Generale, Reacție rapidă

Binecuvântarea armelor

Citesc o știre – pare autentică – despre o ceremonie militară, în Crimeea, unde un preot „sfințește” lansatoare de rachete.

Istoric, n-ar fi o noutate: Biserica a mai făcut-o și în vremea cruciadelor și în alte ocazii. Astăzi, după secole, ceea ce vedem în micul videoclip nu e atât senzațional cât, mai degrabă, foarte îngrijorător. Și de mai multă vreme. În ordinea credinței, a religiei, ce justifică asemenea gest? El a mai fost incriminat și la noi, de multe ori. Eu însumi am văzut, trecând într-o seară, pe o stradă dintr-un oraș transilvan, un mic grup de oameni înconjurând „actorul” principal, un preot, care oficia, precum cel din videoclipul rusesc, binecuvântând o…mașină nouă. Aflam apoi că asta se plătea. Așa cum rudele pacienților, pacienții înșiși întreabă și plătesc asistentele, infirmierele și doctorii, în spital, pentru a conjura atenția, îngrijirea elementară. Neacceptarea plicului, a banilor e văzută ca un semn rău. Nu te simți bine dacă banii tăi nu sunt acceptați. Refuzul e semnul Răului. Acceptarea e semnul Binelui. Conștiința ta e mulțumită, chiar dacă ruda îți va muri. Ai făcut tot ce se putea.

Lansatoarele acelea de rachete, dacă nu ar fi „sfințite”, n-ar mai putea fi folosite? N-ar mai ucide sau îngrozi? Dacă nu sunt defecte, în mod sigur o vor face. Și atunci?! Prezența preotului dă o legitimare asociativă: „binecuvântarea” armelor apropie uciderea, distrugerea de ideea de bine. „Sfințite”, armele vor face bine, vor îndrepta lucrurile, vor justifica acțiunea politică.

Complicitatea între Biserică și Sistemul Politic nu există de curând. Dar astăzi funcționează fără …perdea, de multe ori. Binecuvântarea nu mai e demult semnul unei grații divine invocată de servitorul mijlocitor al Bisericii pentru a confirma, ci devine sigiliul pus pe un deal. E o „afacere”. Atât.

Binecuvântarea. Se cere în diverse situații. Cuvântul „binecuvântare”, cu o istorie multiseculară la noi, semnifică acest transfer de Sus (Dumnezeu) în Jos (oameni) a unui privilegiu, a ceva special. În română, cuvântul și-a asociat, dincolo de ” a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine” și sensul  de ” a face cu el o înțelegere nobilă, menită să onoreze ambele părți.”

Ce e „nobil” în binecuvântarea armelor? Nimic. Dar că e vorba de o „înțelegere”, asta e clar. Ce „onorează” această …înțelegere? Nimic. Căci nu despre onoare este vorba. O rachetă care ucide, care distruge nu are nimic „onorabil”. E numai mesagerul, slujitoarea unei decizii politice. De unde Dumnezeu e absent. Să binecuvântezi…lipsa lui Dumnezeu e, fără îndoială, de un enorm absurd. În loc să fie prezent în inimă, Dumnezeu e chemat să „onoreze” lipsa de onoare a uciderii la distanță.

Binecuvântarea armelor înlocuiește tragic, oare inexorabil?, armele binecuvântării. Am uitat cât de puternice sunt acestea.

 

Standard
Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Vorbirea

Vocea pierdută a lui Meryl Streep

E o actriță extraordinară. Ceea ce este extraordinar în cazul său nu e numai excepționalul talentului, ci și o statură morală care are o voce proprie, puternică, care reflectă generozitatea dincolo de propriul statut. Meryl Streep a apărut la ceremonia de decernare a premiilor Golden Globes cu vocea în pioneze, cum se spune. Discursul său de acceptare a distincției „Lifetime Achievement” (la noi ar fi „Premiul pentru întreaga activitate”, fără „viață”, numai „activitate”) a mișcat, a atras atenția asupra privilegiului de a fi actor, asupra protejării jurnaliștilor, asupra lipsei de respect care generează lipsă de respect. Și a dat și un exemplu fără să nominalizeze. „Personajul” nenumit, dar imediat recunoscut se va instala la Casa Albă peste 11 zile. În șase minute, Meryl Streep a  făcut un tur de forță în care feminitatea ei, inteligența, talentul extraordinar de a stimula coalizarea în jurul Binelui, au transpărut, încă odată, cu forță și strălucire. Iar finalul…Finalul e cea mai scurtă, probabil, oricum o esențială definiție a ceea face dintr-un om un Artist: o inimă frântă care devine Artă. E aici un curaj, o generozitate, un exemplu etic de care oamenii au mereu nevoie. Chiar și când nu vor s-o recunoască. Meryl Streep și-a pierdut vocea, dar Vocea eticii sale de Artist a răsunat impresionant în sala aceea mare și pe tot globul.

