Teatrul Metropolis, Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice de Paul Zindel. Traducere Iulia Necară (titlul original The Effect of Gamma-Rays on Man-in-the-Moon Marigolds). Scenografie Vladimir Turturică. Light design Ștefan Vasilescu. Distribuția Oana PELLEA (Betty Frank), Alexandrina HALIC (Nanny), Cristina CASIAN (Mathilda „Tilly”), Florina GLEZNEA (Ruth). Sala mică. Durata: 2 ore (fără pauză)
Nu știu de ce numele personajelor nu apare pe site-ul teatrului. La reprezentația din 3 aprilie, sala a fost plină. Ultimii intrați, un mic grup de tineri, poate studenți, între ei un băiat înalt cu o pălărioară simpatică pe cap căruia plasatoarea i-a spus politicos să își scoată pălăria. Și-a scos-o! Cool. Când a început prima măsură muzicală, sala era în penumbră, o cortină transparentă separa locul de joc de avanscenă iar doamna din fața mea citea de pe mobil al cărui dispaly lumina ca un Harley Davidson în bezna șoselei. Am rugat-o politicos să îl închidă (fusese făcut și anunțul în sală). L-a închis. Era chiar în primul rând.
Micuță, cochetă, sala mică de la Metropolis ne apropie de scenă. Trezirea, în această dimineață a lui Betty, a fetelor, ei are ceva din ritualul matinal care smulge greu ziua din noapte. Betty se scoală prima. Calcă pe o podea delabrată. Se duce în fundul scenei, se întoarce, totul în penumbră, are un ciocan în mână și bate un cui în scândura care se mișca. Nu l-a bătut până la capăt. Casa încă nu se trezise, dar zgomotul ciocanului le scoală pe fete. Pe Tilly, cea mică, mai întâi, mai târziu pe Ruth cea mare, deja agitată, nervoasă. Peter, iepurele, s-a trezit și el. Pare că toată lumea e în picioare. Vom vedea că nu. Mai e cineva. O nouă zi din viața unei familii abandonată de tată, cu o mamă visând tiranic la ce n-a mai ajuns să fie, certându-le mereu pe fete ca și cum încă n-ar ști cum să le iubească. Deși le iubește. O Betty trăind semi-teatral în mizera viață unde visul pare să fie contrazis mereu. Dar nu de tot. Căci Tilly e acolo ca să îi amintească de asta. Că visul, experimentul ei cu crăițele-alea lunatice care cresc expuse la radiații, lecția despre cum suntem noi făcuți din atomi, și măcar unul vine din soarele-ăla de neatins în cosmos, visul e aici, pe pământ, ca și fericirea.Dar Betty are de ținut casa, cu două fete, cheltuieli, are mereu în grijă pe câte cineva, bolnav în stare terminală, acum o îngrijește pe Nanny, care intră, cu bastonul marcând clar o energie inutilă, dar impunând, prin priviri, o atitudine semeață. Nu va spune nimic, niciodată. Doar va privi, va intra sau va ieși din scenă. Iar Ruth, ea e mental instabilă, rațiunea se luptă cu iraționalul într-o nervozitate continuă. Uneori, mișcările ei fac să se micșoreze spațiul de joc. Ar vrea să scape din tot ce face, dar nu reușește. Înțelege, însă, că Tilly e altceva. Sora ei mai mică.
Replicile textului conturează o lume care, și scenografic, de altfel, pare o capsulă a timpului din anii ’50-’60. Paul Zindel
a marcat teatrul american cu această piesă pentru care a primit prestigiosul Pulitzer pentru Dramaturgie în 1971, dar și premiul criticii de teatru new-york-eze și un Obie pentru Piesa americană a anului. Reprezentată prima dată în Houston, în 1964, celebritatea o datorează montării ei pe 0ff-Broadway în 1970 și apoi pe Broadway unde va avea 819 reprezentații. Zindel își dăduse demisia din învățământ (preda Chimie de șase) cu un an înainte, pentru a se dedica scrisului. Publicase deja The Pigman (1968), un roman care avea să fie și un succes în curicula școlară americană. A mers la teatru după ce a publicat câteva piese! Dar făcuse un curs de creative writing cu Edward Albee. Prima piesă, Efectul razelor gama.., e și singurul său succes teatral, notorietatea venindu-i, de fapt, din cele 56 de proze pentru adolescenți, o lume pe care o cunoștea din propriile sale experiențe biografice. Mama sa e prototipul lui Betty din piesă. Zinder va relata stupoarea mamei când a aflat asta. Iar când el i-a spus că se va juca pe Broadway, ea a întrebat imediat „și cine o joacă?”. I-a spus și a fost încântată.
