Artele Educației, Generale

Universitatea vulnerabilă (3) Despre (ne)încredere

 

sursa dreamstime.com

sursa dreamstime.com

Lucrările scrise, publicate din învățământ și cercetare, dovedite că sunt sau conțin părți plagiate sau cu date fabricate, sunt acidul care atacă necontenit credibilitatea Școlii, a Cercetării. Dispozitivele de prevenție a unor astfel de fapte sunt, e limpede, insuficiente sau/și ineficiente. Ele evită abordarea esențială: reintroducerea sistemică a pregătirii etice și de integritate a celor care urmează cursurile școlii. Se dovedește tot mai mult că lipsa de preocupare, preocuparea necompetentă, ignorarea pericolului pentru procesul cunoașterii, necorelarea normelor academice cu cele juridice, neaplicarea consecventă a dispozițiilor bune ale cadrului legislativ, toate dezvoltă anti-cultura plagiatului, a falsei competențe, a imposturii. Diplome care nu (mai) sunt credibile căci nu sunt acoperite real  de conținuturi însușite corect în acord cu viziunea prospectivă din domeniul de știință respectiv. Ineficienta „metamorfoză” a Școlii în online are, în prezent, dar și pentru o lungă perioadă de-acum încolo, consecințe puțin evaluate sau luate în calcul la realizarea proiecțiilor privind Școala viitorului apropiat. În mod normal, în spațiul public ar trebui să fie prezente, concertat, aceste teme de reflecție, dincolo de articole sau luări de poziție. Ar trebui să fim îngrijorați de actualul curs al lucrurilor privind studiile copiilor noștri.

Dar cum se vede chestiunea încrederii în Școală dinspre părinți?

th

sursa cuvintecelebre.ro

Situația cea mai frecventă este aceea a părinților care caută (dacă?) pentru copil o școală (foarte) bună. O caută, adică întreabă, află, poate cunosc vreun prof de la acea școală etc. Și își înscriu copilul acolo. Au, astfel, într-un anumit grad, o încredere că Școala aceea va oferi copilului lor instrucția corespunzătoare la un nivel de performanță acceptabil. Alți părinți nu au această opțiune, a căutării. Înscriu copilul la școala cea mai apropiată. Și înainte și după 1989, la grădiniță, la ciclul primar, la gimnaziu ori liceu părinții se mai informau în legătură cu cât de bun/ă sunt educatoarea, învățătoarea, proful/profa. Înscrierea la concursul de admitere la facultate era, înainte de 1989, rezultatul fie al presiunii familiei în direcția unor studii care, după absolvire, să asigure copilului lor intrarea cât de cât profitabilă în „câmpul muncii”, al descurajării („la muncă…”), fie al țintirii performanței, mai ales în cazul acelor profile (vocaționale, în special) pe baza posibilității de a plăti costurile mari ale „meditațiilor” făcute, de multe ori, chiar cu profi de la respectiva facultate. Nu era corect, desigur, era o încălcare flagrantă a unei etici elementare. Dar…un argument era și acela că trebuia făcută o selecție înainte de selecția prin concursul de admitere. Se întâmpla ca un licean bine pregătit să aibă surpriza să constate că ce se cerea la lucrarea scrisă, la admitere, era cu mult peste ceea ce învățase în liceu. Sau chiar altceva. Profii erau cei/cele care întrețineau, de fapt, un fel de stare concurențială care presa asupra familiilor candidaților.

Mai era apoi și un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea. În clasa a XI-a aveam limpede în cap ideea că vreau să dau la „Istoria Artei”. Citeam deja enorm despre asta. În a XII-a, diriga noastră, o profă de excepție (Biologie), a discutat cu fiecare dintre noi despre ce facem după liceu, unde vrem să dăm admiterea. Discuțiile nu erau colective, ci individuale. I-am spus despre Istoria Artei. N-a vrut să mă descurajeze de la început. Mi-a zis că e bine să mă gândesc și la altceva. Apoi, într-o zi, m-a chemat în cabinetul de Biologie și mi-a zis: „Știi că sunt numai câteva locuri la Istoria Artei?” (știam).   „Se pare că sunt deja date!” (nu știam) Aveam să aflu după, cum se făcea selecția înainte de selecție. Iar numele „câștigătorilor” – mi-am dat seama după – era identic cu numele sonor al…părinților. Am urmat sfatul dirigăi și am urmat planul B. Pentru că aveam încredere în ea.