Standard
Generale

Educația și inteligența…mamă

Citesc, de fiecare dată când e campanie electorală, programul de guvernare propus de principalele partide. L-am citit și pe acesta, al câștigătorilor voturilor a 3,5 milioane de cetățeni români. Mai ales capitolul Educație. Preambulul „teoretic”, cel care ar trebui să dea direcțiile Educației, pare scris/gândit ….ciudat. „Educația începe la naștere și continuă toată viața prin acumularea în cunoaștere.” Tulburătoare această „acumulare” în…cunoaștere! Adică? Cunoști, cunoști, de mic până la final și asta e Educația.  Asta îmi aduce aminte de scrisa unui prozator de dinainte: „omul e ca sacul, când îl umpli vezi că n-ai unde-l pune” (varianta mea, tot de dinainte, era: când îl umpli vezi că trebuie să-l legi la gură”)

Aici apare și ideea de „inteligență mamă”. Sau conceptul. Sau noțiunea. Știam eu ceva despre cum suntem noi rezultatul jocului cromozomilor. Studii relativ recente indică faptul că genele inteligenței provin de la un cromozom al mamei în cazul băieților sau al mamei/tatălui în cazul fetelor. Chiar așa? E chiar decisă chestiunea moștenirii genetice a inteligenței prin transmisia maternă? O postare a doctorului Dragoș Cîrneci ne informează suficient de explicit și sintetic în această privință. Un articol din Forbes despre cum circulă ideile despre experimentele pe șoareci în lumea oamenilor care le iau de bune, e instructiv, la rându-i, și amuzant.

În programul de guvernare, la Educație, chestiunea e tranșată scurt: inteligența mamă. Dar de ce nu: inteligența tată? Dar să nu intrăm în „jocul” cromozomilor. Nebunaticii ăștia își fac de  multe ori…de cap! Mai bine să vedem de ce „inteligența mamă” e invocată în Program.  Citez:

„Educația este chemată astăzi să șlefuiască talentul personal al celui școlit, să-i transfere valorile de referință pentru consolidarea caracterului, să-i dezvolte capacitățile creative. Inteligența mamă este cea mai importantă resursă a țării, în același timp singura inepuizabilă. Lumea este dezvoltată de inteligența mamă prin ideile dezvoltate prin cultură, prin creația științifică și tehnică, prin capacitatea umană de a înțelege, interpreta și crea lumea în care trăim.” (p. 58)

Observăm, în ce privește..școlirea:

„Educația este chemată astăzi…” Un reziduu al limbii de lemn, din moaștele sfântului discurs de la plenare de partid de dinainte de 1989. Eu cred că pe Educație nu o cheamă nimeni, dimpotrivă, ea, săraca, îi cheamă, dacă pot pentru ca să zic așa, pe profesioniștii integri, cu coloană vertebrală să …”șlefuiască”. Asta cu „șlefuirea” vine tot de pe lumea cealaltă.

-„talentul personal” este o frumoasă exprimare greșită în limba română. Pare că un crozom al tautologiei s-a ciocnit de altul al pleonasmului și a ieșit ce-au vrut ei în capul cuiva. Oricum, talentul trebuie „șlefuit”, adică rafinat, civilizat, cum spune dicționarul. Al cui talent? Al celui…școlit. Recapitulăm. Educația șlefuiește talentul celui școlit.

De ce face asta? Ca să-i transfere școlitului „valorile de referință pentru: a) consolidarea caracterului (adică școlitul are caracter, dar nu prea tare, e mai șubred); b) pentru a-i dezvolta școlitului „capacitățile creative” (asta e ok.)

