Generale

Mesajul oprit la primul FNT

Trecutul atins. 1990 (1) Primul FNT

 

sursa wikipedia

sursa wikipedia

Abia puneam Uniunea Teatrală pe propriile picioare. Un obiectiv era Festivalul Național de Teatru. A cărui selecție a fost făcută de Ministerul Culturii, nedesprins încă din Consiliul Culturii și educației Socialiste.

Textul de mai jos ar fi trebuit să fie citit de către un membru al Juriului primei ediții a Festivalului național de teatru (FNT) din 18-26 noiembrie 1990.  Format din George Constantin (președinte), Gina Patrichi, Dana Dogaru, Dumitru Solomon, Ludmila Patlanjoglu, Mihai Măniuțiu și Marian Popescu, Juriul a ținut ca, prin acest text – ce urma să fie făcut public înainte de festivitatea decernării premiilor -, să-și exprime aprecierile în legătură cu teatrul românesc așa cum a fost el reflectat prin selecția repertorială ce i-a fost oferită. Lucrul acesta nu a mai fost posibil.

” Prima ediție a Festivalului național de teatru „I.L.Caragiale” se află înaintea ultimului act.. Dar festivalul în întregime este abia un prim act prin care teatrul românesc este așteptat acum să iasă la rampa propriei și adevăratei sale valori.

Într-o povestire a lui Borges un rege îl ia prizonier pe un alt rege, după o bătălie, și îl pedepsește să intre într-un labirint cu sute de coridoare. Credința, spune povestea, l-a ajutat să nu moară și să iasă la lumină.

Teatrul românesc astăzi, așa cum selecția acestui prim festival a lăsat să se vadă, traversează o criză de credință. Dificultăților materiale li se adaugă o nefericită conștiință a nesiguranței. Juriul acestui festival a constatat, dacă mai era nevoie, că selecția care i-a fost oferită nu a fost în întregime semnificativă. Că organizatorii, care au meritul de a fi produs acest prilej deosebit pentru a aprecia starea actuală a teatrului românesc, au avut de-a face cu o realitate incertă a scenei noastre teatrale. Iar premiile, consemnate ca număr și valoare de regulamentul organizatorilor, reflectă, după ce am judecat ceea ce ni s-a oferit, această realitate.

Juriul consideră că este important ca, dincolo de insatisfacții de moment, teatrul românesc să iasă din labirintul epuizant al acestor zile așa cum experiența lui Andrei Șerban la Național a demonstrat-o.

Juriul consideră că teatrul românesc, prin cei care, ani de zile, în timpul regimului totalitar, au creat valori artistice – actori, dramaturgi, regizori, scenografi – nu are dreptul moral să abdice de la condiția sa elementară și esențială de a spune adevărul în fața publicului său.

Societatea românească va regăsi din nou în teatru o sursă majoră a ideilor de frumos, de bine și adevăr. Dacă în anii din urmă a fost posibilă supraviețuirea, teatrul românesc va putea oferi și de acum înainte imaginea forței sale de regenerare valorică în istoria schimbată a acestor timpuri.”

Perioada era tensionată, reflexele autorității culturale erau încă cele de dinainte de 1989. Textul acesta l-am scris eu. Fusese asumat de către întreg juriul, mai puțin de autoritățile culturale.uniter

Îmi propun să deschid un serial cu acest titlu, Trecutul atins, prin care, cât nu mă voi plictisi sau obosi, voi face incursiuni în propriul meu trecut teatral. Deschizând acum mai multe pachete arhivate am deja sentimente amestecate. Ca atunci când surpriza plăcută, reamintirea, ieșirea din uitare, stupoarea defilează în zeci de ani de implicare a mea, de construcție a lumii teatrale românești. Nu mă iluzionez că ce va urma ar putea interesa. Sunt mesaje în „sticla” amintirii, aruncate în marea largă a uitării. Încerc să „vorbesc” cu mine, cel de atunci, pentru a(-mi) răspunde la întrebarea simplă: a avut sens? Ce „urme” am lăsat în acea lumea a teatrului românesc, înainte, dar și după 1989.

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

2022-ul meu e cu dus-întors : de la Etică la Teatru și invers

 

 

 

Invitația dlui Răzvan Penescu de a povesti pentru LiterNet cum mi-a fost anul 2022, are ceva tulburător : anul abia a trecut, dar eu mă gândeam de prin toamnă la 2023. Pot vedea clar un an calendaristic, anul meu ? Să vedem. Să mă joc puțin cu amintirea/recuperarea unui an ciudat, complicat, aniversar și puitor de întrebări pentru mine.

Dar nu, nu va fi un raport clasic, cu succese, izbânzi și realizări. Bine, nici n-o să o iau chiar de la Adam și Eva…dar, poate, numai puțin, căci un an din viață nu ai cum să-l tranșezi ca pe tăieței sau ca pe un pește ca să faci un filé arătos, după dezosare. Mai jos am lăsat și oasele ca să aibă carnea pe ce sta.

Un an în care am rămas sănătos, în care suntem toți bine. Nu-i puțin, nu?

2022, anul în care, în mod neașteptat, cele două direcții majore ale mele de activitate, de cercetare s-au intersectat : Artele spectacolului-Teatru și Etica și Integritatea Academică (EIA).

Brava lume nouă a Eticii și Integrității Academice (EIA). Anul 2022 e și borna unui drum de zece ani de când am devenit din ce în ce mai preocupat de ce se întâmplă în universitățile noastre și din lume, vulnerabile la etică și integritate. După ce, atunci, în 2012, președintele Comisiei de etică a Universității din București fiind, am analizat și expus public plagiatul V. Ponta, într-o mare conferință de presă unde universitatea – fapt inedit – și-a asumat eroarea de a acorda un titlu unui plagiator.

Am continuat, deci, să dau viață CARFIA, Centrul pentru Integritate al Universității din București pe care l-am creat în 2017, când – ca să fiu într-un acord etic cu mine – am ieșit la pensie când am făcut 65, eliberând un post de profesor astfel încât colegii mai tineri să nu trebuiască să aștepte nefiresc de mult pentru a promova. La CARFIA, împreună cu colegi din șapte universități, membre ale Consorțiului « Universitaria », am realizat la Școala noastră de Integritate din acest an, o nouă policy statement, în atenția rectorilor și top managementului universitar. CARFIA, dincolo de acțiunile și programele sale, înseamnă și un site pe care îl alimentez singur cu conținut și foto ca și pagina sa de Facebook. Centrul nu are buget, nu are resurse umane, cu excepția colaboratorului meu, dr. Constantin Brîncuș.

Anul 2022 e cel în care a trebuit, din nou, să intervin public, la mai multe posturi TV, la radio sau ziare, platforme online etc., prin interviuri cerute de media importante în legătură cu chestiuni majore ale actualității universitare. În acest sens, anul mi-a fost marcat de toxicitatea propunerilor legislative ale ministrului Educației de la acea dată, devenit apoi fost, când Emilia Șercan i-a demonstrat « micul » plagiat. Aceeași jurnalistă de investigații, devenită un brand al cercetării furtului academic comis de cei cu funcții publice, …demnitari ai statului și guvernului român.  Toxic a fost/este « cazul Bode », toxică a fost maniera în care prim-ministrul a acționat pentru a bloca analiza suspiciunii de plagiat în ce-l privește, evenimente declanșate de investigațiile și analizele Emiliei Șercan. Ea publică în acest an cartea Cazul Ponta, pe care, la rugămintea ei, am citit-o în manuscris. Efortul Emiliei, devenit, în timp, tot mai profesionist, trebuie sprijinit în continuare. Fac acest lucru cu plăcere, e un gest de colegialitate dar e și dorința de a contribui la succesul altora, cum am făcut și în cazul celei mai recente cărți a Mirunei Runcan, Atelier de restaurări teatrale 1990-2000, care surprinde perioada în care am lucrat intensiv pentru schimbarea la față a teatrului românesc, prin ce am făcut la UNITER în primii patru ani de existență a uniunii.

Sunt adesea consultat în chestiuni privind etica și integritatea academică. Uneori, e un subiect care dezvăluie limpede vulnerabilitățile unei universități. Îmi consumă timp și această preocupare pro bono, mă duc la bibliotecă (cum s-a întâmplat în cazul unui plagiat serial al unei cercetătoare de la noi), dacă e cazul, scriu  corespondența cu colegi/colege din Ro și din alte țări în română, engleză sau franceză, după caz. Zeci și zeci de ore care nu apar consemnate undeva. Citesc săptămânal cel puțin 2-3 articole despre EIA sau noile apariții editoriale privind raportul dintre cunoaștere și valorile morale. Nimic spectaculos. Dar e ceva ce trebuie să fac pentru a nu lăsa acceptarea lipsei de etică să cadă ca o piatră tombală peste moralitatea cunoașterii și efortul onest al multor colegi și colege. Mă alătur sau mi se alătură colegi și colege de la universitățile din București, Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, Galați și Constanța. Nu suntem mulți. Le mulțumesc și aici pentru că sunt partea bună a unei lupte inegale.

M-am concentrat mult pe activitatea benevolă de la IRAFPA, Institutul de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic de la Geneva în Board-ul căruia sunt de câțiva ani. Anul acesta am continuat folosirea tehnicilor teatrale la Școala de vară IRAFPA din Franța unde formăm consilieri de integritate din Franța, Elveția, Spania, Portugalia, România. E un exercițiu pasionant, cursanții fiind colegi/colege cu un statut profesional consolidat, dar care doresc să aibă competențe de tip EIA (Etică și Integritate Academică) pentru a face față provocărilor tot mai mari, mai numeroase în mediile lor profesional-academice și de cercetare. Ce fac, practic : am dramatizat și « regizat » un caz real, am distribuit cursanții în rolurile respective, am imaginat  « corul », am decupat textele din documentele reale ale cazului, cu victima intervenind audio, totul în ideea de a realiza ce se întâmplă, de fapt, dincolo de existența unui Cod de etică academică și eventuala lui aplicare. Și în acest an, surprizele nu au încetat să apară. Dar evenimentul  acestui an este unul special. Dincolo de medierile în care am fost implicat la IRAFPA, privind colegi/colege din Franța și Canada, el este și o premieră: am conceput, organizat și susținut primul atelier, « …celà m’est arrivé un jour…/ …asta mi s-a întâmplat într-o zi… »,  dedicat victimelor plagiatului și abuzului de putere din mediul academic, în cadrul Conferinței internaționale de la Universitatea din Coimbra. Am lucrat zece săptămâni împreună un scenariu, adaptat fiecăreia dintre cele patru victime, doi bărbați, două femei, din Franța, Grecia și Canada, cadre didactice, cercetători. Atelierul a avut loc cu public în sală și cu victimele pe un ecran mare, fiecare, conform indicațiilor mele, expunând în manieră dramatică, apoi cvasi-brechtiană traumaticele evenimente generate de « simpla » sesizare a unui fapt lipsit de EIA.  Am lucrat și cu publicul iar când am văzut primele lacrimi mi-am dat seama cât de fragilă e granița între ce pare sigur în carieră și cât de agresivă e mobilizarea împotriva onestității. Colegii și colegele mele, victime ale curajului lor de a denunța practici inacceptabile, mi-au devenit apropiate : limbajul suferinței lor, hotărârea de a trece peste sacrificii personale, depresii, unele soldate cu spitalizare, și efortul nostru la IRAFPA de a le ajuta să treacă peste, toate au dus la cristalizarea unei stări de spirit, acolo, la Coimbra. Acestea sunt lucruri despre care, de regulă, se tace în mediul academic. Noi, la IRAFPA, la CARFIA, în România, dorim să vorbim despre ele. Și să creem instrumente, contexte, o reală cultură etică și de integritate în mediul academic și de cercetare. E o cale sigură a vindecării. La care ar putea contribui și reformarea cadrului legislativ, firește.

