Generale

Un veac de…Centenar

Inaugurăm Cercul de lectură aplicată pe seama noastră. Prima lectură, Un veac de singurătate, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Mulți au fost fermecați de lumea aceea unde anul se măsoară cu ceasul iar un ceas poate fi un secol. Oricum, veacul, aici, înseamnă o sută de ani. De singurătate. Scriitorul vede istoria ca un act magic al timpului. Cum fac și alții, care nu sunt scriitori.
Dacă ne gândim la Centenarul Marii Uniri, știm că anul acesta ni s-a împlinit centenarul. Sunt acte, acțiuni, cărți care ne dovedesc aceasta. Noi ne-am născut în această Românie care serbează azi un centenar. Cum? Cu durere, aș zice. Căci despre bucurie, mai avem de așteptat alți ani de…singurătate.
Datinile din străbuni, aritmetica și bunul simț ne arată că un centenar se serbează/comemorează, de regulă, o singură dată, adică la …o sută de ani după. Sau, dacă a trecut mai mult timp, se serbează și prin cumul, două-trei-patru centenare, deodată. Oricum, fiecare sută de ani se serbează distinct. Serbarea e mai mare când se cumulează mai multe sute. Noi suntem la primul. Dar acum, Centenarul Marii Uniri, prin viziunea de commedia dell’arte a actorului-ministru al Culturii, se prelungește până în 2023. Mâine- poimâine e Aprilie și…nimic. Un Centenar al nimicului, din păcate. Căci nu se întâmplă mai nimic. Din teritoriu, au venit mii de „proiecte”, de „idei”, dar a înțeles și ministrul Culturii că sunt o aiureală, și le-a anulat. Apoi, i-a demis pe unii funcționari  care nu și-au făcut treaba. Bani sunt. Proiecte, încă nu. Ce se întâmplă?
Se întâmplă ce s-a mai întâmplat și când a fost/este vorba de șosele, drumuri, poduri, tavane, toalete școlare, stoparea violenței în școli, în familie etc. S-au cheltuit sute de milioane de euro pe…nimic. Căci nimicul e aici, e peste tot și ne însingurează tot mai mult. De aceea, părăsirea țării, temporar sau definitiv, e la ordinea zilei, a anilor, de fapt, ca și cum un popor întreg se simte amenințat de o invazie, de triburi străine hulpave, ce doresc nimic-irea noastră. Dar, atenție, triburile acestea vorbesc aceeași limbă ca și noi. Cum de sunt ele străine? Ce le mână în luptă? În niciun caz ce i-a mânat pe cei care au crezut și s-au luptat pentru o Românie care azi, iată, e în ingrata situație de a nu-și putea serba centenarul. Primul, de altfel. Ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare cinstită, cu idei bune, cu activarea unor resurse care nu lipsesc în nicio regiune istorică din România, cu o viziune despre trecut, dar și cu o privire încrezătoare spre un viitor, ale celor care trăiesc acum, aici, a devenit un chin guvernamental, o „pedeapsă” calendaristică!
Nu înțelegem de ce dl. ministru și guvernul tot, nu dau un ordin pe țară: se vor îmbrăca doamnele și domnii români în port tradițional, radiourile și televiziunile vor difuza numai muzici populare iar zilnic partidele vor trimite vorbitori în public să cuvânte despre Marea Unire. Nici n-ar costa mult. Și, dacă mai e timp, vom și sărbători. Haideți, că nici nu trebuie prea multă minte pentru asta! Dacă mai cereți, „în teritoriu”, proiecte și idei, ele vor fi tot cele de dinainte de 1989. Dar știe guvernantul ce face. Oricum, e un…paradox”: tocmai partidul care promovează iia, care e cu poporul, care…tocmai el să eșueze la patriotism!? E cam tare. Speculăm, însă, că guvernul s-a inspirat din „Un veac de singurătate” unde centenarul e…altfel, e o sută de ani, nu o dată fixă. Ce vedem e că tichia ministerială îl acoperă treptat pe titularul de la Cultură. E un număr de iluzionism guvernamental. 
Centenarul, deci, se amână până la o dată ce va fi anunțată ulterior.
Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Invitații mei

Cosmin Manolescu: „Este nevoie de proiecte mai curajoase, atipice, care să readucă încrederea în dansul contemporan și care să atragă un public nou.”