-Cum face Educația astea? Cu „cea mai importantă resursă a țării, în același timp singura inepuizabilă” care este inteligența mamă. E-adevărat: inteligența asta mamă, cât au vrut s-o epuizeze mulți și mulți ani, n-au reușit s-o epuizeze. Ea există din belșug, și la băieți și la fete, și la tineri și la adulți. Nu ne plângem. E de plâns că se consumă așa…

În ultima frază apare o gândire complexă, de o logică unde inteligența mamă (noi credem că și puțin tată e aici) e cu-adevărat inepuizabilă și țipă esențialul. Ca și prostia, de altfel, care încă îi bucură pe cei mai neepuizați. Deci,  „Lumea este dezvoltată de inteligența mamă prin ideile dezvoltate prin cultură, prin creația științifică și tehnică, prin capacitatea umană de a înțelege, interpreta și crea lumea în care trăim.” Traduc pentru cei care au mai mult inteligența tată: lumea e dezvoltată de inteligența mamă prin idei dezvoltate prin cultură, știință și tehnică, dar și prin capacitatea umană de a…crea lumea în care trăim! Deci, pe ce lume suntem noi acuma?!

Și o ținem așa, nu prea mult, slava domnului!, până intrăm la măsurile prevăzute de aceste politici publice în Educație. Vă doresc lectură plăcută în continuare.

Standard
Artele Educației, Generale, Legislație, Plagiat

Impostura vine (și) online. Corupția academică.

Corupția și ce se vede.

Spectaculosul fenomen al înșelatului pe bani. „Contract cheating”.

Casele de comenzi academice.

Ghostwriting.

Profii nu au timp?

Frauda academică, frauda alimentară.

Păcălirea cu acte prin online. 

Cunoaștem problema în România?

Și legislația?

 

Cele de mai jos ar putea să fie considerate exagerate, alarmiste. Sunt constatări ale unei realități de fapt. Care provoacă destulă îngrijorare și la nivelul Consiliului Europei, de pildă. Acesta a inițiat și dezvoltă acum o platformă, ETINED, dedicată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație. Am participat, ca reprezentant al României (Ministerul Educației), la prima reuniune plenară a ETINED în noiembrie 2016. Unele aspecte, dintre cele de mai jos, le citez și ca urmare a participării mele, menționându-le ca atare. În timp, pe acest blog am scris de mai multe ori despre această problematică. Acum e, însă, vorba de un tablou mai amplu care revelă profunzimea unui rău: corupția în universitate, în mediul academic.

Continuă lectura

Standard
Generale

Efectul Tartuffe

Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. E  de găsit în rândul ambelor sexe. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gândim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, integră favorizând dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți. Nu ne gândim, în cazul omului politic Tartuffe, la pagubele, greu de evaluat, pe care impostura sa le produce în sfera publica. Tartuffe ca om politic votează/propune legi. Dar el/ea are probleme cu integritatea, cu legea. Nivelul său de competență nu e cunoscut în mod real, știm numai forța sa de disimulare a competenței, a expertizei, oasele sale moi care nu îi mai permit să stea drept/dreaptă și să spună electoratului: „Sunt un ticălos/o ticăloasă. V-am mințit și (nici măcar nu) mi-am dat seama. Iertați-mă.”

Continuă lectura

Standard
Generale, Reacție rapidă

„Mr. President”

Privind figurile multor lideri care au dat primele declarații după victoria lui Donald Trump, senzația e că ceva le miroase urât: zâmbim, suntem politicoși, dar cum să ne purtăm cu „creatura”? Teribilistului i se răspunde cu mesaje frizând uneori servilismul. Etica Puterii revine ca un subiect arzător acum: vorbim de limitele democrației sau de democrația limitei?
Când votezi nu poți greși. E ca și cu actorul care, după un spectacol nereușit, spune că a avut un public prost. Nu există așa ceva, ci numai un actor prost.
Trump și-a dorit scena cea mare a Naționalului. Joacă pe ea acum și biletele s-au epuizat. Votanții săi nu știu, deși presimt, ca și liderii politici, că a început un alt reality-show. Dar nu mai e „The Apprentice'”, ci „Mr. President”.