E dureros să constați că victimele sunt primele uitate, că universitățile noastre nu sunt bine echipate, psihologic, juridic, pentru a asista persoanele din comunitatea academică ajunse în situația ca, după ce au sesizat o abatere de la EIA a cuiva, să fie supuse « ofensivei » instituționale, presiunii avocaților etc. Nu mai spun de absența reacției colegilor/colegelor care adesea preferă să tacă, să întoarcă spatele, să vorbească pe la colțuri, în general, ca și, în bună măsură, managementul universitar, să nu realizeze că o universitate, o comunitate care nu fac din EIA o practică cotidiană, e cariată moral. Una din fricile majore ale unei universități este, peste tot în lume, să nu ajungă în Justiție. Proasta conduită, plagiatul, hărțuirea (sexuală) etc. costă atunci când se intră pe ușa tribunalului. Asta explică de ce universitățile noastre evită abordarea directă a problemelor, preferând să se « apere » cu scutul slab al Codului de etică, al unui curs academic în loc să investească în programe de EIA care ar fi în beneficiul tuturor și al căror efect s-ar resimți pozitiv și pentru studenții noștri.

În linie didactică, am susținut din nou, la Universitatea din București,  cursul de Etică și Integritate Academică, la masteratul francofon al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, dar și la școlile doctorale de la Istorie, Drept, FJSC și Științe politice. Am susținut, la fel, un curs de EIA, în engleză, la nivel masterat, adaptat mediului de afaceri, pentru ASEBUSS. O experiență care îmi spune multe fiind vorba de manageri din business. Observ, încă odată, că eficacitatea interacțiunii, la acest curs, depinde esențial de calitatea prezenței în sală, mai puțin pe Zoom. E ceea ce pierde progresiv universitatea mai peste tot în lume. Să mai adaug și cele trei ateliere pe tema « Comunicarea etică în mediul academic », în cadrul programului de Peer Learning al Universității din București, dedicate colegilor profesori, doctoranzilor și staff-ului administrativ. Sau atelierul „Integritatea Academică : victimele”, în cadrul modulului de formare pedagogică al universității mele. Observ impactul pozitiv al unor astfel de întâlniri unde îmi place să stimulez gândirea privind prevederile reci ale unor regulamente și să determin, și creativ, participarea la dezbaterea morală.

În linie publicistică privind EIA, includ neapărat articole precum « Universitatea vulnerabilă », pe blogul meau, www.marianpopescu.arts.ro, « Zodia Tartuffilor », « Clarificări pentru plagiatori » pe contributors.ro, rubrica din « Tribuna învățământului ».

Am participat, fizic sau online, la dezbateri publice cu teme de EIA precum « Libertatea presei vs. Puterea tresei », găzduită de Institutul Francez, organizată de Funky Citizens, FSPUB, FJSC, conferința internațională Compilatio cu tema „Why an antiplagiarism software is essential but not enough ?”, webinarul organizat de TurnItIn, „Cafeneaua filosofică”, o excelentă inițiativă a Danei Jalobeanu sau, ca expert invitat al Reper, la panelul „Deficitul de etică în Educație și Societate” de la Cluj-Napoca, moderat de prietenul și universitarul clujean Ciprian Mihali și europarlamentara Ramona Strugariu.

Privind spre 2022, spre ce am făcut în ce privește acest domeniu nou al eticii și integrității academice, m-au încercat, câteodată, dezamăgiri. Venite fie de la acțiuni prezidențiale, guvernamentale, ale managementului universitar, fie de la constatarea unei complicități evidente. Iar întrebarea aceea nimicitoare, la ce bun?, îmi râdea în nas, triumfal. Dar am mers mai departe. Voi continua să o fac. În ciuda unei amenințări de ultimă oră: avansul tehnologiei digitale care perfecționează instrumente ca chatbot  și language machines apte să producă texte pe orice temă li se cere și care pot fi folosite fraudulos în mediul universitar. Citesc deja și pe această temă.

Brava lume veche a universității. Academic, sunt în continuare profesor asociat al universităților din București și „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca unde sunt coordonator științific de doctorat pe domeniul Artele spectacolului-Teatru. La București susțin și un curs, tangent cu sfera teatrului, creat special pentru facultatea mea (Jurnalism și Științele Comunicării): „Performance and Creative Communication”, la masteratul anglofon. E un curs în care am investit mult, place studenților pe care îi încurajez să facă saltul de la teorie la practica performance-ului în Comunicare. Am și aici studenți din alte țări. Reproduc mai jos câteva „voci” ale studenților, ce mi-au scris după curs. (Treceți peste dacă nu vă interesează).

  • I won’t take every question punctually and answer it, instead I’ll try to tell a story about how this class made me feel, whatI’ve learned and how it made me evolve as a I’ve started this last semester with apathy. All I had in mind was to finish this last year faster and get my diploma. Many thoughts, anxiety, worries for the dissertation paper, difficulties with time management. All I wanted then was to see what this semester’s courses were about, what I had to do in order to pass and go on with my life. Coming with some depression and anxiety baggage, it wouldn’t have been too difficult to just pass through the next few months without enjoying myself. But, I guess, something intrigued me about this course. Maybe the name, maybe that the teacher asked us to tell him our expectations or maybe it was just a hinch, an instinctual thought. And my instinct was right. With this course, maybe “we won’t end the nightmare, we’ll only explain it” (Five Characters in Search of an Exit, The Twilight Zone), we’ll explain it to us, we’ll understand better. In this way, knowing ourselves, the world would be able to see us and give us what we need and what we want in order to perform better and get us up until our final bow, until the curtains will fall and the role of our lives will be over. I’ve met a nice person, a very open-minded professor, someone who had a genuine interest in us, his students. Never before in all my years of education, I’ve never met a teacher who was so involved, who wanted to know us as persons, not as pupils, not as some numbers in a catalogue. What was very interesting for me was the fact that I’ve learned so much about myself without even knowing. From a person with an under the ground level of self-esteem and not at all secure about herself, I’ve gained courage to tell freely what is on my mind, what I think, to expose my ideas and to speak in a way that I will be listened to.”
  • „I imagined it will be a theoretical course with tips and tricks on how to creatively communicate through ads, but from the first course to the last one, I was impressed by how the theory is perfectly combined with the practical exercises, which were unexpected. The fact that each of us had the opportunity to express our opinion, to „perform” and to open up, was engaging and different from any other course I had in the bachelor and master years together. (…) This course gave me more confidence, thanks to the exercises and the feedback the professor gave at the end of each exercise, be it positive or negative. If before I didn’t even imagine myself in the position of an actress, defending herself in front of a jury, after this course, I realized that everything is possible, as long as you trust the process. If before I used to say I cannot, now I have more courage to try and to learn. I admit that I entered each class stressed and with a fear that what I had prepared was not good, that I misunderstood the assignment, but now, at the end, I realize that all the exercises gave me courage and made me more confident. (…) At every exercise, even though most of the times I felt insecure, or unprepared, the encouragement received from the professor helped me to keep going, because it was not about how good was it, it was about the performance, the participation and what I will learn from it. I also appreciated the calmness and the fact that he was so prepared with the topics of discussion and with the exercises, which he combined perfectly.”
  • „“…for someone who is generally quite nervous when speaking in public, reading the texts, participating in debates and describing the object exercises were surprisingly not terrifying but rather entertaining for me. (…) My impressions are g The whole idea and the structure of the class were quite good for the reasons I already talked about: practical exercises, interactivity in class, useful materials shared, thoughtful topics/questions for debate and so on. Overall, it made us, students, step out of our comfort zones and think. It made us play with our own minds, emotions, attitudes. Go back to basics, in a way. And I’m thankful for this too. (…) I have to admit I don’t have a complete impression of the teacher. It could be due to the online environment and the lack of physical presence. I would say that the teacher is highlyknowledgeable of the topics he was presenting, has intuitive skills.”
  • “This course meant a lesson that you have to be human and true to yourself in order to succeed in any communication situations. It was a class that i was looking forward, because i knew i would learn something or i would watch an interesting video, plus I was a bit nervous to see what new challenges you would bring. This course made me ask some questions and created some sort of awareness in observing people of how they speak and behave (here I mean in my day to day life). 10/10, the performance was impeccable every step of the way, especially in the moments when all the students were down and tired with no desire in their eyes, you succeeded to bring us up and actually created a class together. Very professional and creative, plus you created a safe place where everyone could speak freely, you made us feel heard and I believe you also gave to each student a bit of confidence, especially in the moments when that person was a bit lost. Thank you!“
  • “In France, being a student at the university means that the teaches don’t know you and don’t care about y In this class, I had the feeling that my questions and my comments were listened. It gave me hope about my future studies. As a student, this course was one of my favorite of my 3 years studies. What I really enjoyed was the interactions between the professor and us, the students. Creativity is seen like a sub- quality, not important. But as we learnt, creativity can solve problems, create a real performance to be a good communicant.”

Să mai spun că aprecierile primite sunt pentru cursul susținut în pandemie, pe Zoom ! Creasem cursul pentru față în față și a trebuit să îl modific. În noul an, 2023, sunt bucuros că revenim la clasă !

Coordonator de doctorat fiind, urmăresc nu numai parcursul doctoranzilor mei, ci și al celor coordonați de colegele de la școala de doctorală, când sunt invitat să fac parte din comisia de îndrumare. Acord timpul, efortul cuvenit căci a contribui la o teză bună înseamnă mult pentru mine. Citesc, recitesc, fac observații etc.Uneori, doctorandul abordează, în vreun capitol un subiect pe care nu îl cunosc bine : aloc timp să îl cunosc, citesc în mod special, nu pot trece peste. Calitatea unei școli doctorale depinde în bună măsură și de calitatea îndrumării științifice primite. Și 2022 a fost zguduit de descoperirea unor plagiate doctorale, lipsa îndrumării științifice reale în acele cazuri, complicitatea, complezența cu care s-au acordat acele titluri. Și eu ca și alții și altele știm ce înseamnă să faci un doctorat ca lumea și, mai ales, să ai…norocul unei școli doctorale bune, cu profi conștienți de misiunea lor științifică așezată pe valori morale active.