Dar a mai fost un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea și pe acesta. Înainte de admiterea la Litere – părinții mei erau sceptici, nu mă încurajau, situația materială a familiei noastre era proastă, „facultatea costă” -, tatăl meu, la insistența mea, știind că un vecin din bloc era prof la Litere, i-a dus acestuia un „referat” al meu despre scriitorii pașoptiști. Dom’ prof – care mă știa căci adesea jucam noi băieții fotbal zgomotos sub ferestrele lui de la etajul 1 – a vrut să mă cunoască. „Vi s-a predat la liceu ce scrii tu aici?” „Nu, am citit eu”. După puțin timp, tata vine și-mi zice că dom prof s-a dus la facultate, a arătat referatul mai multor colegi, zicându-le: „așa copii trebuie să fie studenți la noi”. Era prima „validare”, un semnal de încredere primit de la un prof de facultate. Nu am dezamăgit. Proful mi-a făcut și propunerea, eram la finalul anului 3  și, la cererea lui, susținusem un curs despre „teatrul baroc”, să rămân asistent la catedră. Nu s-a realizat, în iarna ultimului an de facultate tova Ceaușescu bloca concursurile didactice. Viața mea urma să ia alt curs.

Încrederea este un liant extraordinar. Transcende raționalul legăturilor dintre oameni. Uneori, e salvatoare. Un ultim detaliu autobiografic: lucram la un atelier al CFR (pe electrică) de câteva săptămâni, sub îndrumarea chiar a șefului care m-a luat la o lucrare la înălțime într-o hală deschisă și unde, pe un perete, sus la 7-8 metri, ceva nu era în regulă cu instalația electrică. Am instalat scara între șinele de cale ferată, atenți la boghiurile (rame grele, înalte, de metal pe roți) care erau acolo. Sarcina mea era să țin scara, o măsură de precauție elementară pentru preveni vreun balans periculos. Și șeful face greșeala începătorului: nu se asigură că instalația e scoasă din tensiune. Când a băgat șurubelnița, o flamă puternică l-a electrocutat, scara a început să vireze spre stânga, și am putut  să-i atenuez căderea rapidă aruncându-mă cu pieptul în scară și ținând-o până când el s-a izbit de pământ. Am strigat după ajutor, m-am dus imediat la el, cu brațele tremurând de efort și o durere în piept enormă (m-a ținut câteva săptămâni). Sângera la cap, partea stângă a feței, inclusiv ochiul, erau varză. Căderea lentă i-a permis să evite jos izbirea frontală de un boghiu. Ar fi murit pe loc. L-am vizitat apoi la spital. Ochiul îi fusese afectat, dar, din fericire nu l-a pierdut. Fracturile multiple  au fost rezolvate. Soția lui mi-a mulțumit.După câteva luni a revenit la lucru. Spitalul CFR-ului făcuse minuni. A fost o anchetă, desigur. S-a aflat că șeful nu făcuse greșeala începătorului, se bazase pe un coleg că decuplează instalația de sub tensiune. Avusese încredere în acela. Dar acela întârziase să facă asta și șeful a crezut că o făcuse deja, fără să mai aibă confirmarea. Au fost toți sancționați, inclusiv alte două persoane (protecția muncii, sindicat). Încrederea.

sursa bankexamstoday.com

sursa bankexamstoday.com

O societate devine vulnerabilă atunci când încrederea ca liant social scade, nu mai este factorul determinant al proceselor complexe care ne definesc viața, munca, relațiile cu ceilalți. O universitate devine vulnerabilă când nu mai asigură relația corectă între profi și studenți, o relație de conținut, nu formală, una de încredere, nu de indiferență sau ignorare.