Furtuna din adâncuri a adus la mal, lângă Statuia Libertății, un alt animal politic. Cine, cum l-a creat? Mâlul democrației naște și așa ceva. Există un public pentru acest spectacol. Un casting dificil a făcut ca „rolul” principal să îi fie dat unui amator, obișnuit în viață, și cu falimentul, dar și cu succesul. În viața lui. Nu în aceea a unei națiuni.

Este deja iubit.

Standard
Generale

Integritatea ca anticorp. După un an.

Cred că e timpul să facem eforturi pentru a mări… vocabularul activ al limbii române. După ce, din 2012, în sfera publică de la noi, cuvântul plagiat a apărut și a fost discutat tot mai mult, în urma „celebrului” plagiat Ponta, cuvântul integritate începe și el să își facă loc, timid. E privit cu suspiciune, neîncredere, ca o rudă neavenită într-o societate, în medii profesionale precum cel universitar, unde preferința pentru status quo e încă viguroasă. Integritatea te determină să te gândești la propria conduită, la faptele tale și consecințele lor. Etalonul, reperele sale se regăsesc în modul în care funcționăm în fiecare zi. Iar dubla măsură este exclusă.

De câte ori ați întâlnit o persoană integră, una care nu-și negociază reperele morale (dacă le are)?

 

Câteodată, la unul dintre cursurile mele, în relație cu tema sa, proiectez un speech care e evocator pentru subiectul nostru. E cel al colonelului Slade (Al Pacino în „Scent of a Woman”) care, spre finalul filmului, îl apără pe tânărul Charles, în fața comisiei de disciplină a colegiului. Charles nu poate să își toarne colegii care făcuseră ceva amendabil de regulamente. Ar fi primit, în schimb, de la director, recomandarea pentru o bursă la facultate. Colonelul spune de ce tânărul nu va face ce i se cere: pentru că sufletul lui „nu e negociabil”. Școala respectivă se lăuda că este un „leagăn al liderilor” iar colonelul atrage atenția asupra a ce fel de lideri vor forma dacă li se cere tinerilor de acum să își negocieze sufletul. Charles e un caracter integru. Suferă, dar nu cedează. Integritatea are această forță care sperie, provoacă reacții agresive în rândul impostorilor, în rândul celor pentru care conștiința este o plastilină moale cu care se poate face orice. Dar ea este o structură de rezistență a societății. Candidaților la funcții politice, publice ar trebui să li se dea un test de integritate. Nu atât pentru ” a-i prinde” în flagrant, ci pentru a putea observa ce este în neregulă în ce privește modul lor de a judeca și a se comporta în viitoarea funcție publică. Căci lipsa de integritate pare să fi devenit, în timp, ea însăși un criteriu de promovare. Nu ar trebui să mai acceptăm asta.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

La dus. La-ntors

Merg frecvent cu metroul. Schimb. Evit cât pot înghesuiala din tunelul de la Unirii. Merg cu metroul. Citesc pe Kindle. Când pot. Când nu, aud ce vorbesc alții. Mă concentrez, câteodată, să nu aud. Mi-e mai greu. Alteori, vreau  să aud. Sunt voci care îmi plac, voci care nu îmi plac. Tineri, adulți, mai în vârstă. Unii tac foarte interesant. Adineauri, înainte să încep să scriu, nu voi termina în seara asta, am o teză de doctorat de citit, în engleză, am dat peste un articol despre un studiu despre cum intră oamenii în vorbă la metrou, e cel din Chicago. Foarte tare. Cam ca la noi, unde studiul nu s-a făcut încă, dar recunosc situații și simptome, și mimici, și body-language. Privirile speriate. Privirile fixe dacă întrebi ceva sau spui simplu „bună, frumoși pantaloni, de unde i-ai luat?”. Oricum, e altceva decât în lift. Azi, la metrou, patru femei, pe la 60, se grăbeau, de fapt, era o încercare de alergare să prindă…liftul, am ținut apăsat butonul de „deschis”, au reușit să intre, după care una începu să vorbească iar cealaltă „taci, tu”. În lift nu se vorbește. Dar în metrou, da. Mie îmi plac vocile. Nu toate, desigur.