Foto Mihai Benea

Foto Mihai Benea

Cosmin Manolescu este unul dintre cei mai cunoscuți dansatori și coregrafi de după 1990. Un artist al mișcării. Spectacolele sale, inițiativele sale în comunitatea dansului de azi din România, proiectele sale artistice conturează profilul unui artist care, dincolo de arta sa, s-a implicat și în condiția acestei arte, la nivelul cadrului legislativ care ar trebui să o susțină. Și el, și alți colegi ai săi mi-au fost studenți la Academia de Teatru și Film, în prima promoție de coregrafi (sper că memoria nu mă înșeală). Cele ce urmează nu sunt numai și doar un simplu interviu. Cosmin conturează anatomia unui domeniu, al unei arte care, în mod inexplicabil, poate, nu este pusă încă în drepturile care i se cuvin. Dincolo de orgolii, de animozitățile între grupuri (prin 1997 îmi aduc aminte că am provocat/moderat o întâlnire a „clasicilor” și „modernilor” la Ministerul Culturii pentru a încerca rezolvarea acestor animozități), ceea ce transpare limpede este condiția atât de fragilă a dansului, a coregrafiei de azi în România.

  Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale, Legislație

Blam

 

Mesaj pentru cei/cele în cauză: Comisia pentru învățământ din Senat, Guvernul român.

În loc să deschidă cultura națională spre lume, „gate-keeper”-ii o închid pe baricadele unui naționalism difuz, uneori cu damf politicianist. Celebrul măr al discordiei privind managementul instituțiilor de spectacol (despre care am scris aici) a provocat încrâncenări, otrăviri, bucăți înghițite din el și repede scuipate în tusea neînțelegerii, în nervozitatea neacceptării unor schimbări. Uneori, timpul o ia înainte. Când realizăm – dacă? – acest lucru, ar fi bine să înțelegem că statuia noastră stă pe un soclu de gips.

Nu pare ciudat că aceste două domenii foarte sensibile ale arhitecturii societății, ale națiunii – Cultura și Educația – sunt zguduite acum de seismul „Opriți timpul”?

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Brâncuși, românii și partidele politice

 

Cum ar fi ca modelul subscripției publice pentru Cumințenia pământului, pentru a aduce celebra sculptură a lui Brâncuși în tezaurul național, să se extindă și la cheltuielile partidelor pentru campania electorală? Partidele ar lansa subscripția publică și doritorii/iubitorii de partid ar da bani pentru campanie. Numai și ca test – cum e și cel privind opera lui Brâncuși – și ar da rezultate lămuritoare. Dacă artistul a mai pierdut în confruntarea cu România, politicienii parlamentari nu, ei au câștigat mereu în această confruntare inegală. Căci țara e una iar ei/ele sunt mereu mulți.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Arta, Știința și cu Legea (III)

Modificările propuse de Ministerul Culturii la Ordonanța 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură  provoacă luări de poziție diferite. Inițiativa ministerului, aceea de a propune modificări la un cadru legislativ creat pentru instituțiile publice de cultură, e de salutat. Ce nu e de salutat e că, fiind vorba de un domeniu sensibil, impactul și consecințele modificărilor nu au făcut obiectul expertizei un Grup de lucru. Cum se face în alte părți când e vorba de modificări care, era de presupus, vor stârni discuții contradictorii. Mai ales dinspre zona artelor vii, a teatrelor și operei.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Legislație

Directorul sau managerul de teatru. Sfârșit de partidă?