Brava lume agitată a Teatrului. În ce privește scrisul despre teatru, continui rubrica « Scenele publicului » din excelenta revistă scena.ro. Am publicat zeci de ani cronică teatrală, șapte cărți și articole în diverse reviste, în țară și în străinătate. La un moment dat, ordinea priorităților mi s-a schimbat și , deși nu mai fac exercițiul curent de critic teatral, m-am « distanțat » de mai multă vreme, dar am încă un ochi deschis pentru această lume fascinantă, în gloria, dar și în mizeria ei.

Întâmplarea semnificativă a lui 2022, la acest capitol, a fost o propunere pe care am refuzat-o (o antologie de dramaturgie română de dinainte de 1989 și după), având eu credința că regizorul e cel mai îndreptățit să evalueze textul unei piese, criticul fiind, mai degrabă, un « acompaniator ». Dar asta n-a fost totul ! Am publicat pe blogul meu în 2020 (http://marianpopescu.arts.ro/cat-de-contemporana-este-dramaturgia-romana/ ) despre problema generală și despre ce am făcut eu, zeci de ani, pentru sprijinirea dramaturgiei românești și mă trezesc, la un moment dat, cu o invitație din partea colegului Liviu Malița să contribui la un volum despre cum vedem acum dramaturgia din comunism, ba mai mult, să propunem piesele despre care credem că pot trece proba timpului și a…regimului de dinainte de 1989. Am acceptat, martor al propriei mele perplexități ! Am plonjat în trecut, în câteva din cărțile mele, pentru a încerca să mă înțeleg pe mine, cel de atunci, campion al cauzei naționale în dramaturgie ! Articolul meu, „Dramaturgia de dinainte de 1989, azi”, a apărut în acest an, la Cluj în volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat de universitarul clujean. Merită citit! Tot volumul.

Teatrul românesc, dincolo de realitatea valorică a spectacolelor, a premiilor UNITER, a fost, în 2022, din punctul meu de vedere, scena a două …probleme. Mari. Una, Teatrul Național din București, care „arestează” Ziua mondială a Teatrului prin invitarea dezolantă a lui Dan Puric – decăzut rău de la artistul care a fost – și distribuirea unei fițuici anti-semite, sub privirea paternă a directorului interimar Mircea Rusu. La TNB, ministrul oprește concursul pentru postul de director general și astfel, și acum, în 2023, acest actor, al cărui nivel intelectual-cultural e scund, interimează bine mersi. Am participat la TVR la o emisiune pe tema TNB și a unei Zile ce trebuia să fie festivă, aceea a teatrului.

A doua problemă a explodat odată cu primele dezvăluiri privind natura relațiilor dintre profi și studente la Actorie și Regie teatru. Mai întâi la Cluj, apoi la București. S-a văzut cât de nepregătite sunt universitățile, facultățile de profil de a nu lăsa ca șantajul sexual să devină, tacit, un mod …pedagogic. Am scris despre subiect, am participat la o emisiune TVR pe această temă. Mi s-a cerut să contribui la a realiza un cadru universitar eficient, nerestrictiv în mod absurd, acceptabil moral pentru ca natura lucrului la Actorie să nu fie afectată iremediabil. Am început, spre finalul anului, să documentez această temă revăzând marile cărți de Actorie și Cultură teatrală.

Mi-a făcut plăcere să susțin un atelier în cadrul Festivalului Național de Teatru despre „La ce bun să studiezi Teatrul?” la care au participat, fizic și online, studenți, cadre didactice din București, Cluj, Sibiu, Iași.

O surpriză, despre care am aflat – spam-ul, deh! – după: revista/fundația „Rinocerul”, prin dramaturgul Dinu Grigorescu (îl cunoscusem înainte de 1989, dar după am pierdut contactul), mi-a acordat (și lui Ion Cocora) un premiu: premiul „Dinu Kivu” pentru teatrologie – Opera Omnia, pentru excepţionala activitate teatrologică desfăşurată în slujba teatrului românesc”. Nu pot decât să mulțumesc că cineva s-a gândit la opera omnia în cazul meu. Statistic, cele mai frecventate, citate articole ale mele sunt unele dintre cele publicate în „Studia Dramatica” de la Cluj și cel din Yale Drama Review. Multă vreme nu am știut (de fapt, nu m-a interesat) că sunt citat în două enciclopedii mondiale ale teatrului dar și în alte lucrări.

Războiul și cenzura.Desigur, agresiunea, apoi războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, cu tot ce a urmat, refugiați etc. în România, m-au determinat să ajut, de la donații, susținere de apel internațional până la sprijin direct pentru a ajuta o familie etc. Am fost invitat la Radio România Cultural pentru a vorbi despre interdicțiile aplicate artiștilor ruși în contextul agresiunii în Ucraina, atitudine tot mai întâlnită și unde nu poate fi, cred, aplicată o cenzură uniformă. Și aici etica relației artist/persoană publică trebuie examinată individual. Zilele-acestea, la noi, de pildă, figura lui Mircea Vulcănescu face obiectul unor puncte de vedere privind opera gânditorului și susținerile sale publice. Cum evaluezi o personalitate controversată, ce se va scrie cândva despre figuri ca Dan Puric sau interimarul Mircea Rusu de la TNB?

Cultura europeană. Nu pot evita să spun două vorbe, nici nu vreau, că sunt expert invitat al Comisiei europene pentru proiecte culturale în domeniile mele de competență. Exercițiul acesta de evaluator, în engleză și franceză, are și avantajul că sunt la curent cu gândirea și preocupările privind Cultura contemporană în Europa. Etica evaluării e aici pusă la încercare, având chipul activ al obiectivității. Să te gândești la antreprenorii culturali, la echipele de proiect etc, la fizionomia culturii europene și cum transpare ea în ce privește marele beneficiar, publicul, apoi la autoritățile culturale, agenții economici implicați, calitatea și nivelul culturii digitale puse în valoare, beneficiul cooperării europene în Cultură și altele, toate încă mă interesează. În noul an, vom vedea cum va arăta Timișoara noastră în rolul major de Capitală a Culturii Europene. Le doresc orașului, oamenilor care au gândit, creat evenimentele culturale ale acestui an 2023, să reușească.

 (continuarea la: https://atelier.liternet.ro/…/2022-ul-meu-e-cu-dus…)

Standard
Generale

Descartes…cu o introducere de Spinoza?!

Că tot s-a stârnit agitație pe tema Bibliotecii Naționale, a duratei prelucrării cărților nou intrate…Cumpăr azi o ediție Descartes, Despre sentimente, o citisem în original, care are titlul Les Passions de l’âme (1649) căci…m-a atras și o ciudățenie: pe copertă scrie negru pe alb: „Rene Descartes, Despre sentimente, cu o introducere de Spinoza”. Ooops! Spinoza să facă Introducerea la ultima carte publicată de către Descartes în timpul vieții ? No way. Spinoza s-a distanțat de Descartes în chestiuni fundamentale. De ce alege editorul și traducătorul Lucian Pricop tocmai pe Spinoza? Domnia sa nu ne explică. Ar fi fost important pentru, mai ales, critica pe care o face Spinoza lui Descartes. Bibliotecărește, procesarea cărții va induce în eroare cititorul care va lua de bun ce scrie pe copertă și va avea impresia că Spinoza chiar a scris introducerea la opera lui Descartes.

Apar aici câteva chestiuni nu numai din domeniul Filosofiei, ci al Culturii, în general. Una este „libertatea” de a edita opere inserând fragmente din opera altuia. Fără să explici de ce faci asta. Spinoza, în cazul nostru, a fost foarte critic față de idei ale lui Descartes iar modul în acre le-a exprimat a făcut obiectul multor studii, cărți etc. Alăturarea, aici, e o „operație” făcută fără…anestezie.

Un alt aspect: titlul. Editorul explică de ce alege „sentimente” în loc de „pasiuni”, dar o face din perspectiva accepției culturale de azi a folosirii frecvente a ultimului în timp ce primul nu ar mai avea aceeași pregnanță. Dar nu explică faptul că „pasiunile” în epoca lui Descartes  – fapt ce explică chiar titlul original – aveau un statut cultural-filosofic însemnat. „Adaptarea” modernă sacrifică câmpul semantic, cultural, filosofic care l-a determinat pe Descartes, dar și pe alții, să folosească termenul „pasiuni”. Editorul ar fi trebui să explice toate acestea.

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Pedagogia ascultării (chinuirii). Eu și Ego la Actorie

Contextul care m-a făcut să reflectez la tema acestui articol e următorul: mai întâi, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, dezvăluirea modului în care un cadru didactic practica chinuirea studenților ca o condiție pentru performanță artistică a generat multe intervenții pe social media. O componentă este, firește, tratarea studentelor la Actorie de către profii-bărbați. Apoi, contextul e suprapus și pe afirmarea tot mai vizibilă a discriminării de gen, la noi. Iar mai de curând, un video cu o emisiune a lui Măruță, unde apar invitați regizorul Șerban Puiu și actrița Ștefania Velniciuc de la UNATC București, le prilejuiește acestora revelarea într-o veselie a unui soi de promiscuitate privind modul în care candidatele la Actorie sunt „evaluate” de către profii-bărbați. În sfârșit (?), de curând, am văzut spectacolul Visul produs de Reactor din Cluj-Napoca care e „creat în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, care are ca temă de cercetare abuzurile de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic.”

Visul foto: Vlad Braga

Visul foto: Vlad Braga

Evoc prima scenă a spectacolului: cei 12, șase băieți și șase fete, în echipamentul obișnuit de lucru la clasă, negru, așteaptă sosirea Lui. Acesta, proful de Actorie intră din dreapta, în liniște, cu pași măsurați, nu se uită la nimeni și se duce la un stativ în stânga. Începe, calm, să se dezbrace, până rămâne aproape gol în timp ce, primele, fetele, din pudoare, încep să întoarcă capul, apoi băieții. Pe fețele lor poți citi multe, de la stupoare, la incertitudine față de ce va urma. A doua acțiune precizează „lumea” în care au intrat tinerii: ei și ele sunt „familia”, El este Dumnezeul lumii în care au intrat. Supunerea trebuie să fie totală. Ascultarea, ca și în Biserică. Dumnezeul acesta, sacerdoțiul laic pe care îl construiește fără limite, de la agresare fizică, la sexul cu studentele, de la impunerea ego-ului său strivind eul tinerilor, totul în scopul măreției condiției de Actor, inaccesibilă „ăstora” (noi, ceilalți 7 miliarde de locuitori ai planetei) construiește și acceptarea, când complice, când indiferentă, de la un moment dat. Proful îi și învață, însă, iar metodele sale nu vor mai fi puse sub semnul întrebării. „Sper că nu vrei să avem probleme?” Construit ca muzical, Visul e despre o clasă de Actorie pe care El o duce spre finalul încununat, la absolvire, de spectacolul Visul unei nopți de vară”. Multe clișee, critici, poncife, cutume din lumea școlilor de teatru sunt presărate într-un spectacol de peste două ore care te ține. Cu un text de Alexa Băcanu, cu inserturi din piesa shakespeariană (trad. lui Șt.O.Iosif!?), inteligent, cu umor și replică tăiată bine, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, și  care te și pune pe gânduri.

