Nu e prima dată când mă preocupă ideea, problema, subiectul Teatrului Național. Cristina Modreanu și LiterNet au relansat subiectul în condițiile anunțului privind concursul pentru postul de director general al TNB. Teatrele naționale…? Sunt două categorii: una, care e excepția, Teatrul Național din București, care prin tradiție, (mai) e încă considerat „prima scenă a țării”; a doua: celelalte. La Craiova, Iași, Sibiu, Târgu Mureș, Timișoara, Cluj-Napoca, fiecare cu istoricul său, mai mult sau mai puțin recent. Istoric, teatrele naționale din București și Iași au o preeminență în funcție de evoluția politică, istorică a teritoriilor românești. Dacă lăsăm deoparte aceste conjuncturi, explicații etc. , vedem cu claritate că numărul teatrelor naționale a crescut.La începutul anilor ’90, am organizat cu De Montfort University din Anglia o conferință despre Teatru și Identitatea națională. A fost a doua publicație a UNITEXT. (Mă) Întrebam de ce e nevoie de atâtea teatre naționale în România? Iată, subiectul revine în actualitate după dispariția lui Ion Caramitru și anunțul recent al ministerului. Miza pare să fie una dublă: schimbarea și persoana. Ideal, cele două ar trebui să fie una.
La începutul anilor ’90, după ce am avut mai multe discuții, vizite la Royal Național Theatre din Londra, condus atunci de regizorul Richard Eyre, un bun prieten al lui Caramitru și al teatrului românesc, îmi imaginam că TNB ar trebui să fie un hub cultural, o instituție vie, cu porțile deschise pentru toate generațiile. Cu atâtea spații, mai ales după renovare, clădirea TNB nu numai că presupune costuri uriașe de întreținere, dar este/poate fi un centru dinamic al vieții teatrale românești. Cel/cea care ar urma să câștige concursul de director general ar putea fi, firesc, un om de teatru care are încă resursele și potențialul creativ pentru a duce TNB spre un viitor previzibil. Nu cineva care are mai degrabă o lungă istorie personală, artistică în spate. Un detaliu privind imaginea TNB: aceasta este disputată de patronul spiritual, I.L.Caragiale, prezență discretă pe frontispiciu, ca să zic așa, și numele Ion Caramitru, care deține prim-planul, dat imediat Sălii mari după dispariția artistului.
Lumea se schimbă, artele spectacolului sunt, din nou, vulnerabilizate de pandemie, război, proaste decizii politice. Nu numai la noi. TNB nu este numai un „teatru național”, ci ar trebui să ajungă un reper pentru o dinamică multidisciplinară a artelor spectacolului. Clădirea trebuie să fie una deschisă publicului o foarte mare parte din zi, spațiile TNB pot încuraja participarea la Cultură și determina formarea noilor publicuri. Aici cred că va sta, într-o bună măsură, misiunea noului lider al TNB. TNB trebuie să iasă mai mult din clădire: sunt multe locuri la noi unde chiar dacă nu există teatru, dar și acolo unde există, venirea TNB poate, însemna, în timp, consolidarea relației dintre Cultură și Educație. TNB poate dezvolta programe proprii în această direcție care să pună în valoare, de pildă, personalul mai puțin utilizat. Sau poate găzdui inițiative care conving după validarea lor prin jurii externe. TNB trebuie să-și refacă legăturile cu Europa. Problema costurilor pentru cele de mai sus devine, desigur, una critică: finanțatorul ar putea determina schimbarea legislației instituțiilor de spectacol și din acest punct de vedere.
În fapt, un teatru veritabil nu are valoare pentru că scrie „național” pe frontispiciu, ci pentru că ceea ce oferă societății e pentru lumea de mâine.
NB: Cele de mai sus nu au cum să fie înțelese/asumate de actualul director interimar. El a dovedit nu numai o periculoasă îngustime intelectuală, ci și, prin fapte, o reîntoarcere la un ceaușism cultural de necrezut azi, în secolul 21. Cine are nevoie de un astfel de director?