Anii ’50-’60.O spun de la început: de mic mi-a plăcut cartea. Ca alți copii din cartier, cum am învățat să citim (eu știam înainte de clasa întâia), ne duceam regulat la biblioteca de cartier, mai târziu, la bloc, fiind într-a cincea, diriga ne-a dus la biblioteca dintre blocuri unde am devenit client fidel. Eram deja…cunoscut.
Anii ”70.Am continuat, firește, în liceu, apoi la facultate, biblioteca de la Litere fiind deschisă atunci până la 22.00!
Dar mergeam deja și la BCS (Biblioteca Centrală de Stat) care era foarte aproape de Universitate, plasată ea în fosta clădire a Bursei, o Dâmbovița nărăvașă producea infiltrații în subsolul bibliotecii). Am dezvoltat, în timp, o pasiune profesională-profesionistă pentru lumea cărților.
Anii’80.Las’ că am și fost bibliotecar patru ani de zile. La BCS. Unde am învățat să prețuiesc pe cei și cele care știau mai mult decât mine despre cărți și cultura cărții. Am avut norocul să întâlnesc, în serviciul unde am lucrat, două doamne, M.M.și C.V. de la care am învățat enorm. La ambele, pasiunea și erudiția erau evidente. La fel, am întâlnit doamne, custode de sală, care, dincolo de respectarea liniștii în sala de lectură și grija pentru modul în care „serveau” cititorii (desigur, au mai existat și…accidente), aveau cunoștințe serioase de biblioteconomie. Viața de bibliotecar avea atunci, pentru mine, avantajul că lucram în orașul natal, după ani de navetă cu trenul, ca prof de engleză, că puteam citi, alături de cărți, publicații mai vechi, și pe cele noi. Nu odată am fost obligați să cărăm tone de cărți, să le mutăm din sediul central în alte depozite, din cauza infiltrațiilor la subsol. Au fost distruse nu puține publicații în cursul acestor operațiuni. Ce nu s-a schimbat a fost frigul: în birouri, în sălile de lectură, peste tot. Clandestin, foloseam aparate de încălzire, camuflabile în caz de vizite inoportune. O operațiune de rutină era completarea fișelor cărților, pentru care foloseam o mașină de scris veche. Trei exemplare pentru fiecare din miile de cărți care mi-au trecut prin mână. Pe baza acestora, alți colegi, colege, lucrau fișele mici de carton, fiecare cu cota ei de identificare și datele esențiale, tipizate conform normelor științifice de atunci. Cu aceste fișe luau contact cititorii atunci când veneau la BCS și mergeau la Sala cataloagelor, de la parter, cu sutele ei de cutii din lemn, fiecare etichetată cu înscrisuri și cifre ce îți erau explicate competent de personalul sălii. În fiecare cutie, fișele albe, imprimate la tipografia bibliotecii, erau clasificate pe domenii, autori, subiecte etc. de separatoare dintr-un carton de altă culoare. Veneai la bibliotecă, îți lăsai la garderob lucrurile nepermise, mergeai înainte la Sala cataloagelor și căutai ce te interesa. Fișele acelea au fost frunzărite de sute de mii de oameni, poate milioane, în ani. După ce găseai ce te interesa, luai cutia respectivă, te așezai la o masă, luai de la doamna custode fișele pe care completai cota, datele, numele tău, profesia etc. Și te duceai apoi cu ele la sala de lectură și le înmânai doamnei custode de sală ca să le proceseze și să le trimită, printr-un sistem de comunicare îngropat în zid, la subsol, la depozite. Am păstrat de atunci o considerație specială pentru această profesie. Bibliotecar. Un specialist, un ghid de neînlocuit în lumea „search”-ului pe Google. Sorry!
2022. După aproape patru decenii, merg, din nou, la bibliotecă (lasă că, între timp, ca profesor și critic de teatru sau traducător, am mai fost în multe altele, și la noi și în alte țări), la cea Națională acum, unde a fost preluat fondul BCS-ului după 1990. Sâmbăta sălile nu sunt deschise dar noua clădire de pe malul Dâmboviței oferă spații foarte generoase de studiu în afara sălilor de unde poți cere publicații. Mi-a luat două sâmbete să cercetez …văzând mese cu calculatoare, credeam că pot accesa catalogul online care înregistra publicații de după 1993, dar nu mergea niciunul! Aveam o tabletă cu mine și o puteam face de pe ea. Eu, însă, aveam nevoie și de Catalogul clasic, cel descris mai sus. L-am regăsit și am început să-mi iau cutiile cu fișe, să caut sute și sute de fișe uzate acum, murdare, îndoite. Noroc că n-am obiceiul să înmoi degetul în gură ca să răsfoiesc! Mi-am luat cotele publicațiilor de care aveam nevoie pentru o mică cercetare pentru perioada interbelică. Am dat peste câteva lucruri surprinzătoare privind viața academică a timpului!