LA DUS. Discuție între doi tineri, unul așezat (T1), celălalt în picioare (T2). O rezum.

„T1: E ca lumea. Io zic să te grăbești.  Să iei și C2.

T2: Băi, nu știu, am mai auzit, mi-au dat și o broșură. Nu știu dacă se merită.

T1: Ce să spun, eu nu regret. Iau 475 de lire, da’ e de muncă frate. Muncă de leibăr. Îți pune și mătura-n mână, aia e, da’ se merită”.

Trec câteva stații și …instructajul lui T1 pentru T2 continuă până când T2 coboară la Unirii. Mi-a rămas în cap asta cu…muncă de „leibăr”, adică labour, muncă de…muncă (sau de amărât?). Foarte tare. T1 îi arăta „calea” lui T2 cu o convingere pe care nu puteai să nu o remarci.

Am avut apoi cursul și seminarul de la masterat. Solicitant. Încerc să îi implic pe cât mai mulți în construirea cursului și seminarului. În engleză.

LA-NTORS. Ies pe la 20.00. Pe semi-beznă, mergând spre ieșirea din curte, nu din…campus, aud două voci feminine. Puțin, căci trec pe lângă ele și le depășesc.

„V1: Nu știu ce să fac.

V2: Chiar nu…?

V1: Nu mai am un partener de viață. Tu’nțelegi. De un an.

V2: Păi,….”

În stația de metro, mulți studenți și studente. E ora când învățământul de zi la seral, nivel masterat, se termină. Nu știu de ce, între cele două frânturi de conversație overheard, de la dus și de la-ntors, se produce, ușor, firesc, o legătură. N-aș vrea să o explic. Atâtea explicații omoară adevărul. Care e simplu. Uneori, dureros.

Mă gândesc acum, azi, încă odată, la ei, la oamenii foarte tineri, la tinerii care fac studii superioare în România, dar și la cei care nu au de gând să le facă. Azi.  La un an după.  În fond, nu vrem decât să trăim. Problema e: CUM?

Standard
Artele în Societate, Generale

Omul care aducea Teatrul: Valeriu Moisescu

foto FNT Maria Ștefănescu

foto FNT
Maria Ștefănescu

L-am cunoscut, am vorbit cu el de mai multe ori. După 1989. Pe atunci construiam, cum se zice, revista „Teatrul azi”, UNITER, care moștenise reflexele ATM (organizația reprezentând „oamenii de teatru și muzică”). Regizorul fusese ales în consiliul UNITER, șef al secției de Regie. Dar, aveam să-mi dau seama, era și un scriitor autentic: începuse să publice în revista noastră „însemnări contradictorii”, mici bijuterii ale gândirii unui om de teatru complet. O raritate.

Pe vremea aceea, duceam mai multe „bătălii” iar una era să schimbăm modul de organizare a UNITER, ceea ce presupunea desființarea „secțiilor” de specialitate (regie, actorie, scenografie, critică teatrală) care aveau, după modelul sovietic, o ierarhie piramidală ce nu permitea lansarea unor idei, programe noi. Regizorul a încercat să înțeleagă de ce era nevoie de o asemenea schimbare. Întrebările sale primeau răspunsuri care nu păreau să îl convingă, dar nu dezarma. Avea să accepte apoi că schimbarea se impunea. Uniunea teatrală nu avea bani, trecerea la un mod operațional bazat pe programe, proiecte putea atrage finanțări, ne-am fi mișcat mai repede, mai liber. Votul său, atunci, în favoarea schimbării a contat. Începeam să ne cunoaștem, încet-încet, fără a deveni  prieteni. Văzusem puține spectacole create de el, scrisesem odată, poate de două ori despre ele. Când, iarăși după rezistențe, ale unor colegi critici de data asta, am deschis rubrica „procesele dictaturii în teatru” la revista „Teatrul azi” (unde făceam echipă cu dramaturgul Dumitru Solomon), „dosarul” unui spectacol cenzurat – nu singurul – al regizorului avea să apară în numărul 2. Era vorba de „Întunericul sau Gluga pe ochi” de Iosif Naghiu, la Teatrul „Bulandra”.