 

Cum este, de fapt, gândită funcția de manager al teatrului?

De altfel, e o discuție mai veche privind identitatea directorului, mai nou, a managerului de teatru în România. E bine ca el/ea („ea” e mai rar!) să fie „artist/ă” (regizor, actor) sau asimilat („critic, cronicar teatral”) sau nu?

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale, Reacție rapidă

România-Brâncuși 14-13

Cumințenia pământului

Cumințenia pământului
foto brancusi.artmark.ro

Ieri, în comisia de buget de la Camera deputaților, ministerului culturii i-a fost refuzată alocarea sumei de cinci milioane lei, necesară demersului și achiziției celebrei lucrări a lui Brâncuși, „Cumințenia pământului”, care nu este încă proprietate a statului român. Ministerul a făcut și face încă eforturi notabile (în trecut, uneori, au fost mai puțin relevante) pentru ca Brâncuși să fie al României și prin schimbarea statutului unor opere ale sale: din posesie privată în Patrimoniul național.

 

Constantin Brâncuși foto go2-romania.com

Constantin Brâncuși
foto go2-romania.com

Nici de această dată Brâncuși nu poate veni acasă. România, prin Comisia de buget, abilă în a găsi procedural motive de blocare, a câștigat „meciul” împotriva patrimoniului național la limită, cu 14-13. Cei 13 care au votat „pentru ” s-au dovedit la înălțimea misiunii lor. Cei 14 parlamentarii victorioși împotriva lui Brâncuși ar merita un sejur la „Masa tăcerii” unde ar putea să se gândească în liniște la ce au făcut și fac pentru România.

Între timp, Brâncuși, cuminte, se uită la noi și constată că lucrurile nu se schimbă prea mult, din 1926, de pildă. Atunci Departamentul Vămilor al S.U.A. a clasificat opere ale sculptorului trimise din Paris pentru o expoziție la New York drept „obiecte”, una, Pasărea în spațiu, fiind văzută de-a dreptul „obiect industrial”, și îl obligă pe artist la plata taxei vamale ca pentru orice obiect. Brâncuși refuză spunând că acestea sunt „opere de artă”. Lucrările de artă erau scutite de taxe. Artistul a dat în judecată Statele Unite. Avocații americani ai apărării au încercat pe toate căile să demonstreze că această Pasăre nu este o pasăre căci nu seamănă cu una reală! Interesant, un alt argument al lor punea în discuție caracterul original al lucrării care mai avea la acea dată încă patru versiuni.Până la urmă, spre cinstea ei, Justiția americană îi dă dreptate artistului, consfințind o surprinzătoare legiferare a statutului artei moderne atunci.

Episodul blocării „repatrierii” unor opere ale lui Brâncuși este unul dintre multe altele. Nefericite. Încă odată, ideea de patriotism dispare din valorile „aleșilor”. Nu știu de ce, suspectez următorul lucru: mentalitatea față de opera de artă modernă nu s-a schimbat prea mult. Ca și Flaubert, artistul român i-a arătat odată spălătoresei sale unele lucrări ale sale: „Oh, dar e mai frumos decât o cască de pompier”, a spus aceasta.

În 1952, Brâncusi a cerut naturalizarea și a devenit cetățean francez. Era după ce noile autorități din România deveniseră „vameșii” artei brâncușiene. Alte autorități, mai recente, au ordonat spălarea cu furtunul (!!), pentru a „curăța” Poarta sărutului, provocând stricăciuni. Sau, de mai multă vreme, dezvoltă ceea ce Digi24 a numit „Afacerea statuia” (din ciclul „România furată”).

Când se va opri „războiul” autorităților române cu inestimabila moștenire lăsată de Brâncuși? Când va veni acasă marele sculptor?

foto Edward Steichen 1922 sursa www.webcultura.ro

foto Edward Steichen 1922
sursa www.webcultura.ro

Parlamentul României

Parlamentul României

Standard