Primul gând: un poncif. Arta cere sacrificii. Desigur. Dar cum?

Al doilea gând: Supunerea are limite?

Al treilea gând: Teatrul e Religie? 

Aveam să aud adesea: condiția Teatrului, a Actorului este una a excepționalității.  O mistică ciudată s-a dezvoltat în timp care duce la violență, agresiune, șantaj (inclusiv sexual). În spectacolul clujean, o scenă arată exerciții dure privind condiția fizică. Proful de Actorie cere sacrificiul  celorlalți, El le cere lor, discipolilor, să îl/o urmeze. Calea Lui e singura care îi/le poate duce pe Pământul Făgăduinței, adică spre glorie, excelență.

Ideea sacrificiului în vederea atingerii performanței, excelenței e de când lumea. Știm asta din cele mai vechi tratate de Arta teatrului. Dar și din practicile din perioada contemporană. Încercarea fizică a limitelor Corpului este în metoda lui Grotowski. Sau în reflecțiile despre teatru ale lui Artaud. Problema apare când Eu-l performerului este strivit de Ego-ul maestrului. Aici, dimensiunea etică a actului pedagogic devine esențială. Modelul Socrate este adesea uitat: descoperirea, progresul cunoașterii este un proces interogativ realizat împreună prin convingere nu prin supunere. Socrate va fi cel sacrificat de Cetate, dar discipolii îi vor continua „opera”. La maeștrii/meșterii, unii rudimentari, de Arta actorului asta nu se întâmplă. Sacrificiul, ca în legenda Meșterul Manole, îl face mereu Celălalt. Cazul gimnasticii, atletismului este de invocat aici în legătură cu pedepsele corporale. În pregătirea copilului pentru inițierea în No sancțiunea corporală e inclusă în modul învățării. Sacrificiul e o chestiune sensibilă în relația Magistru-Discipol. În artele vocaționale, adesea, Magistrul e „Biserica” unde „credincioșii-aspiranți” sunt chemați să vină căci numai înăuntru vor atinge condiția excepționalității ce va străluci, apoi, afară, în public. A vinde iluzii încă din anul I de studii la Artă teatrală mi se pare un lucru periculos. „Ești excepțională”, „ești extraordinar” etc.

Reactor foto: Vlad Braga

Reactor foto: Vlad Braga

Care sunt limitele supunerii pe care El o cere celor care îl vor urma? „Faci ce spun eu, dacă nu…pleci”. Supunerea este absolută. Într-un fel, ca ordinul la armată. „Ordinul se execută, nu se discută”. „Biserica” teatrului are propriile ritualuri. Cel mai important, desigur, e „botezul”: spectacolul de absolvență. E certificarea puterii de a te supune, de a-l urma pe El pe calea ce ți-a deschis-o. Orele de de lucru împreună, cu expunerea, cu încercarea corporală mereu în prim plan, dincolo de lucrul cu textul, toate coagulează o dependență. De aici și recunoștința, sărutarea simbolică (uneori reală) a mâinii celui/celei care te botează acum. În Biserica ortodoxă echivalentul supunerii civile este  ascultarea. În Biserică e considerată practica cea mai importantă care poate asigura drumul spre cele veșnice: “Şi zicea către toţi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie” (Evanghelia după Luca 9:23)

Am auzit, citit nu o dată, declarații ale unor actori care asimilează practica Teatrului cu practica Religiei. Teatrul ca Biserică, religia Teatrului. Etimologic, e și un argument pro: „religie” vine din latină, din religio, -onis, „temător de zei”, „pietate, respect față de zei”. Nu aș dezvolta aici acest gând. E complicat să pui în aceeași ecuație retragerea din lume cu ieșirea în lume. Ce contează, în ambele situații existențiale, de Religios, de Artist, e armonia ta cu propriul crez, e dialogul firesc între fizic și spiritual. Gloria, în primul caz, e neștiută, în al doilea, adesea, e chiar condiția existenței.

Dincolo de ce se întâmplă la clasele de Actorie, la noi, cred că managementul universitar din acest domeniu ar putea să abordeze dimensiunea etică a pedagogiei teatrale acolo unde sondarea limitelor, fizice și spirituale, nu este, de fapt, o strivire a Eu-lui novicelui de către Ego-ul „părintelui”. E aici și o dispută mai generală, în domeniul Educației, în ce privește abordările cele mai juste privind educarea copilului. De la supunerea cerută de părinte la libertatea de dezvoltare personală a copilului. La intrarea la Actorie, spre deosebire de alte discipline, grija trebuie să fie maximă față de ce este promisprețul cerut și „botezul ca artist, la finalul drumului. Căci, într-adevăr, e vorba de un drum care, pentru puțini „aleși”, devine o cale. Și asta se vede în scenă. Sacrificiul fără sens poate deveni o risipă inutilă.

 

Standard
sursa Facebook
Generale

Teatrul și Reforma. Pe românește

cs_royal-shakespeare-theatre-752x463Scriu acestea în contextul creat în vară de decizia ministrului Culturii de a opri concursul pentru postul de manager al Teatrului Național din București, dar, mai recent, și în contextul creat de numirea  a doi directori artistici la …Royal Shakespeare Company. TNB este prioritar subvenționată de minister, RSC este o organizație tip charity care primește ceva peste 17% ban public, grosul venind din vânzarea biletelor (peste 60%!) și aranjamente comerciale, sponsorizări etc. Datele sunt pentru 2019. Dacă în cazul TNB decizia de oprire a concursului a produs reacții negative marcate, în cazul RSC s-a creat o discuție legată de afirmația ayatolahului criticii teatrale din Anglia, Michael Billington, care a scris, după anunțarea numirii celor doi directori artistici, că misiunea educativă a RSC trebuie să fie „secundară”, ceea ce contează fiind producția de spectacole. Afirmația îi prilejuiește lui Lyn Gardner de la The Stage o critică substanțială privind modul îngust al lui Billington de a vedea misiunea teatrului, mai ales în cazul unei companii naționale cum este RSC. Care are de ani de zile programe educaționale în toată Anglia, parteneriate cu universități, licee etc. Este o prezență vie ca instituție, ieșind dintre ziduri pentru a consolida creativ relația cu societatea, mai ales cu cei tineri.

Concursul pentru postul de manager al Teatrului Național din București a fost prost organizat. A fost oprit înainte de a se termina, în urma unei abdicări. Cineva s-a retras în timpul „jocului” prea bine știind ce va urma. Ministrul Culturii  s-a antepronunțat privind performanța managerului interimar care a fost unul dintre candidați. Același ministru oprește concursul după abdicare pronunțându-se asupra valorii proiectelor de management depuse. Și o face amintind vechimea sa de…manager. (Nu intru în detalii!).

Concursul stopat a produs discuții în mică noastră lume teatrală. Situația naționalului bucureștean, denumit metaforic „prima scenă a țării”, este ingrată acum  ca și, mai recent, cea a Teatrului Național din Târgu Mureș, căci prelungirea interimatului are consecințe privind producția, programarea, realizarea contractelor de colaborare etc. O…scuză ar fi că mai întâi să fie pusă la punct legea instituțiilor de spectacole și apoi, în consecință, să fie organizate noile con cursuri. OK, dar se lucrează la asta?

Să lași o situație ca aceasta să producă consecințe periculoase nu e probă de management ministerial. Situația nu este nouă. S-a mai produs. Directori foarte longevivi instituțional, interimari longevivi nu sunt noutăți. O intervenție țintită a Alianței Uniunilor de Creație (ANUC), cu liderul ei de atunci, Ion Caramitru, dar și o presiune a directorilor în funcție, a dus la eliminarea prevederii privind numărul limitat de mandate manageriale și limita de vârstă. Ca și în cazul rectorilor universităților, puteai rămâne director de teatru de stat cât vroiai/puteai. Sau cât erai acceptat.sursa Facebook

Încercările, unele profesioniste, privind reforma instituțiilor de spectacole au fost mereu blocate. Mediul teatral al anilor ’90-2000 și chiar după era conservator, dominat de contractul de muncă pe perioadă nedeterminată, fapt nociv  – dacă nu e bazat pe criterii solide – pentru orice act de creație instituționalizat. Se știe, actori/ actrițe care nu jucau, nu erau distribuiți/te, regizori care lucrau unul-două spectacole pe stagiune, dar care aveau centura de siguranță a…nedeterminării contractuale. Regizorul de azi nu poate fi obligat să lucreze cu actorii cu contract nedeterminat din teatrul respectiv. Decât dacă este și el/ea angajat tot acolo. Diversitatea, dinamica relațiilor de muncă, de creație erau pe atunci destul de reduse. Mai multe, în cartea mea, Oglinda spartă (UNITEXT, 1997), accesabilă pe acest blog. Aveam să mă instruiesc în problematica managementului teatral încă din 1990, în urma deselor contacte, a unor mici stagii, în Anglia, mama și tata teatrului. Atunci am cunoscut-o pe foarte tânăra Lyn Gardner, mai apoi pe Michael Billington când am încercat o ediție Harold Pinter al cărui biograf Billington devenise.

Am trecut prin încercarea de a propune schimbarea, reforma instituțiilor de spectacole. În ministeriatul Caramitru (1996-2000) am acceptat propunerea insistentă a lui Caramitru, cu care lucrasem patru ani la UNITER, până în 1994 când am decis să nu mai accept un al doilea mandat de vicepreședinte executiv. Nu am mai fost de acord cu direcția spre care președintele ei  îndrepta uniunea. Am crezut, sperat, acceptând să particip la concursul pentru postul de director al Direcției instituțiilor de spectacole, că, validat în funcție, pot demara un program de reformă, inclus, de altfel, în proiectul cu care am participat la concurs. După șapte luni a trebui să îmi dau demisia. Ministrul, mă convinsesem, nu dorea reforma. Pretindea, dar nu o voia. Mult mai târziu, tendința sa conservatoare, nu odată, retrogradă – care m-a uimit – urma să producă, atunci, când a devenit director al naționalului bucureștean, un comportament instituțional care nu mai semăna deloc cu avântul său revoluționar de la începutul anilor ’90. Teatrul Național din București, renovat fundamental sub direcția, prin efortul și lobby-ul extraordinar făcut de Caramitru, este, la un an de la dispariția sa, strivit de …greaua moștenire.