UNITEXT, 1999

UNITEXT, 1999

Număr de număr, apoi, „însemnările contradictorii”, pe care urma să le publicăm în volum , la UNITEXT, aveau să fie un punct de referință al revistei. Regizorul avea o minte critică, un talent special de a observa partea ascunsă a unui raționament ce părea infailibil, o atitudine față de certitudini care dezvăluia artistul critic.

M-a invitat de câteva ori la el acasă atunci când pregăteam cartea pentru publicare. Am discutat despre teatru, firește. Trăia pentru ideea de teatru. Umorul, ironia sa, dar și întinderea cunoștințelor erau o bogăție împărțită firesc.

S-a învestit în studenții săi de la Regie. Dar nu numai. A lăsat „urme” în tinerele minți și talente de atunci. Aveam să observ, puțin, din păcate, cum se exercita această socratic-artistică operațiune prin care făcea/încuraja să le apară ideile. Din 1991 începusem, ca asociat, să predau la catedra de Regie teatru condusă de Valeriu Moisescu. M-a susținut, împreună cu Victor Rebengiuc, să intru în această catedră, fapt care i-a mirat pe unii care mă vedeau la Teatrologie. Nu am regretat. Am avut întâlniri care mă stimulau cu mulți dintre cei care sunt acum nume mari în regia de teatru de la noi.

Cu Valeriu Moisescu puteai vorbi ore: dar nu aveai sentimentul că „pierzi” timpul. Dimpotrivă. Te făcea să îl câștigi iar studentele și studenții săi de atunci pot depune mărturie despre asta. Fuma în draci pe-atunci.  Cafeaua și fumul, le „văd” și acum.

Pentru mine, el este un reper. Chiar dacă „viața” ne-a îndreptat pașii spre cele ce ne interesau, eu am plecat de la București pentru a mă titulariza la Sibiu (o altă „aventură”), păstrez despre Valeriu Moisescu imaginea unui om, a unui intelectual și artist dintr-o stirpe rară. Omul care aducea Teatrul. De câte ori apărea. Apoi, s-a stins.

Standard
Artele Educației, Generale

Ar fi bine să ieșiți afară!

La clasă, profesorul de modă veche(!?), când nu mai suporta acțiunile vreunui elev, îl dădea afară din clasă. „Ieși afară, Andronescu!” (de pildă). Cine are forța morală să „dea afară” din …clasa politică pe aceia și acelea care, în domeniul Educației, au practicat, de ani de zile, prin acțiuni repetate, brambureala, protejarea unor meschine interese de partid? Cei care votează, desigur.

Votul din decembrie ar trebui – pentru că ar fi bine, ar fi sănătos, cred eu, și nu sunt singurul – să „pensioneze” parlamentarii care au dus, prin acțiuni repetate și din poziții oficiale, guvernamentale, la situația actuală a Educației: domeniu decredibilizat, domeniu folosit ca bazin electoral, domeniu birocratizat excesiv și unde parteneriatul esențial profesor-elev-părinți-autoritate locală este cvasi-inexistent.Grupul Andronescu și ejusdem farinae sunt monedele calpe cu care a fost plătit politic acest trist proces care a sacrificat de ani de zile interesele elevului/studentului și a pus profesorii în situații de multe ori nedemne. Corpul profesional al Educației trebuie reașezat pe structura de rezistență a Eticii și a Integrității, concepte străine celor care au făcut din Educație un indecent joc de alba-neagra: au albit plagiatorii, au înnegrit reformatorii.

Votul din decembrie ar trebui să pună capăt acestei „profesii” de destructurare morală, etică a Educației. Oameni care tot timpul au pus pseudo-valorile politicianismului în chiar legislația domeniului, ar trebui să plece în altă parte, să meargă, de pildă, să le vorbească copiilor care nu pot merge la școală pentru că familia nu are cu ce să îi susțină, pentru că școala e prea departe, să le vorbească părinților despre ce înseamnă educația în ziua de azi în România. Să meargă să îi susțină moral pe aceia care nu mai văd ieșirea din clisoasa realitate morală a României de azi. Nu, ei și ele nu o vor face! Ei și ele nu știu să vorbească despre așa ceva. Îi, le vedeți în alte locuri care nu sunt studiouri TV? Mi-ar plăcea să meargă la clasă, să convingă  copiii/studenții că Educația gândită de ei/ele merită, în România, orice efort! În fața unei clase, doamna Alina Gorghiu, domnul Liviu Dragnea în ce limbă ar vorbi? Le-ar putea vorbi despre cinste? Ar fi crezuți?

