Actorul, Artele Interpretării, Generale

Caragiale – a round trip journey cu Oana Pellea

O văzusem pe Oana Pellea în rolul Veta din O noapte furtunoasă, în regia lui Mihai Măniuțiu, spectacol de referință (1998, Teatrul Odeon) pentru viața operei lui Caragiale în contemporaneitate. Scrisă în 1878, publicată și reprezentată scenic, în premieră, în 1879, piesa marelui dramaturg are șansa rară ca, din când în când, să întâlnească regizori, actori și actrițe de excepție, cum a fost cazul spectacolul de la Odeon.

Acum, o revăd pe Oana Pellea într-un proiect literar-teatral remarcabil, Cuvintele dintre mine și tine. Întâlnirile Oanei Pellea, sprijinit de Raiffeisen Bank, cu o echipă de creație talentată, cu soluții ingenioase, scenografic și vizual, și o substanță artistică ce merită remarcată. Proiectul  are patru episoade: Eminescu, Caragiale, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Pentru că am încă în minte spectacolul de la Odeon, am ales episodul Caragiale. Așteptările mi-au fost întrecute.

Pentru mine, soluția, modul, mijloacele și tehnicile de realizare care evidențiază priza Oanei Pellea la Caragiale sunt de regăsit în dialogul Veta-Chiriac. Scena e dramatică, cei doi erau certați pentru că Chiriac o suspectează pe Veta, în relație adulterină cu el, că s-a dus la un spectacol la grădină pentru a flirta cu „amploaiatul” (Rică Venturiano). E, deci, scena deslușirii, a explicației între cei doi amanți. Actrița, care construiește ambele roluri, apare, pe un fundal desen cu un pat unde sunt creionați ei, numai cu jumătate de față, stânga-dreapta, vedere frontală. Vizual, concentrarea e numai pe acest cadru al celor două jumătăți de față. Registrul expresiv al mimicii, al tonurilor și sub-tonurilor vocilor, al pauzelor, al crescendo-urilor este impecabil strunit până la explozia și calmarea finală.

E, în acest dialog, o incursiune dus-întors, de la Caragiale spre actriță, de la Oana Pellea spre scriitor. Dicția ei impecabilă, forța vitalizării unor personaje care ar aluneca repede spre caricatură dacă măiestria actriței în subtila artă a compoziției nu le-ar reține, energia seducătoare a femeii care știe foarte bine despre ce este vorba, toate construiesc o mică bijuterie vizual-interpretativă.

Oana Pellea și Caragiale pun cuvintele atât de cunoscute acum din piese în lumina care descoperă de ce opera are încă viață. Cuvintele  dintre ea și noi. O realizare remarcabilă.

Standard
Dem Rădulescu și Mircea Diaconu
Generale

Despre trădare sau Ticăloșia rentabilă

Dem Rădulescu și Mircea Diaconu

Dem Rădulescu și Mircea Diaconu (1972, în celebra montare, de la „Bulandra” a lui Liviu Ciulei; foto Youtube)

Când spun „trădare”, nu îmi vine imediat în minte modul în care mai este spus public acest cuvânt. Îl auzim când și când, la noi. Mai puțin în alte țări. Spus mai ales de către politicieni. Deși o referință celebră în cultura și literatura română, m-ar contrazice. În O scrisoare pierdută, personajul Brânzovenescu face un slam dunk retoric magistral pe replica anterioară a lui Farfuridi: „Farfuridi: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie. Brânzovenescu: Dar cel puţin s-o ştim şi noi!”

Julien Benda 1867-1956 (sursa briannica.com)

Julien Benda 1867-1956 (foto briannica.com)

Mai repede vine în minte, pentru mulți, dar din cauza titlului spectaculos și seducător, cartea lui Julien Benda, din 1927, La trahison des clercs, tradusă la noi sub titlul  Trădarea intelectualilor. Nu vreau să fac un comentariu specializat, mi-ar lua prea mult și, în anumite privințe, precum raportul intelectualului cu națiunea, ar trebui să mai citesc și să reflectez. Am mai făcut-o privind acest subiect. (Acum, însă, conceptul de națiune este pus într-o lumină problematică.) Benda spune că intelectualul, căruia îi interzice implicarea în „progresul” națiunii, căci e un factor frenator, și-a trădat menirea de a exersa disciplina și știința minții prin urmărirea avantajelor materiale. Din cauza acestor oameni, omenirea a făcut rău de două mii de ani, în timp ce aclama binele.”