Am fost, se pare, primul „demnitar” din guvernarea CDR care a demisionat. Am încercat, propus câteva modificări fundamentale privind construcția instituțională a teatrelor, anatomia managementului, protecția artiștilor, trecerea progresivă la contracte nedeterminate, scoaterea Festivalului Național de Teatru de sub dependența ministerială și statutarea lui ca antrepriză cu personalitate juridică, alocație bugetară și câte și mai câte. Lucram, ca și ministrul, cel puțin 10-12 ore pe zi. Dar la prima încercare, am avut dovada blocajului. Era 1996, venise timpul evaluării directorilor de naționale și primul era cel din Iași. M-am dus, am evaluat câteva zile activitatea, am cerut documente, am stat de vorbă cu mai multe persoane din compartimente diferite. La întoarcere i-am prezentat ministrului raportul meu cu propunerea de revocare din funcție a directorului, urmare a neregulilor constatate, și organizarea rapid a concursului pentru ocuparea funcției de director. Ministrul a încercat să atenueze, să mă convingă că…Am rămas pe poziție. Au început să mă caute…parlamentari din diversele partide aflate în CDR-ul guvernării. „Nu vă dați seama ce faceți?!” Ce făceam? Ce trebuia…dar directorul, care nu era om de teatru, dar un intelectual și om de cultură confirmat, avea un atu politic iliescian. Ce a făcut ministrul? S-a dus la Iași și a făcut o ședință cu colectivul de peste șapte ore. Ca să îi liniștească. Și a rămas așa. Ministrul nu mi-a validat raportul. Am trecut peste asta. Vine momentul organizării festivalului Național de Teatru despre care, amândoi, înainte de 1996, susțineam public, prin interviuri, că nu mai trebuie organizat de minister, ci de oameni de teatru organizați într-o altfel de structură. Ministrul îmi cere mie, directorului, să fiu și directorul festivalului! Am zis „nu”, cu reproșul că a uitat ce susțineam cu doi-trei ani înainte. Mă opresc aici. Am dat aceste exemple pentru a ilustra cum reforma instituțiilor des spectacole a fost frânată de aceeași persoană, ca lider de Uniune, dar și ca ministru care, pentru domeniul Patrimoniu, însă, a reușit lucruri remarcabile. Dar au urmat alte ministeriate. Aparte de încercarea celui al lui Vlad Alexandrescu, sprijinit de Corina Șuteu, nu îmi amintesc de vreun altul cât de cât remarcabil pentru ideea de reformă a instituțiilor de spectacole.

Iată scrisoarea mea de demisie din care se poate înțelege de ce mediocritatea politică, sprijinită de complicități de breaslă, dar și de incompetență au dus instituția teatrală bugetată la situația în care se află azi. Public documentul acum. N-am dorit s-o fac în timpul vieții celui care s-a stins acum un an. O personalitate care ocupă un loc distinct în istoria teatrului românesc de azi. O fac în amintirea acelor patru ani (1990-1994) de renaștere a teatrului românesc, a creării UNITER. Perioadă în care am investit cam tot ce puteam atunci și pe care nu o regret nici azi deși m-a costat întârzierea carierei academice, susținerea mai târzie a doctoratului etc. Cred că a venit timpul, în condițiile în care vorbim despre …sfârșitul pandemiei, să regândim fundamental existența instituției teatrale finanțate de la bugetul statului, dar și a sistemului de finanțare a sectorului alternativ. Din fericire, există multe competențe manageriale în zona Culturii, a Artelor Spectacolului care ar putea contribui la acest efort. Pe zece dintre acești manageri, i-am intervievat eu pentru acest blog. Gândirea lor merită să fie pusă în valoare. Acum.

Scan-3.pdf

Scan-3-copy.pdf

 

 

 

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Ne interesează Teatrul Național? De ce?

Sala MareNu e prima dată când mă preocupă ideea, problema, subiectul Teatrului Național. Cristina Modreanu și LiterNet au relansat subiectul în condițiile anunțului privind concursul pentru postul de director general al TNB. Teatrele naționale…? Sunt două categorii: una, care e excepția, Teatrul Național din București, care prin tradiție, (mai) e încă considerat „prima scenă a țării”; a doua: celelalte. La Craiova, Iași, Sibiu, Târgu Mureș, Timișoara, Cluj-Napoca, fiecare cu istoricul său, mai mult sau mai puțin recent. Istoric, teatrele naționale din București și Iași au o preeminență în funcție de evoluția politică, istorică a teritoriilor românești. Dacă lăsăm deoparte aceste conjuncturi, explicații etc. , vedem cu claritate că numărul teatrelor naționale a crescut.La începutul anilor ’90, am organizat cu De Montfort University din Anglia o conferință despre Teatru și Identitatea națională. A fost a doua publicație a UNITEXT. (Mă) Întrebam de ce e nevoie de atâtea teatre naționale în România? Iată, subiectul revine în actualitate după dispariția lui Ion Caramitru și anunțul recent al ministerului. Miza pare să fie una dublă: schimbarea și persoana. Ideal, cele două ar trebui să fie una.

La începutul anilor ’90, după ce am avut mai multe discuții, vizite la Royal Național Theatre din Londra, condus atunci de regizorul Richard Eyre, un bun prieten al lui Caramitru și al teatrului românesc, îmi imaginam că TNB ar trebui să fie un hub cultural, o instituție vie, cu porțile deschise pentru toate generațiile. Cu atâtea spații, mai ales după renovare, clădirea TNB nu numai că presupune costuri uriașe de întreținere, dar este/poate fi un centru dinamic al vieții teatrale românești. Cel/cea care ar urma să câștige concursul de director general ar putea fi, firesc, un om de teatru care are încă resursele și potențialul creativ pentru a duce TNB spre un viitor previzibil. Nu cineva care are mai degrabă o lungă istorie personală, artistică în spate. Un detaliu privind imaginea TNB: aceasta este disputată de patronul spiritual, I.L.Caragiale, prezență discretă pe frontispiciu, ca să zic așa, și numele Ion Caramitru, care deține prim-planul, dat imediat Sălii mari după dispariția artistului.

Lumea se schimbă, artele spectacolului sunt, din nou, vulnerabilizate de pandemie, război, proaste decizii politice. Nu numai la noi. TNB nu este numai un „teatru național”, ci ar trebui să ajungă un reper pentru o dinamică multidisciplinară a artelor spectacolului. Clădirea trebuie să fie una deschisă publicului o foarte mare parte din zi, spațiile TNB pot încuraja participarea la Cultură și determina formarea noilor publicuri. Aici cred că va sta, într-o bună măsură, misiunea noului lider al TNB. TNB trebuie să iasă mai mult din clădire: sunt multe locuri la noi unde chiar dacă nu există teatru, dar și acolo unde există, venirea TNB poate, însemna, în timp, consolidarea relației dintre Cultură și Educație. TNB poate dezvolta programe proprii în această direcție care să pună în valoare, de pildă, personalul mai puțin utilizat. Sau poate găzdui inițiative care conving după validarea lor prin jurii externe. TNB trebuie să-și refacă legăturile cu Europa. Problema costurilor pentru cele de mai sus devine, desigur, una critică: finanțatorul ar putea determina schimbarea legislației instituțiilor de spectacol și din acest punct de vedere.

În fapt, un teatru veritabil nu are valoare pentru că scrie „național” pe frontispiciu, ci pentru că ceea ce oferă societății e pentru lumea de mâine.

NB: Cele de mai sus nu au cum să fie înțelese/asumate de actualul director interimar. El a dovedit nu numai o periculoasă îngustime intelectuală, ci și, prin fapte, o reîntoarcere la un ceaușism cultural de necrezut azi, în secolul 21. Cine are nevoie de un astfel de director?

Standard
Artele Comunicării, Artele în Societate, Generale

Cultura de pripas (I)

sursa bucurestibusiness.ro

sursa bucurestibusiness.ro

Pe 18 aprilie a.c., Hotnews anunță Dezbaterea publică, cu titlul: „Primăria Capitalei subvenționează cu 282 de milioane de lei cele 28 de instituții de cultură din subordine. E mult sau puțin?” Citesc ce urmează după titlu și nu pot să mă împiedic să-mi spun: „E nepricepere sau e o intenție…camuflată?” Să direcționezi atenția din titlu spre bani în loc spre…Cultură.

Ne ducem doi ani înapoi. Pe 11 august 2020, la Grupul pentru Dialog Social, în curte, este organizată întâlnirea cu candidatul Nicușor Dan, aureolat de activitatea sa în societatea civilă, cunoscător al problemelor orașului. Am participat. Merg foarte rar la astfel de întâlniri electorale. Erau acolo și persoane din mediul cultural-artistic. Am schimbat un salut cu Marius Manole și alți câțiva. Candidatul a vorbit, a expus planurile, a insistat pe dezvoltarea Culturii în Capitală, cu adresă directă și la teatre, ba chiar la „independenți”. La sfârșit, m-am dus la domnia sa, m-am prezentat, i-am dat o carte de vizită și i-am spus că dacă pot fi de ajutor în construcția culturală a orașului, sunt disponibil. Benevol.

Ne mai ducem patru ani înapoi. În februarie 2014, Consiliul General al Municipiului Bucureşti încredințează ARCUB (Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti) misiunea de a coordona elaborarea primei strategii culturale a Capitalei. A rezultat un document de 92 pagini intitulat „Strategia culturală a Capitalei 2016-2026” , pus în dezbatere publică în august 2015 și adoptat în august 2016. Documentul a fost realizat cu contribuția unui mare unor de oameni de cultură, specialiști, experți. El a fost baza candidaturii Bucureștiului la programul „Capitală culturală europeană”. Avea un steag mare, vizibil: dezvoltarea culturală a orașului.

Elaborarea, punerea în dezbatere publică, adoptarea „Strategiei 2016-2026” s-au făcut în intervalul aproximativ al unui an, timp în care pe fotoliul de Primar general s-au perindat: Sorin Oprescu (susținut de PSD), care pleacă în septembrie 2015, Dan Marin Ștefănel (UNPR), care pleacă în noiembrie 2015, Ioan-Răzvan Sava (PNL), care pleacă în iunie 2016. Gabriela Firea vine în octombrie 2016 și are mandat complet până la venirea lui Nicușor Dan. Lesne de înțeles: climat politic instabil, unii dintre primari au avut probleme cu legea…Capitala pierde competiția candidaturii la Capitala Culturală Europeană. Câștigă Timișoara unde…șirul scandalurilor în care sunt implicate personalități, primăria, experți etc. pare fără sfârșit. Acum, pare că situația s-a calmat.

Nu ne mai ducem înapoi. Privim la ce se întâmplă acum și la ce…va urma.

M-am gândit să mă uit la atribuțiile Primarului general: multe sunt legate de finanțare. Cât despre strategii, e o singură atribuție: „elaborează, în urma consultărilor publice, proiectele de strategii privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale, le publică pe site-ul unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local.” Vedem că nu e nimic despre Cultură. Am căutat, apoi, pe site, documentul menționat puțin mai sus. Nu l-am găsit. El a fost adoptat legal, totuși, dar…a avut vreo consecință. Nu știm. Între direcțiile primăriei este și Direcția pentru Integritate, cu 7 misiuni și scopuri și 27 atribuții. Citind, îmi dau seama cât bla-bla e acolo. Dă „bine”.