Școala românească ar merita măcar acum, după efortul din 2011, o regândire fundamentală a rosturilor ei. Ar merita – oricât ar fi de dureros – un test de onestitate, de integritate. Reașezarea Școlii pe acestea, susținută de verificarea, evaluarea, consolidarea pachetelor curiculare performante și a nivelelor de performanță în cercetare, de o finanțare justă și o proiecție a misiunii Școlii pe termen lung, ar însemna recredibilizarea unui domeniu esențial pentru România. Educația nu mai trebuie lăsată pe mâinile acelora care au votat legi ale imposturii, ale protejării celor care au comis furt intelectual. Cu fermitate, aceștia și acestea ar trebui „invitați” electoral să…iasă afară din clasă!

Pentre că aici nu e vorba despre noi, cei de acum, ci despre cei și cele care vin, cei care vor trăi în România unui viitor în care se pot simți bine, pot munci bine, pot crea bine, pot respira ușor, se pot bucura. Simplu, firesc.

Standard
Generale

Copii și cópii. Despre clasa moartă

 

 

Pare că între cei care acum fac ce știu mai bine, adică modifică legea Educației ca să convină unor interese politicianiste, e o legătură strânsă. În ani, ea a produs un grup de interese condus de aceleași figuri care fac Școala românească una nefuncțională, neperformantă, inhibată. Un pod șubred spre un viitor tot mai îndepărtat. Atunci când Școala nu întreține spiritul viuinteligența creativă, motivația de a descoperi, atunci clasele Școlii noastre sunt clase moarte. O clasă moartă, în ciuda eforturilor stereotipe de a o menține în viață artificial. Ea este rezultatul istoric  al unei neînțelegeri care convine grupului de interese ce se manifestă stereotip în Parlament de ani de zile, instrumentat de aceleași figuri-măști neschimbate.

Clasa moartă www.maisondesculturesdumonde.org

Clasa moartă www.maisondesculturesdumonde.org

Clasa moartă a învățământului românesc nu e în școli, ci în parlament. Așezați și ei și ele în bănci, „manualele” lor sunt cele folosite de ani de zile, rupte, murdare, fără conținut nou, păstrând damful gândirii centralizate și al rigidităților unui mușchi, creierul, exersat numai de strapontina de partid pe care stă nemișcat. Ca infestate de microbii unei istorii nefaste, acei domni și acele doamne din băncile parlamentare nu au nici cea mai mică intenție de a propune ceva major, care să recredibilizeze Școala. Dar macină legea Educației, o mestecă și o regurgitează sub formă de modificări care măresc confuzia, dau consistență pasului pe loc și nu mai lasă din chingile politicianismului corpul educației românești. Duc cu ei/ele manechinele unui trecut care i-a marcat (ca în legendarul spectacol „Clasa moartă”, realizat de Tadeusz Kantor în 1975)

Liderii partidului le cer acestor măști albe, rigide, înțepenite în băncile costisitoare (pentru noi!) să facă orice pentru a nu avea o Școală scoasă de sub mantia puturoasă a politicianismului, să facă orice pentru a proteja pe doctorii falși care au infestat și politicul și părți ale mediului academic, să facă orice pentru a nu lăsa în vreo lege să fie pomenit clar plagiatul ca furt. Celor care au avut curajul să își asume faptul că au fost date doctorate unor plagiatori și au făcut public acest lucru, tocmai pentru a începe instalarea unei culturi a eticii și integrității în Școală, un membru al „clasei moarte” le răspunde obraznic.

Ecaterina Andronescu foto paginadepolitica.ro

Ecaterina Andronescu
foto paginadepolitica.ro

O altă „șefă” de „clasă moartă” spune că nu înțelege de ce se face atâta „agitație” cu o modificare despre care acum nu se știe cine, cum a semnat-o: modificarea unui act legislativ care împiedică organizarea concursurilor pentru postul de director de școală. Un altul motivează, la fel ca un școler caragialean, că nu mai e timp pentru organizarea concursului. Mă întreb : cât timp le-a luat ca să se pregătească să fie deputați/te și senatori/senatoare?

