Artele Interpretării, Generale, Actorul

Caragiale – a round trip journey cu Oana Pellea

O văzusem pe Oana Pellea în rolul Veta din O noapte furtunoasă, în regia lui Mihai Măniuțiu, spectacol de referință (1998, Teatrul Odeon) pentru viața operei lui Caragiale în contemporaneitate. Scrisă în 1878, publicată și reprezentată scenic, în premieră, în 1879, piesa marelui dramaturg are șansa rară ca, din când în când, să întâlnească regizori, actori și actrițe de excepție, cum a fost cazul spectacolul de la Odeon.

Acum, o revăd pe Oana Pellea într-un proiect literar-teatral remarcabil, Cuvintele dintre mine și tine. Întâlnirile Oanei Pellea, sprijinit de Raiffeisen Bank, cu o echipă de creație talentată, cu soluții ingenioase, scenografic și vizual, și o substanță artistică ce merită remarcată. Proiectul  are patru episoade: Eminescu, Caragiale, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Pentru că am încă în minte spectacolul de la Odeon, am ales episodul Caragiale. Așteptările mi-au fost întrecute.

Pentru mine, soluția, modul, mijloacele și tehnicile de realizare care evidențiază priza Oanei Pellea la Caragiale sunt de regăsit în dialogul Veta-Chiriac. Scena e dramatică, cei doi erau certați pentru că Chiriac o suspectează pe Veta, în relație adulterină cu el, că s-a dus la un spectacol la grădină pentru a flirta cu „amploaiatul” (Rică Venturiano). E, deci, scena deslușirii, a explicației între cei doi amanți. Actrița, care construiește ambele roluri, apare, pe un fundal desen cu un pat unde sunt creionați ei, numai cu jumătate de față, stânga-dreapta, vedere frontală. Vizual, concentrarea e numai pe acest cadru al celor două jumătăți de față. Registrul expresiv al mimicii, al tonurilor și sub-tonurilor vocilor, al pauzelor, al crescendo-urilor este impecabil strunit până la explozia și calmarea finală.

E, în acest dialog, o incursiune dus-întors, de la Caragiale spre actriță, de la Oana Pellea spre scriitor. Dicția ei impecabilă, forța vitalizării unor personaje care ar aluneca repede spre caricatură dacă măiestria actriței în subtila artă a compoziției nu le-ar reține, energia seducătoare a femeii care știe foarte bine despre ce este vorba, toate construiesc o mică bijuterie vizual-interpretativă.

Oana Pellea și Caragiale pun cuvintele atât de cunoscute acum din piese în lumina care descoperă de ce opera are încă viață. Cuvintele  dintre ea și noi. O realizare remarcabilă.

Standard
Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Generale, Actorul

Teatrul Revoluției. La vreme de boală

sursa TNB

sursa TNB

Am văzut Jurnal de România. 1989, în regia lui Carmen Lidia Vidu, la Teatrul Național (Amfiteatru), în aer liber, la etajul 4, cu Florentina Țilea, Oana Pellea, Daniel Badale și Ion Caramitru. Noul „episod” al Jurnalului, se adaugă celor realizate la Sf. Gheorghe (Teatrul „Andrei Mureșanu”), Constanța și Timișoara (Teatrul German). În spații închise (sala). Un proiect al regizoarei, de succes, până acum. Formatul spectacolului a fost păstrat, fiecare actor/actriță vine în zona centrală a spațiului/locului de joc, rostește textul, în timp ce în spate, pe toată uriașa lățime/înălțime, sunt proiecții în continuu, succedând imagini filmate, fotografii, grafică animată etc. Dacă primele trei episoade erau legate de un oraș, acum e vorba de un eveniment, major, iar orașul e Bucureștiul, dar numai ca „scenă” a evenimentului. Firesc, cele patru „istorii” trăite și rostite de interpreți privind Revoluția sunt disparate, în timp ce în cazul primelor trei episoade exista nota comună dată de apartenența la oraș. Aici „apartenența” nu există, ci numai raportarea autobiografică la eveniment. Dacă în primele trei sunt produse și trimiteri la prezent, aici sunt numai câteva , în intervenția lui Ion Caramitru și numai pentru a „sigila” cele trei decenii scurse prin virusul comunismului care nu e încă eradicat în societatea românească. Pe video, urmărim trei intervenții importante: Germina Nagâț (membră a Consiliului CNSAS, vorbind despre Securitate, firesc, cu înțelegere, în „dialog”), Dan Voinea, procurorul care a instrumentat așa-zisul rechizitoriu al soților Ceaușescu (destul de „relaxat”, în limbaj simplu) și Denis Deletant (cam arid), istoric britanic, figură familiară pentru studiile privind comunismul (românesc). Mai apare și tatăl Florentinei Țilea, cântând ce cântase și cu fiica lui la cinci ani atunci (nu-mi pare inspirat acest video; e și singurul de acest fel în spectacol)