Pentru că dezbaterea pomenită la început aruncă în față chestiunea bugetului, m-am gândit să mă uit la organigrama Primăriei generale: are 9 Direcții generale, sub ele 17 Direcții și 8 Servicii și Birouri, și mai dedesubt, alte 15 Direcții și 3 Birouri și Servicii. Aici, la…bază, e și Direcția trifazică Învățământ-Cultură-Turism, cu 28 de posturi prevăzute în schema de funcționare. E un aparat complex, cu sute de posturi (nu le-am numărat), cu buget și resurse considerabile. Care ar fi grija prioritară a Primarului general, văzând numărul de atribuții ale sale legate de bani: gestionarea eficientă a costurilor? Desigur, dar în raport cu ce? În materie de Cultură, ar trebui să vedem cu claritate ce vrea, de fapt, Primăria generală? Supunerea dezbaterii publice, într-un mod, cred, tendențios, a bugetelor instituțiilor culturale indică o precară înțelegere a raportului între bani și actul cultural. În articolul său recent, Corina Șuteu referă bine și asupra acestui aspect. Am citit mai multe luări de poziție pe rețele sociale care critică modul rudimentar al Primăriei generale de a aborda chestiunea dezvoltării culturale a Capitalei. Evaluările din ultima vreme a managerilor instituțiilor de cultură au contribuit la inflamarea unui nerv principal: Cultura. E nervul paralizat al politicienilor și administratorilor de sistem. Paralizat pentru că îl confundă cu un apendice. Știți bucățică aceea de carne care trebuie extirpată la nevoie. Te poți dispensa de ea, nicio problemă. Absența, ca și în Educație – deși se dau semne de …înviorare acum  (vezi „O voce pentru Educație”, după…”România educată”) – a unei voințe politice de a pune în aplicare o coerentă și vizionară strategie culturală care să pună în valoare pe cei și cele care o gândesc, o creează și o prezintă publicurilor, carență cronică, trebuie spus, a dus la Cultura de pripas. Un factor determinant: politizarea funcției manageriale. Un alt factor determinant: competențe nepuse în valoare căci nu sunt din cercul de influență al decidentului. Un alt factor determinant: precara înțelegere a dezvoltării culturale a orașului din perspectiva actului creator și al beneficiarilor săi. Ca și rețeaua de termoficare, vitală pentru oameni, și rețeaua spirituală prin Cultură ar trebui să fie considerată vitală, dar ea funcționează în București în regim de avarie. De ce? Pentru că e veche?  Sau pentru că trebuie regândită? Mai ales în contextul actual supus presiunii pandemiei și războiului din apropiere.

(Va urma)

 

 

PRIPÁS, pripasuri, s. n. 1. (Înv. și pop.) Pui de animal domestic. 2. (Pop.; în loc. adj.) De pripas = a) (despre animale domestice) care rătăcește de colo până colo, fără stăpân; p. ext. luat drept zălog, drept garanție (până la recuperarea pagubei produse în semănături străine); b) (despre copii) părăsit, abandonat; p. ext. nelegitim; c) (despre oameni) venit din altă parte; străin, venetic. 3. (Reg.) Despăgubire plătită pentru o vită care a produs stricăciuni în semănături străine. – Din sl. pripasŭ. (dexonline)

 

Standard
Cărți, Generale

„Domnu’, astea-s cărți vechi!”

Anii ’50-’60.O spun de la început: de mic mi-a plăcut cartea. Ca alți copii din cartier, cum am învățat să citim (eu știam înainte de clasa întâia), ne duceam regulat la biblioteca de cartier, mai târziu, la bloc, fiind într-a cincea, diriga ne-a dus la biblioteca dintre blocuri unde am devenit client fidel. Eram deja…cunoscut.

Anii ”70.Am continuat, firește, în liceu, apoi la facultate, biblioteca de la Litere fiind deschisă atunci până la 22.00!

sursa litere.ro

sursa litere.ro

Dar mergeam deja și la BCS (Biblioteca Centrală de Stat) care era foarte aproape de Universitate, plasată ea în fosta clădire a Bursei, o Dâmbovița nărăvașă producea infiltrații în subsolul bibliotecii). Am dezvoltat, în timp, o pasiune profesională-profesionistă pentru lumea cărților.

Foto Armand Rosenthal/ credit Agerpres

Foto Armand Rosenthal/ credit Agerpres

Anii’80.Las’ că am și fost bibliotecar patru ani de zile. La BCS. Unde am învățat să prețuiesc pe cei și cele care știau mai mult decât mine despre cărți și cultura cărții. Am avut norocul să întâlnesc, în serviciul unde am lucrat, două doamne, M.M.și C.V. de la care am învățat enorm. La ambele, pasiunea și erudiția erau evidente. La fel, am întâlnit doamne, custode de sală, care, dincolo de respectarea liniștii în sala de lectură și grija pentru modul în care „serveau” cititorii (desigur, au mai existat și…accidente), aveau cunoștințe serioase de biblioteconomie. Viața de bibliotecar avea atunci, pentru mine, avantajul că lucram în orașul natal, după ani de navetă cu trenul, ca prof de engleză, că puteam citi, alături de cărți, publicații mai vechi, și pe cele noi. Nu odată am fost obligați să cărăm tone de cărți, să le mutăm din sediul central în alte depozite, din cauza infiltrațiilor la subsol. Au fost distruse nu puține publicații în cursul acestor operațiuni. Ce nu s-a schimbat a fost frigul: în birouri, în sălile de lectură, peste tot. Clandestin, foloseam aparate de încălzire, camuflabile în caz de vizite inoportune. O operațiune de rutină era completarea fișelor cărților, pentru care foloseam o mașină de scris veche. Trei exemplare pentru fiecare din miile de cărți care mi-au trecut prin mână. Pe baza acestora, alți colegi, colege, lucrau fișele mici de carton, fiecare cu cota ei de identificare și datele esențiale, tipizate conform normelor științifice de atunci. Cu aceste fișe luau contact cititorii atunci când veneau la BCS și mergeau la Sala cataloagelor, de la parter, cu sutele ei de cutii din lemn, fiecare etichetată cu înscrisuri și cifre ce îți erau explicate competent de personalul sălii. În fiecare cutie, fișele albe, imprimate la tipografia bibliotecii, erau clasificate pe domenii, autori, subiecte etc. de separatoare dintr-un carton de altă culoare. Veneai la bibliotecă, îți lăsai la garderob lucrurile nepermise, mergeai înainte la Sala cataloagelor și căutai ce te interesa. Fișele acelea au fost frunzărite de sute de mii de oameni, poate milioane, în ani. După ce găseai ce te interesa, luai cutia respectivă, te așezai la o masă, luai de la doamna custode fișele pe care completai cota, datele, numele tău, profesia etc. Și te duceai apoi cu ele la sala de lectură și le înmânai doamnei custode de sală ca să le proceseze și să le trimită, printr-un sistem de comunicare îngropat în zid, la subsol, la depozite. Am păstrat de atunci o considerație specială pentru această profesie. Bibliotecar. Un specialist, un ghid de neînlocuit în lumea „search”-ului pe Google. Sorry!

2022. După aproape patru decenii, merg, din nou, la bibliotecă (lasă că, între timp, ca profesor și critic de teatru sau traducător, am mai fost în multe altele, și la noi și în alte țări), la cea Națională acum, unde a fost preluat fondul BCS-ului după 1990. Sâmbăta sălile nu sunt deschise dar noua clădire de pe malul Dâmboviței oferă spații foarte generoase de studiu în afara sălilor de unde poți cere publicații. Mi-a luat două sâmbete să cercetez …văzând mese cu calculatoare, credeam că pot accesa catalogul online care înregistra publicații de după 1993, dar nu mergea niciunul! Aveam o tabletă cu mine și o puteam face de pe ea. Eu, însă, aveam nevoie și de Catalogul clasic, cel descris mai sus. L-am regăsit și am început să-mi iau cutiile cu fișe, să caut sute și sute de fișe uzate acum, murdare, îndoite. Noroc că n-am obiceiul să înmoi degetul în gură ca să răsfoiesc! Mi-am luat cotele publicațiilor de care aveam nevoie pentru o mică cercetare pentru perioada interbelică. Am dat peste câteva lucruri surprinzătoare privind viața academică a timpului!

Revin în zi de lucru, intru la sală. Frig…ca-n vremurile „bune”. „Cel puțin asta nu s-a schimbat!?” În afară de două doamne, îmbrăcate în …straturi, una are și glugă, nimeni. Sala are tot ce-ți trebuie. Dau legitimația doamnei cu glugă. Nu se mai vede numărul pe față. La sugestia celui de la legitimații la care mă dusesem după ce numărul începuse să se șteargă, am înscris numărul pe verso, cu un marker. Mormăie ceva. „Vedeți pe verso”. Vede. E ok. Îi dau fișele completate. De mâna mea. Cât mai citeț. „Citeț”, frumos cuvânt.

– „Domnu’, astea-s cărți vechi!”

– ” Da, știu, doamnă.”

– „Io v-am spus ca să știți!”

– „Da, doamnă. Încă n-am uitat.” (Privire pe sub glugă și prin ochelari, adică”???”) N-am de lucru și spun:

– „Am fost bibliotecar.”

– „Vedeți, astea cu cinci roman…iete a dracu’.. (fișele se lipiseră între ele căci hârtie proastă, imprimantă proastă…)…o să dureze…

– ” Doamnă știu ce e cu astea cu cinci roman; aștept.”

– (Scrie ceva și greșește ceva și sotto voce) „…’r’al dracu’ !

– „Doamnă, vă rog, nu mai drăcuiți că nu bine.”

– „Haideți, domnu’ că știți și dumneavoastră cum e…”

Nu, nu știu. Așa. Întotdeauna îmi creează o impresie neplăcută această complicitate depreciativă: nu fac ce, cum trebuie, dar te iau complice că am fost/suntem în aceeași…branșă.

OK. Mă duc la locul meu și dau drumul la tabletă, în așteptarea publicațiilor cerute. Din cele cinci, vin numai două: două „nu sunt la raft”, una e „inexistentă”. Doamna vine să-mi explice că…asta e. OK. Completez alte patru fișe, cu alte publicații. Tot d’alea vechi. Vin numai două: una e „lipsă la raft”, alta e în „inventar”.  Doamna îmi explică că…asta e și, ca să prevină alte situații similare, revine cu informația că de la cota trei roman mai multe zeci de mii de cote sunt în „inventar”. O liniștesc spunând: „azi am de lucru numai cu cotele astea cu doi roman și cinci roman”. Ne-am liniștit? Nu căci, n-am de lucru, și adaug:

. „Poate ar trebui retrase sau anulate cotele astea de la publicațiile „lipsă” sau „inexistente”?

– „Haideți, domnu’, păi știți cât e de muncă și de unde atâția oameni?” Tac, învins de…”sistem”. Peste cinci ani, fișele cu cotele pentru care nu mai există publicațiile respective, vor fi, probabil, tot acolo, semn al continuității absenței. În ăst timp, mai apare un cititor, suntem doi acum, dar apar, din când în când, și colegi/colege ale doamnelor custode; vorbesc normal, cu voce tare, mai râd, etc. E bine.

Frigul e tot mai pătrunzător. Spre prânz apar mai mulți tineri în spațiile exterioare, cele pentru studiu.

Închei orele mele de lucru grăbind-mă spre soare. Soarele de-afară ca să fiu în ton cu „vremea de afară”, cum ni se spune la meteo.