Parlamentul României foto agenda.ro

Parlamentul României
foto agenda.ro

Atât s-au străduit să-și scape colegi de clasă parlamentară de plagiatele dovedite, atât de multă energie au consumat pentru proliferarea imposturii, încât au mutilat aiuritor legea, au constrâns-o să încapă în micile lor șănțulețe de pe creier. Un creier obosit, târnosit de „lupta” politică, un creier care nu mai are nevoie să gândească. Miniștri după miniștri, secretari de stat, deputați și senatori, au făcut un kickboxing dezonorant cu ceea ce ar fi trebuit să fie șansa noastră de a ne manifesta ca europeni, ca națiune credibilă: Școala, Educația.

Educația, ca orice sistem, are o considerabilă forță inerțială. Ca și altele, nu acceptă repede, ușor, modificări structurale, standarde de performanțe, competiția. Politicianismul a făcut ca această inerție să se dezvolte. În loc să depună toate eforturile pentru a determina ca Educația să funcționeze în concordanță cu lumea, politicieni destrămați, pentru care integritatea este o …boală, țin Școala captivă în lumea lor. Prin exerciții legislative ineficiente, în răspăr cu punctele de vedere ale experților. Școala lor nu mai e pentru copii, ci pentru cópii. În loc să reformeze cadrul legislativ pentru a dezvolta, individual, personalitatea celor care învață, Școala lor a produs cópii în serie. Mintea conștientă a acestor politicieni care au destrămat Educația în România e afectată de o anestezie prea îndelungată: somnul lor în stare de veghe a născut în anii din urmă hibridul monstruos care e Școala de azi. Desigur, ca să se ajungă aici, nu trebuie uitată inapetența funciară pentru adevăr și integritate, manifestă în general în clasa politică.

Cum, oare, e posibil ca mintea acelor oameni politici să se despartă de propria lor conștiință atunci când produc, cu bună știință, traume în sistemul Educației din România?

Clasa moartă foto expo Kantor lemonde.fr

Clasa moartă
foto expo Kantor lemonde.fr

Un an nervos acesta. Un an în care alegerile parlamentare generează fenomene nocive pentru societate. Unul dintre ele este cruciada impostorilor care au ținte predilecte. Dacă Școala se schimbă în bine, oamenii aceștia ar putea fi priviți apoi ca simple curiozități. Dacă Sănătatea s-ar recupera și condiția sanitară a celor în nevoie s-ar îmbunătăți, oamenii acești ar deveni simple exponate într-un muzeu al curiozităților.

Școala este, ca și Sănătatea, pacientul bolnav acum care ar trebui să intre întrun program de vindecare. Numai că doctorii fie au plagiat, fie au plecat din țară, fie se luptă cu condiția improprie a propriei profesii.

Doctorii universităților noastre își văd liniștiți(?!) de treabă. În departamente, în facultăți, în consilii și în facultăți. Rareori ies în public pentru a-și spune punctul de vedere. ‘Sistemul” veghează ca ei să aibe acest comportament. De fapt, se pare că mulți și multe nu doresc să se…implice. Se duc la „ore” și pleacă de la „ore”, „predau” și pun note. Asta înseamnă Școala.  Și suntem într-un alt an universitar în care numărul candidaților la facultăți a scăzut. Și nu dorim să vedem că avem partea noastră de răspundere pentru calitatea Școlii pe care o reprezentăm în societate. Contribuim mai mult sau mai puțin la ținerea în viață artificială a unei clase moarte, a unei Școli depășite în bună măsură.

Clasa moartă ar trebui să devină o fotografie de epocă, în sepia, pusă într-un album dintr-un dulap. Trecând timpul peste ei și ele, elevii și elevele, studenții și studentele vor să fie vii, să vadă că Școala e pentru ei/ele, altfel ce rost are? Altfel, bătrâni, vor duce în spate, un manechin, dublul lor,  copilăria și adolescența vidate de energie, uscate de ideile înghețate ale liderilor „clasei moarte”.

Standard