Revin în zi de lucru, intru la sală. Frig…ca-n vremurile „bune”. „Cel puțin asta nu s-a schimbat!?” În afară de două doamne, îmbrăcate în …straturi, una are și glugă, nimeni. Sala are tot ce-ți trebuie. Dau legitimația doamnei cu glugă. Nu se mai vede numărul pe față. La sugestia celui de la legitimații la care mă dusesem după ce numărul începuse să se șteargă, am înscris numărul pe verso, cu un marker. Mormăie ceva. „Vedeți pe verso”. Vede. E ok. Îi dau fișele completate. De mâna mea. Cât mai citeț. „Citeț”, frumos cuvânt.
– „Domnu’, astea-s cărți vechi!”
– ” Da, știu, doamnă.”
– „Io v-am spus ca să știți!”
– „Da, doamnă. Încă n-am uitat.” (Privire pe sub glugă și prin ochelari, adică”???”) N-am de lucru și spun:
– „Am fost bibliotecar.”
– „Vedeți, astea cu cinci roman…iete a dracu’.. (fișele se lipiseră între ele căci hârtie proastă, imprimantă proastă…)…o să dureze…
– ” Doamnă știu ce e cu astea cu cinci roman; aștept.”
– (Scrie ceva și greșește ceva și sotto voce) „…’r’al dracu’ !
– „Doamnă, vă rog, nu mai drăcuiți că nu bine.”
– „Haideți, domnu’ că știți și dumneavoastră cum e…”
Nu, nu știu. Așa. Întotdeauna îmi creează o impresie neplăcută această complicitate depreciativă: nu fac ce, cum trebuie, dar te iau complice că am fost/suntem în aceeași…branșă.
OK. Mă duc la locul meu și dau drumul la tabletă, în așteptarea publicațiilor cerute. Din cele cinci, vin numai două: două „nu sunt la raft”, una e „inexistentă”. Doamna vine să-mi explice că…asta e. OK. Completez alte patru fișe, cu alte publicații. Tot d’alea vechi. Vin numai două: una e „lipsă la raft”, alta e în „inventar”. Doamna îmi explică că…asta e și, ca să prevină alte situații similare, revine cu informația că de la cota trei roman mai multe zeci de mii de cote sunt în „inventar”. O liniștesc spunând: „azi am de lucru numai cu cotele astea cu doi roman și cinci roman”. Ne-am liniștit? Nu căci, n-am de lucru, și adaug:
. „Poate ar trebui retrase sau anulate cotele astea de la publicațiile „lipsă” sau „inexistente”?
– „Haideți, domnu’, păi știți cât e de muncă și de unde atâția oameni?” Tac, învins de…”sistem”. Peste cinci ani, fișele cu cotele pentru care nu mai există publicațiile respective, vor fi, probabil, tot acolo, semn al continuității absenței. În ăst timp, mai apare un cititor, suntem doi acum, dar apar, din când în când, și colegi/colege ale doamnelor custode; vorbesc normal, cu voce tare, mai râd, etc. E bine.
Frigul e tot mai pătrunzător. Spre prânz apar mai mulți tineri în spațiile exterioare, cele pentru studiu.
Închei orele mele de lucru grăbind-mă spre soare. Soarele de-afară ca să fiu în ton cu „vremea de afară”, cum ni se spune la meteo.
Stau la soare ca un fost bibliotecar înfrigurat, mă uit la râu, tineri vin, trec pe lângă terase, câini, mă îndrept spre una din terase unde am o întâlnire cu un coleg francez care predă la universitate la noi. M-am dezghețat. E bine. Și-mi aduc aminte ce-mi dădea târcoale, în cap, ieșind din bibliotecă. Cu cărțile vechi și frigul. Păi, asta a fost prima mea experiență „profesională”: eram student în anul întâi, și prima practică studențească (după aia în…”producție”, de la cules porumb în Dobrogea) a fost în…biblioteca Mănăstirii Neamț. Unde frigul era mediul natural iar cărțile nu că erau vechi, erau străvechi! Dar circulaseră, peste munți și dealuri, din Moldova în Țara Românească și invers. Dar ce bine m-am simțit când, deși cu două pulovere, ieșeam înghețat în lumina soarelui și vedeam mănăstirea profilîndu-se mândră în vară. Sentimentul unei continuități substanțiale mi se revela ca un adevăr pe care modernitatea l-a exilat undeva, departe de noi.