sursa TNB

sursa TNB

Teatrul documentar despre Revoluție va avea ecou diferit: pentru cei care, cum mi-am dat seama văzând membri ai publicului la prima reprezentație, nu erau încă născuți în 1989, această „reconstituire”, foarte fragmentată, poate fi o…lecție de istorie, dar nu mai mult. Nu prea ai cum te „distra”. Pentru cei care erau adulți la acea vreme, există mai puține revelații, altele decât unele incidente (auto)biografice ale celor două actrițe și celor doi actori. Spectacolul m-a făcut să mă gândesc la un (fals?) paradox: teatrul Revoluției fără ca evenimentul fondator din 1989 să ducă și la o revoluție a teatrului.

Am văzut acest spectacol în condițiile impuse de contextul pandemic. Organizarea accesului și ocuparea locurilor, impecabile.

sursa The Conversation

sursa The Conversation

Scaunele, câte două, distanțate foarte mult, ca pe o uriașă tablă de șah, produceau imaginea unor „insule”. Imensitatea proiecției, pe zidul din spatele actorilor, perspectiva fiecărei „insule”, lipsa de „chimie” între cei/cele care rosteau textul și „locuitorii” insulelor mi-au dat o dublă senzație/percepție a îndepărtării: odată de o epocă trecută, terminată sângeros, și cu urmări pe timp îndelungat, cum lasă virusul în plămânii celor bolnavi acum; a doua oară a teatrului de publicul său și de modul său de exista pentru, prin și cu publicul său. În sala de teatru, cu publicul compact, Jurnal de România avusese succes tocmai pentru că crease sentimentul comunitar al includerii publicului în rostirile textelor privind orașul respectiv și propria biografie. Aici, 1989 ne face să plonjăm în realități personale, nu toate de același calibru, ale unui eveniment major. Vizual, spectacolul e o performanță în sine, e atractiv, căci, adesea, în afara uriașei proiecții, chiar spațiul ocupat de „insulele” spectatorilor e „topit” în proiecție. Stând pe ultimul rând am văzut imagini proiectate și pe podea, pe spatele scaunelor, pe părți din corpul spectatorilor sau pe corpul celor patru interpreți. Creația multimedia realizată de Cristina Nicoleta Baciu suportă foarte bine ideea spectacolului iar muzica lui Ovidiu Zimcea asimilează și reflectă cu atenție un univers tulburător. Dinamică, expresivă este grafica animată, benzile desenate realizate de Gabriela Schinderman. Cât despre costumele Florilenei Popescu Fărcășanu, sare în ochi rochia roșie  („Cântarea României”, probabil) a Florentinei Țilea. Costumele celorlalți sunt, mai degrabă, neutre. Cel puțin, așa se vedeau de la…distanță.

