, nu calitatea și rezonanța lor în câmpul disciplinei pe care o stăpânește și o „predă” studenților. Practic, nu odată, concursul de promovare pe post didactic este o contabilizare  pe puncte strânse a unui efort birocratic de bifare. Căci, fiind vorba de promovare, nimeni nu uită că e vorba, de fapt, de un colego colegă.

Acestea au drept consecință că persoane mediocre ocupă, în timp, poziții academice tot mai mari și, astfel, barează accesul altora, mult mai competenți și cu energie mai profitabilă pentru mediul academic respectiv. Rar este cazul ca un concurs de promovare să nu fie „câștigat” de, adesea, persoana care s-a înscris. Când sunt mai multe pe același post, culisele concursului creează, dinainte, cutia de rezonanță prin care se dă de înțeles că numai acea persoană va lua postul. Și atunci, cum se întâmplă, celorlalți li se pune, la interviu, de pildă, o întrebare care discriminează.

Jocurile de putere în mediul academic și de cercetare (vezi istoria grotescă a Laserului de la Măgurele sau, mai recent, derizoria situație a neocupării portofoliului de la Ministerul Cercetării și Digitalizării) există, nu sunt de neglijat și spun multe despre consistența etică, despre integritatea sa. În acest sens, vă invit să analizați candidaturile la posturile de top management universitar și să observați atenția acordată eticii și integrității academice. Dar mai ales, încercați să vedeți următorul lucru: cât investește o universitate  în cultura sa etică și de integritate dincolo de…cursul de Etică și Integritate Academică? O concluzie parțială: universitatea este deloc sau mai deloc interesată în a-și fundamenta misiunea și scopul pe valorile morale și pe o reală cultură etică și de integritate. Meșteri la a „imita”, a ne face că…, a bifa, nu realizăm cât de rău (ne)facem, un rău ce se va deconta în decenii. Cu atât mai mult se cuvin apreciate, admirate eforturile colegilor și colegelor din toate generațiile, acelor directori de departament sau de laborator, decani și rectori de a „rezista” onest, de a da consistență corect, integru propriei performanțe academice. (Va urma)

Standard