Stau la soare ca un fost bibliotecar înfrigurat, mă uit la râu, tineri vin, trec pe lângă terase, câini, mă îndrept spre una din terase unde am o întâlnire cu un coleg francez care predă la universitate la noi. M-am dezghețat. E bine. Și-mi aduc aminte ce-mi dădea târcoale, în cap, ieșind din bibliotecă. Cu cărțile vechi și frigul. Păi, asta a fost prima mea experiență „profesională”: eram student în anul întâi, și prima practică studențească (după aia în…”producție”, de la cules porumb în Dobrogea) a fost în…biblioteca Mănăstirii Neamț. Church-of-of-Neamt-Monastery-buit-by-Stefan-cel-MareUnde frigul era mediul natural iar cărțile nu că erau vechi, erau străvechi! Dar circulaseră, peste munți și dealuri, din Moldova în Țara Românească și invers. Dar ce bine m-am simțit când, deși cu două pulovere, ieșeam înghețat în lumina soarelui și vedeam mănăstirea profilîndu-se mândră în vară. Sentimentul unei continuități substanțiale mi se revela ca un adevăr pe care modernitatea l-a exilat undeva, departe de noi.

 

 

Standard
Artele Educației, Generale, Plagiat, Reacție rapidă

Clarificări pentru plagiatori

shutterstock/studentshare

shutterstock/studentshare

Am aflat azi, 8 martie, când e, probabil, prea târziu, despre cum poate fi absolvită hoția (plagiatul în teze doctorale) prin lege. Simplu!

În contextul agresiunii Rusiei contra Ucrainei, al grijilor noastre față de ce se întâmplă, al eforturilor făcute de statul român pentru a gestiona valul de refugiați, problemele conexe, consecințele care apar deja ale sancțiunilor împotriva agresorului rus, Camera Deputaților își vede de treburi. Una dintre ele este, deja un șablon, o rutină nenorocită, modificarea Legii educației Naționale. Despre cea mai recentă, care va fi votată azi în plenul Camerei, aflu informația, distribuită de Emilia Șerban, care e rezultatul acțiunii Monitorului Educației, proiect al Societății Academice Române. Cea care a descoperit cele de mai jos este Antonia Pup.

Am intrat pe site-ul CD și am văzut cum de la un amendament adus art. 95 din Legea Educației, privind introducerea funcției de „mediator școlar” în comunitățile unde e preponderentă populația romă, inițiatorul, deputatul Cătălin Zamfir Manea (grupul Minorități naționale), ajunge vertiginos la introducerea altui amendament, la art. 170 din LEN care referă asupra…retragerii titlului de doctor! Drumul legislativ – în franceză „chemin”, în pronunție neaoșă de la noi, „șmen”, e astfel: forma inițiatorului, expunerea de motive (unde nu se vorbește decât despre „mediator școlar”), adresa de înaintare – etape datate 21.12.2021, apoi avizele comisiilor de specialitate: Consiliul legislativ, Consiliul Economic și Social și Comisia pentru muncă și protecție socială – avize obținute în intervalul 07.01-16.02.2022.

Intrăm, acum, în faza Rapoartelor. Primul, din 22.02, este al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale și Comisiei pentru învăţământ. Aici se spune negru pe alb atât: „Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011, cu modificările și completările ulterioare, în sensul includerii în structura inspectoratelor școlare a unor inspectori proveniți din grupurile marginalizate din punct de vedere social – romi, precum și al stabilirii unor condiții specifice pentru ocuparea funcției de mediator școlar în comunitățile cu populație majoritară de etnie romă, prin excepție de la reglementările generale.” OK.

Al doilea Raport, însă, numit de „înlocuire” produce surpriza. Nu e vorba numai de acel amendament privind „mediatorii școlari” în comunitățile roma, ci și de…art. 190 din Legea Educației unde la (1), apare adăugirea 1′ care ne spune , tot negru pe alb, că: „Sancțiunea retragerii titlului de doctor se aplică pentru titlurile de doctor elaborate și acordate în baza standardelor de calitate și etică profesională stabilite în actele normative emise pentru punerea în aplicare a Legii educației naționale nr. 1/2011. ” Autorul amendamentului, deputatul Cătălin Zamfir Manea motivează în document: „Pentru clarificarea cadrului legislativ în ceea ce privește retragerea titlului de doctor pe baza standardelor de calitate și etică profesională.” Pare OK, nu?

Nu. Nu este.

Lăudabilă, poate, inițiativa de clarificare instituie „pragul” 2011 de la care încoace pot fi analizate sub incidența retragerii titlului de doctor, tezele de după această dată. „Clarificarea” încurcă imediat căci Ordinul ministrului Educației din septembrie 2021 cere verificarea tezelor de doctorat din intervalul 1990-2016 sub incidența suspiciunii de plagiat. Nici în Ordin nu e limpede ce se va întâmpla, în urma constatărilor făcute după verificări, cu autorii tezelor plagiate, cu conducătorii de doctorat respectiv, cu comisiile de îndrumare ale doctoranzilor plagiatori.

Să pui un „prag” când e vorba de „furt” (căci, simplu, plagiatul e un furt de text, idee, grafică, date ete.) înseamnă – ceea ce dorea de mult d.ministru – o amnistie a plagiatorilor dovediți. În toate studiile și cărțile pe care le-am citit despre plagiat apare limpede ideea că, în materie de „muncă intelectuală” , aducerea ei la cunoștință publică și beneficiile obținute prin titlul de doctor, plagiatul nu este prescriptibil. Cineva poate fura pentru că îi este foame, dar un intelectual de ce ar face-o?

Graba cu care a fost gândit și emis Ordinul din septembrie, alături de vădită intenție/dorință a ministrului S. Cîmpeanu de a „clarifica” odată pentru totdeauna (!?) chestiunea eticii și integrității academice când vine vorba de doctoratele plagiate, indică superficialitatea administrativă, conceptuală, legislativă a unui enorm aparat funcționăresc care absolvă hoții ” ca să fie bine” (vezi spotul acela despre pariurile sportive).

Azi, printr-o chirurgie legislativă care va lăsa urmări pe corpul academic, e probabil că „mica” modificare introdusă într-un Raport privind situația comunității școlare roma, privind retragerea titlului de doctor, să treacă prin votul aleșilor noștri.Trecută fiind, corul celor care ofta de ușurare se va mări și aceia/acelea care știu ce au făcut în teza lor de doctorat, vor zice, firește, că au avut…noroc. Există și un Dumnezeu al hoților! Întâmplător, el a luat chipul unui ministru.

Azi, 8 martie, nu a fost cvorum la Camera Deputaților! A fost cerută retrimiterea „proiectului” de modificare a Legii la inițiator!

Dar d. deputat Manea este mâhnit. Aflăm că și-a retras amendamentul pe motiv că a a fost interpretat „eronat”. Iată cum își justifică…tărășenia, pe Edupedu.ro.

Standard
Generale

Teatru de război

UNITER-26Logo-blackCând am auzit/citit prima oară formularea „teatru de război” , m-am gândit, firește, la ce poate fi asemănător între război și teatru.  Că oferă o „scenă”, că sunt fapte care se petrec la vedere, că sunt altele care, ca în teatru, se petrec în culise, că există un regizor și interpreți, dar și o scenografie specifică și muzică de asemenea.

Acum, însă, comparația nu mai e de actualitate. Moartea e reală spre deosebire de cea din scenă. Suferința e combustibilul care incinerează umanul. Ce se întâmplă în apropiere de noi are o actualitate dureroasă și aduce în prim-plan însăși ideea de libertate, vulnerabilă acum în fața unei agresiuni, a barbariei. E limpede încă de acum că vor fi consecințe majore pentru lumea civilizată, pentru funcționarea societăților democratice, a sistemelor economice naționale, dar și a sistemului economic global, a relațiilor internaționale. Unde, cum va fi locul Artelor în acest context? Ce se va întâmpla cu comunitățile artiștilor din artele spectacolului, cu cei și cele care pot să își îndeplinească menirea în contact direct cu publicul, cu oameni adunați special pentru a merge împreună, câteva ore, pe un drum comun. Al simțirii, visării, al gândirii.

La noi, ca și în alte țări, suprapunerea teribilă a războiului în Europa pe existența pandemiei complică, prin evenimentele tragice în curs, modificările suferite de lumea artelor scenei. Celor existente, mai ales prin supraviețuirea spectacolului în online, li se vor mai adăuga altele, cu consecințe greu de evaluat acum.

Lumea teatrală din România a avut experiența „războaielor” din teatru, după 1989. Înșurubate în mici lupte de gherilă, actori-directori-regizori-critici, disensiunile, agravate de „lupta între generații”, dau imaginea unui câmp de luptă fără eroi. De când restricțiile produse de contextul pandemic au devenit recurente, teatrele, publicul sunt tot mai puțin rezistente față de o agravare a situației, în urma declanșării războiului. Nimeni nu știe ce va fi în perioada următoare. În aprilie, organizația reprezentativă pentru oamenii de teatru, UNITER, va avea alegeri, după împlinirea a patru ani din mandatul, neterminat, al președintelui său istoric.  Vor fi o nouă conducere, un alt Senat. Vom afla abia după 15 martie (!?) cum arată candidatura, singura, de altfel, a renumitului scenograf Dragoș Buhagiar, anunțată împreună cu aceea a vicepreședintei, Aura Corbeanu. Ce vor propune cei doi lumii teatrale românești, în contextul celor de mai sus?

Am construit UNITER alături de Ion Caramitru, cum se știe. Eram câțiva care ne-am înhămat la un drum dificil. Am vrut, și am dat, un semnal puternic, consistent, în primii patru ani cât am fost vicepreședinte executiv, alături de alți oameni de teatru, actori și actrițe, regizori, scenografi și critici de teatru, dar nu numai (secretari literari, compozitori), în direcția unei misiuni noi a uniunii, a unor direcții de activitate în acord cu noua lume a democrației, în direcția punerii în valoare a potențialului artistic al membrilor UNITER. Care devenise un reper dinamic, activ, deschizător de perspective. În acele condiții. Dar acum?

De mi se va cere, voi sprijini efortul de relansare a UNITER.

Cred că UNITER poate da un semnal la fel de clar, în condiții incerte, când contextul nu mai e la fel de încurajat ca în anii’ 90. Poate și trebuie. Pentru a coagula energiile, pentru a încuraja prospectarea necunoscutului care ne așteaptă. Pentru a sprijini efortul ce va fi cerut fără îndoială oamenilor scenei de a-și imagina și crede în arta lor, în publicul lor în anii ce vor veni. Ani ce nu seamănă cu cei mai duri trăiți de noi.