Trădarea este o practică exersată mult în sfera publică, dar și în aceea a relațiilor interumane. Începe să fie tot mai cancerigenă când, încă în Evul mediu, parcurge un drum semnificativ de la, cum subtitrează un volum de comunicări pe această temă, „monstruozitate la crima politică”. (v. Maite Billore; Myriam Sorya- editori,  La trahison au Moyen Age, Presses universitaire de Rennes, 2009)

sursa venitism,wordpress.com

sursa venitism.wordpress.com

Discursul public despre trădare este ambiguu: implică interpretarea unui fapt produs în urma unei acțiuni care are masca deciziei personale. Adesea, este o formă a șantajului  sau a complicității asumate ca vehicul politic sau profesional. Apartenența la un corp, structură laică sau religioasă este trădată. În practica cotidiană, cea mai frecventă este trădarea partidului. Dar asta e tot? Trădarea în politică este mult mai adâncă: un număr de oameni care au votat, au ales acea persoană, votanți, deci, își văd trădată alegerea, decizia, speranța, încrederea. Sunt încă profesii unde, ritualic, pentru exersarea profesiei sau a unei poziții politice, e obligatorie depunerea jurământului. Uneori, ca în ceremoniile-spectacol, vorbele sunt însoțite de gestul și obiectul care întăresc spunerea: mâna dreaptă pe Biblie. Vezi și ceremoniile de depunere a jurământului în Armată sau celebrul Jurământ al lui Hipocrat depus de medici. Trădarea unui jurământ are, în aceste situații, semnificație și consecințe variabile, diferite, profunde sau superficiale.

Vedem cum apropierea startului campaniilor electorale stârnește apetitul tranzacțional al celor care trădează încrederea electoratului. Bărbați și femei, deopotrivă. Ca și în jocurile politice ale Romei antice, în Europa trădarea începe, din secolul al XV-lea, să fie percepută, în funcție de „strategiile sociale ale claselor dominante„, dar și de „nevoile de recrutare” ale unor instituții, ca un joc cu mai multe strategii care au ca efect, mai ales azi, relativizarea „fermității cuvântului dat și stabilitatea angajamentelor” pe care cei/cele în cauză au jurat, jurământ care garantează astfel cuvântul dat. (op.cit., p. 387). Un indicator al urmăririi interesului personal, după trădare, este și evaluarea declarațiilor de avere precum și îndeplinirea obligațiilor față de Fisc. Trădarea e, de regulă, rentabilă. O excepție: trădarea din prostie.

Apetitul pentru trădare există. El topește orice urmă de moralitate. E lansat cu o retorică specială, ambiguă și ea, a celui care acum vede adevărul care i se „revelează”, ca mereu în mistica de partid unde „îngerii” vestesc „botezul”. „Noul om” de partid nou e proaspăt/ă, nou/ă, cu credința calculată ca atunci când, reflex, își face crucea fast forward la trecerea prin fața unei biserici. „Noua biserică” promite, desigur, salvarea, la un nivel superior. Profitabil.

Trădătorii au o casă, mulți au familie, au copii. Ceva din i/amoralitatea trădării submerge persoana tatălui sau a mamei. Și transpare în alte situații, în comportament, în apucături, limbă română avariată. Trădarea pătează ireversibil. Când e repetată devine un mod de viață. În…serviciul public. Plătit. Căci niciodată un trădător nu are cum să fie altruist. Nici cei despre care românii spun frecvent: ” o fi făcut rău, dar a făcut și bine”. O toleranță, istorică. Care ne întârzie mereu.

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Cronicile mele

Cine (mai) are nevoie de critică teatrală ?

Ce se scrie despre spectacolul teatral are vreo legătură cu producția teatrală? La prima vedere, da. Dar textele publicate offline și online sunt citite, influențează cu ceva, transmit ceva profesional profesioniștilor scenei? Jurnalismul teatral, atât cât este acum în România, face față concurenței strivitoare cu alte specii de jurnalism? Cum ar trebui să fie cronica teatrală astfel încât să fie semnificativă pentru lumea teatrului din România? Ce scop ar trebui să aibe?

Continuă lectura

Standard