Desele situații în care articole științifice unde sunt produse date sunt dovedite că au fabricat datele ca să corespundă vreunei ipoteze de cercetare, că acele date, deci, sunt false, indică gravitatea unui fenomen: credibilitatea pusă sub semnul întrebării a demersului științific. În Introducerea sa la prima temă a volumului L’urgence de l’intégrité académique (1), Michel Kalika observă cele cinci efecte negative ale reducerii încrederii în cercetarea științifică: pe plan intelectual, pe plan educativ, pe planul dezvoltării economice bazată pe Cercetare, pe planul ecosistemelor din care fac parte instituțiile academice și, al cincilea, pe planul dezvoltării durabile a societăților noastre. Să mai adaug o observație făcută încă din anii ’80  – și reluată adesea – de către editorul „New England Journal of Medicine”, Arnold S. Relman: „fapt e că, fără încredere, activitatea de cercetare n-ar putea funcționa”. Iar Crease (2) remarcă la rândul său: „Ținând cont de rolul său critic în cercetare, e destul de surprinzător că încrederea nu e în centrul mai multor cercetări”.

Multe din fenomenele negative care acutizează vulnerabilitățile universității, în genere, în Europa, pot fi puse pe seama, cum susțin editorii unei foarte interesante evaluări, la finalul volumului de studii (3) consacrat celor două decenii de după Bologna (1999),  a discrepanței între ce s-a dorit cu instalarea procesului Bologna și a creării spațiului european comun al învățământului superior și al cercetării și la ce s-a ajuns, în fapt: „În timp ce Bologna a pus în mod explicit în prim-plan valori precum colaborarea, schimbul, interconectarea și mobilitatea, valorile la care au aderat multe țări au fost cele ale concurenței, excelenței și comercializării.” Este indiscutabil, cred, că aceste discrepanțe au creat premise favorabile erodării încrederii în universități aflate acum, în context pandemic, într-un dramatic proces (nu odată agresiv) de recrutare a candidaților la facultate.

Încrederea se află într-o relație clară cu reciprocitatea. Împreună, ele constituie, cum observă Dorin Bodea (4), pattern-ul comportamental al majorității în cultura occidentală. Când încrederea este trădată, comportamentul occidental e, de regulă, „de a se implica în mod activ, de a restabili echilibrul social.” În contextul românesc, constatarea care se impune e exact reversul, lipsa, adesea, a implicării active pentru restabilirea unui echilibru. Constat aceasta mai cu seamă când universitățile noastre și politici ministeriale sunt …reticente în a aborda decisiv chestiunea integrității academice.

Încrederea pune în relație două „motoare” extraordinare: credința și cinstea/sinceritatea. Fără funcționarea lor, „mașina” universitară va pierde cursa în dezvoltarea social-economică pe măsură ce dezangajarea morală e tot mai evidentă.

Un nou design al culturii etice în universitate devine tot mai necesar acum. Pentru a nu lăsa ca încrederea  să devină, ireversibil, neîncredere.

 

(1) Michel Kalika, „Restaurer la confiance académique”, în Michelle Bergadaa; Paulo Peixoto (editori), L’urgence de l’intégrité académiqueEMS, Caen, 2021, p. 30

(2) R.P. Crease, „The Paradox of trust in science”, în Physics World, 17 (3), 2004

(3) Bruno Broucker, Kurt De Wit, Jef C. Verhoeven, Liudvika Leišytė, „Understanding Higher Education System Reform”, în Higher Education System reform. An International Comparison after Twenty Years of Bologna, Brill/Sense, Leiden/Boston, 2019, p. 233

(4) Dorin Bodea, Cine sunt eu?, Result, București, 2017, p. 104

Standard
Artele Educației

Punctele universitare

După 1999, când am început să acomodăm prevederile acordului de la Bologna, lumea universitară a fost încet-încet pusă în fața unei realități care, după apariția Legii Educației (2011), uneori dă satisfacție, de multe ori, nu. Ideea de competiție, de acumulare de „puncte” prin lucrări publicate în reviste de circulație internațională, bine cotate, sau la edituri de prestigiu științific, „puncte” care servesc apoi la susținerea concursurilor pe posturi didactice sau în competiția de granturi sau ocuparea unor posturi administrative, e benefică în sine dacă nu e mistificată. Sunt, însă, situații în care „punctele” sunt obținute fie prin plătirea apariției, prin publicarea unor peer-review-uri trucate sau prin, ca la noi, echivalare cu ceva similar made in Romania. Sunt edituri acreditate (deși cine mai știe acum în ce fază mai sunt?) de către CNCS ca fiind specializate pe carte științifică, dar dacă te uiți cu puțină atenție vezi că sunt bluff-uri.

Continuă lectura

Standard