Translația acestui episod al Jurnalului de România de la spațiu închis la cel deschis a pus probleme, unele încă nerezolvate. Ele țin de perspectivă,  de acomodarea interpreților cu stăpânirea unui spațiu în aer liber în modul adresării, de reglarea emisiei vocale și a microfoniei. Comunicarea teatrală în acest tip de spațiu cere o reimaginare a construcției relației actor-public. Remarc, însă, curajul și sinceritatea asumării participării la eveniment mai ales  pentru

Oana Pellea sursa TNB

Oana Pellea sursa TNB

Oana Pellea (mai bine construită dramaturgic) sau Florentina Țilea. Partitura lui Daniel Badale, semnificativă, pare mai liniară. Iar cea a lui Ion Caramitru, poate cea mai cunoscută, e și cea mai discutabilă. În cazul său, Teatrul revoluției nu a determinat o revoluție a teatrului, el fiind chiar cel care i s-a opus vehement. Văd, însă, aici, un merit al spectacolului conceput de Carmen Lidia Vidu, autoare și a scenariului: cele patru partituri, chiar dacă păstrează „cheia” folosită în episoadele anterioare ale Jurnalului, sunt incitante, uneori foarte, și deschid clar posibilitatea dialogului.

Probabil, acest episod al teatrului documentar conceput de Carmen Lidia Vidu va beneficia de o atenție diferită prin, e de sperat, prezentarea sa în fața unor audiențe din alte țări. Numai că, iată, după 30 de ani acest interes s-ar putea să fie diminuat. În 1990-1992, ceea ce s-a numit Revoluția română ținea „afișul” interesului în multe părți ale lumii. Controversatele evenimente de atunci, sângeroase, sfârșitul unui regim în timpul căruia nu a fost posibilă o revoltă autentică, nici în interiorul partidului unic, nici în afara sa, în societate, au încă natura unor loose ends la scară națională. Jurnal de România.1989 e ca un document de epocă pe care timpul a distrus unele părți, altele sunt neclare, iar pe ceea ce a rămas se vede timp de nouăzeci de minute o dramatică încercare de a da substanță, prin bucăți de destin individual, unui eveniment care a ratat schimbarea de destin al unei țări. Spectacolul nu vorbește despre asta. Dă, însă, o imagine despre curajul unor artiști de a ieși în scenă, în contextul neliniștitor de azi, pentru a invita, în primul rând, la un dialog cu sine. Schimbarea cere curaj. Curajul de a accepta că ai greșit. Curajul de a vrea să înțelegi ce (ți) s-a întâmplat. Spectatorii Jurnalului de România.1989 vor da, probabil, această probă.

(v. discuția cu Carmen Lidia Vidu de pe acest blog, http://marianpopescu.arts.ro/wp-admin/post.php?post=1256&action=edit)

 

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Capsula timpului

Poster "Efectul razelor gama..." www.teatrulmetropolis.ro

Poster „Efectul razelor gama…” www.teatrulmetropolis.ro

Teatrul Metropolis, Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice de Paul Zindel. Traducere Iulia Necară (titlul original The Effect of Gamma-Rays on Man-in-the-Moon Marigolds). Scenografie Vladimir Turturică. Light design Ștefan Vasilescu. Distribuția Oana PELLEA (Betty Frank), Alexandrina HALIC (Nanny), Cristina CASIAN (Mathilda „Tilly”), Florina GLEZNEA (Ruth). Sala mică. Durata: 2 ore (fără pauză)

Nu știu de ce numele personajelor nu apare pe site-ul teatrului. La reprezentația din 3 aprilie, sala a fost plină. Ultimii intrați, un mic grup de tineri, poate studenți, între ei un băiat înalt cu o pălărioară simpatică pe cap căruia plasatoarea i-a spus politicos să își scoată pălăria. Și-a scos-o! Cool. Când a început prima măsură muzicală, sala era în penumbră, o cortină transparentă separa locul de joc de avanscenă iar doamna din fața mea citea de pe mobil al cărui dispaly lumina ca un Harley Davidson  în bezna șoselei. Am rugat-o politicos să îl închidă  (fusese făcut și anunțul în sală). L-a închis. Era chiar în primul rând.

Continuă lectura

Standard