Standard
Artele Educației, Generale

Universitatea vulnerabilă (3) Despre (ne)încredere

 

sursa dreamstime.com

sursa dreamstime.com

Lucrările scrise, publicate din învățământ și cercetare, dovedite că sunt sau conțin părți plagiate sau cu date fabricate, sunt acidul care atacă necontenit credibilitatea Școlii, a Cercetării. Dispozitivele de prevenție a unor astfel de fapte sunt, e limpede, insuficiente sau/și ineficiente. Ele evită abordarea esențială: reintroducerea sistemică a pregătirii etice și de integritate a celor care urmează cursurile școlii. Se dovedește tot mai mult că lipsa de preocupare, preocuparea necompetentă, ignorarea pericolului pentru procesul cunoașterii, necorelarea normelor academice cu cele juridice, neaplicarea consecventă a dispozițiilor bune ale cadrului legislativ, toate dezvoltă anti-cultura plagiatului, a falsei competențe, a imposturii. Diplome care nu (mai) sunt credibile căci nu sunt acoperite real  de conținuturi însușite corect în acord cu viziunea prospectivă din domeniul de știință respectiv. Ineficienta „metamorfoză” a Școlii în online are, în prezent, dar și pentru o lungă perioadă de-acum încolo, consecințe puțin evaluate sau luate în calcul la realizarea proiecțiilor privind Școala viitorului apropiat. În mod normal, în spațiul public ar trebui să fie prezente, concertat, aceste teme de reflecție, dincolo de articole sau luări de poziție. Ar trebui să fim îngrijorați de actualul curs al lucrurilor privind studiile copiilor noștri.

Dar cum se vede chestiunea încrederii în Școală dinspre părinți?

th

sursa cuvintecelebre.ro

Situația cea mai frecventă este aceea a părinților care caută (dacă?) pentru copil o școală (foarte) bună. O caută, adică întreabă, află, poate cunosc vreun prof de la acea școală etc. Și își înscriu copilul acolo. Au, astfel, într-un anumit grad, o încredere că Școala aceea va oferi copilului lor instrucția corespunzătoare la un nivel de performanță acceptabil. Alți părinți nu au această opțiune, a căutării. Înscriu copilul la școala cea mai apropiată. Și înainte și după 1989, la grădiniță, la ciclul primar, la gimnaziu ori liceu părinții se mai informau în legătură cu cât de bun/ă sunt educatoarea, învățătoarea, proful/profa. Înscrierea la concursul de admitere la facultate era, înainte de 1989, rezultatul fie al presiunii familiei în direcția unor studii care, după absolvire, să asigure copilului lor intrarea cât de cât profitabilă în „câmpul muncii”, al descurajării („la muncă…”), fie al țintirii performanței, mai ales în cazul acelor profile (vocaționale, în special) pe baza posibilității de a plăti costurile mari ale „meditațiilor” făcute, de multe ori, chiar cu profi de la respectiva facultate. Nu era corect, desigur, era o încălcare flagrantă a unei etici elementare. Dar…un argument era și acela că trebuia făcută o selecție înainte de selecția prin concursul de admitere. Se întâmpla ca un licean bine pregătit să aibă surpriza să constate că ce se cerea la lucrarea scrisă, la admitere, era cu mult peste ceea ce învățase în liceu. Sau chiar altceva. Profii erau cei/cele care întrețineau, de fapt, un fel de stare concurențială care presa asupra familiilor candidaților.

Mai era apoi și un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea. În clasa a XI-a aveam limpede în cap ideea că vreau să dau la „Istoria Artei”. Citeam deja enorm despre asta. În a XII-a, diriga noastră, o profă de excepție (Biologie), a discutat cu fiecare dintre noi despre ce facem după liceu, unde vrem să dăm admiterea. Discuțiile nu erau colective, ci individuale. I-am spus despre Istoria Artei. N-a vrut să mă descurajeze de la început. Mi-a zis că e bine să mă gândesc și la altceva. Apoi, într-o zi, m-a chemat în cabinetul de Biologie și mi-a zis: „Știi că sunt numai câteva locuri la Istoria Artei?” (știam).   „Se pare că sunt deja date!” (nu știam) Aveam să aflu după, cum se făcea selecția înainte de selecție. Iar numele „câștigătorilor” – mi-am dat seama după – era identic cu numele sonor al…părinților. Am urmat sfatul dirigăi și am urmat planul B. Pentru că aveam încredere în ea.

Dar a mai fost un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea și pe acesta. Înainte de admiterea la Litere – părinții mei erau sceptici, nu mă încurajau, situația materială a familiei noastre era proastă, „facultatea costă” -, tatăl meu, la insistența mea, știind că un vecin din bloc era prof la Litere, i-a dus acestuia un „referat” al meu despre scriitorii pașoptiști. Dom’ prof – care mă știa căci adesea jucam noi băieții fotbal zgomotos sub ferestrele lui de la etajul 1 – a vrut să mă cunoască. „Vi s-a predat la liceu ce scrii tu aici?” „Nu, am citit eu”. După puțin timp, tata vine și-mi zice că dom prof s-a dus la facultate, a arătat referatul mai multor colegi, zicându-le: „așa copii trebuie să fie studenți la noi”. Era prima „validare”, un semnal de încredere primit de la un prof de facultate. Nu am dezamăgit. Proful mi-a făcut și propunerea, eram la finalul anului 3  și, la cererea lui, susținusem un curs despre „teatrul baroc”, să rămân asistent la catedră. Nu s-a realizat, în iarna ultimului an de facultate tova Ceaușescu bloca concursurile didactice. Viața mea urma să ia alt curs.

Încrederea este un liant extraordinar. Transcende raționalul legăturilor dintre oameni. Uneori, e salvatoare. Un ultim detaliu autobiografic: lucram la un atelier al CFR (pe electrică) de câteva săptămâni, sub îndrumarea chiar a șefului care m-a luat la o lucrare la înălțime într-o hală deschisă și unde, pe un perete, sus la 7-8 metri, ceva nu era în regulă cu instalația electrică. Am instalat scara între șinele de cale ferată, atenți la boghiurile (rame grele, înalte, de metal pe roți) care erau acolo. Sarcina mea era să țin scara, o măsură de precauție elementară pentru preveni vreun balans periculos. Și șeful face greșeala începătorului: nu se asigură că instalația e scoasă din tensiune. Când a băgat șurubelnița, o flamă puternică l-a electrocutat, scara a început să vireze spre stânga, și am putut  să-i atenuez căderea rapidă aruncându-mă cu pieptul în scară și ținând-o până când el s-a izbit de pământ. Am strigat după ajutor, m-am dus imediat la el, cu brațele tremurând de efort și o durere în piept enormă (m-a ținut câteva săptămâni). Sângera la cap, partea stângă a feței, inclusiv ochiul, erau varză. Căderea lentă i-a permis să evite jos izbirea frontală de un boghiu. Ar fi murit pe loc. L-am vizitat apoi la spital. Ochiul îi fusese afectat, dar, din fericire nu l-a pierdut. Fracturile multiple  au fost rezolvate. Soția lui mi-a mulțumit.După câteva luni a revenit la lucru. Spitalul CFR-ului făcuse minuni. A fost o anchetă, desigur. S-a aflat că șeful nu făcuse greșeala începătorului, se bazase pe un coleg că decuplează instalația de sub tensiune. Avusese încredere în acela. Dar acela întârziase să facă asta și șeful a crezut că o făcuse deja, fără să mai aibă confirmarea. Au fost toți sancționați, inclusiv alte două persoane (protecția muncii, sindicat). Încrederea.

sursa bankexamstoday.com

sursa bankexamstoday.com

O societate devine vulnerabilă atunci când încrederea ca liant social scade, nu mai este factorul determinant al proceselor complexe care ne definesc viața, munca, relațiile cu ceilalți. O universitate devine vulnerabilă când nu mai asigură relația corectă între profi și studenți, o relație de conținut, nu formală, una de încredere, nu de indiferență sau ignorare.

Desele situații în care articole științifice unde sunt produse date sunt dovedite că au fabricat datele ca să corespundă vreunei ipoteze de cercetare, că acele date, deci, sunt false, indică gravitatea unui fenomen: credibilitatea pusă sub semnul întrebării a demersului științific. În Introducerea sa la prima temă a volumului L’urgence de l’intégrité académique (1), Michel Kalika observă cele cinci efecte negative ale reducerii încrederii în cercetarea științifică: pe plan intelectual, pe plan educativ, pe planul dezvoltării economice bazată pe Cercetare, pe planul ecosistemelor din care fac parte instituțiile academice și, al cincilea, pe planul dezvoltării durabile a societăților noastre. Să mai adaug o observație făcută încă din anii ’80  – și reluată adesea – de către editorul „New England Journal of Medicine”, Arnold S. Relman: „fapt e că, fără încredere, activitatea de cercetare n-ar putea funcționa”. Iar Crease (2) remarcă la rândul său: „Ținând cont de rolul său critic în cercetare, e destul de surprinzător că încrederea nu e în centrul mai multor cercetări”.

Multe din fenomenele negative care acutizează vulnerabilitățile universității, în genere, în Europa, pot fi puse pe seama, cum susțin editorii unei foarte interesante evaluări, la finalul volumului de studii (3) consacrat celor două decenii de după Bologna (1999),  a discrepanței între ce s-a dorit cu instalarea procesului Bologna și a creării spațiului european comun al învățământului superior și al cercetării și la ce s-a ajuns, în fapt: „În timp ce Bologna a pus în mod explicit în prim-plan valori precum colaborarea, schimbul, interconectarea și mobilitatea, valorile la care au aderat multe țări au fost cele ale concurenței, excelenței și comercializării.” Este indiscutabil, cred, că aceste discrepanțe au creat premise favorabile erodării încrederii în universități aflate acum, în context pandemic, într-un dramatic proces (nu odată agresiv) de recrutare a candidaților la facultate.

Încrederea se află într-o relație clară cu reciprocitatea. Împreună, ele constituie, cum observă Dorin Bodea (4), pattern-ul comportamental al majorității în cultura occidentală. Când încrederea este trădată, comportamentul occidental e, de regulă, „de a se implica în mod activ, de a restabili echilibrul social.” În contextul românesc, constatarea care se impune e exact reversul, lipsa, adesea, a implicării active pentru restabilirea unui echilibru. Constat aceasta mai cu seamă când universitățile noastre și politici ministeriale sunt …reticente în a aborda decisiv chestiunea integrității academice.

Încrederea pune în relație două „motoare” extraordinare: credința și cinstea/sinceritatea. Fără funcționarea lor, „mașina” universitară va pierde cursa în dezvoltarea social-economică pe măsură ce dezangajarea morală e tot mai evidentă.

Un nou design al culturii etice în universitate devine tot mai necesar acum. Pentru a nu lăsa ca încrederea  să devină, ireversibil, neîncredere.

 

(1) Michel Kalika, „Restaurer la confiance académique”, în Michelle Bergadaa; Paulo Peixoto (editori), L’urgence de l’intégrité académiqueEMS, Caen, 2021, p. 30

(2) R.P. Crease, „The Paradox of trust in science”, în Physics World, 17 (3), 2004

(3) Bruno Broucker, Kurt De Wit, Jef C. Verhoeven, Liudvika Leišytė, „Understanding Higher Education System Reform”, în Higher Education System reform. An International Comparison after Twenty Years of Bologna, Brill/Sense, Leiden/Boston, 2019, p. 233

(4) Dorin Bodea, Cine sunt eu?, Result, București, 2017, p. 104

Standard