Spectacolul după piesa lui Paul Zindel e construit regizoral de Mariana Cămărășan pe ideea de capsulă a timpului. E o opțiune care devine riscantă în raport cu subiectul și, mai ales, tema textului: salvarea prin energia naturii.Spectacolul modifică unele relații, iar textul pare să fie și el adaptat. E o reconstituire de epocă, cu recuzită, obiecte de atunci, o casă unde curățenia pare o bătălie pierdută și nu numai din cauza lui Peter. Iepurele. Lumea celor trei, Betty, Tilly și Ruth nu mai are un ax, se clatină mereu și numai rezistența calmă a lui Tilly, care va duce experimentul cu crăițele la bun sfârșit, îi va arăta lui Betty că salvarea există. Pentru ea e, însă, prea târziu. Dinamica relației între cele trei e urmărită de regizoare în ceea ce are ea de spus lumii de azi prin trei actrițe a căror expresivitate, diferită, e dependentă de energia celei care se întâlnește cu rolul lui Betty atunci când trebuia: Oana Pellea.
Recunosc în interpretarea ei semnele unei mari școli de actorie, aceea care poate fideliza publicuri diferite. Școala emoției e în continuare una formativă și Oana Pellea știe asta: roluri anterioare în teatru, rolul din filmul I really hate my job, Jurnalul ei publicat la Humanitas, universul familiei, cu părinți care i-au transmis ceva esențial despre bucuria de a fi și de a lupta, toate privesc o inteligență a inimii reflectată în crearea personajului său de acum: Betty Frank (Hunsdorfer). Actrița e acasă în astfel de roluri. Într-un spațiu relativ mic pentru dinamica presupusă de text, Oana Pellea gradează duritatea personajului ei astfel încât să nu devină cu adevărat neplăcut cum, de fapt, este în piesă, dar și în alte montări (fie în teatru, vezi, de pildă, o premieră de anul trecut, la New York, fie în
din 1972, realizat de Paul Newman, cu Joane Woodward în Betty). Actrița își construiește rolul jucând, uneori incredibil de fin, între duritate și iubirea pentru fetele ei, un carusel înnebunitor pentru toată lumea. Alteori, tensiunea rolului scade, textura relațiilor cu celelalte partenere de scenă e mai rarefiată. Există denivelări ce puteau fi acordate mai bine regizoral între Betty și Ruth, de pildă, sau Betty și Tilly.Oana Pellea este una dintre rarele actrițe de la noi care, în anumite roluri, dă durității fragilitatea unei flori. Are o știință a compoziției și o artă a asumării posturii scenice care o așează în clasa unei Olga Tudorache sau Gina Patrichi. Cred că încă așteaptă acea categorie de texte dramatice sau formulă de spectacol care să îi permită ca inteligența emoției să susțină, într-o lume unde publicul inseriază teatrul între alte forme de divertisment, diferența între acesta și experiența autentică a teatrului bazat pe textul deschis spre lumea noastră. Actrița e pregătită pentru asta, și succese anterioare o dovedesc pe deplin.
În Efectul razelor gama…, Oana Pellea te convinge de adevărul simplu al vieții, unde iubirea produce efectul pe care, în spectacol, mezina familiei, îl experimentează, deocamdată, pe flori radiate. Iubirea care te face să crești, dar care produce și mutații, uneori grotești. Cum vedem, de altfel, astăzi.
Am apreciat efortul Cristinei Casian de a susține rolul lui Tilly la nivelul constant al tensiunii generate de interacțiunile personajului ei cu cel al mamei. Sunt scene în care ea se apropie de poezia lumii adolescentei, o lume părând un pic bizară azi, dar și scene în care dinamica rolului său suferă prin inconsistență. Regizoral, scenografic lumea ei ar fi trebuit să nu fie ilustrată, ci detaliată credibil astfel încât să înțelegem revelația progresivă a personajului în fața întâlnirii extraordinare a Naturii cu Știința. Replica din text, „va veni o zi când omenirea îi va mulțumi naturii pentru strania și minunata energie a atomilor”, avea o altă greutate în 1964 și, apoi, în 1970, față de anul 2016. Acest decalaj sare în ochi în spectacol și nu ar fi trebuit.
Prezența Florinei Gleznea în rolul Ruth este agresivă, prea mult, cred. Fostă pacientă a unui spital de boli mentale, personajul ei mai păstrează față de sora mai mică ceva din afecțiunea de odinioară. Actrița marchează, însă, „crizele” prea apăsat, tușele (precum machiajul buzelor, în piesă) sunt îngroșate pentru a ne face să înțelegem ceea ce putea fi numai sugerat. Agitația ei într-un spațiu de joc care devine repede constrângător, dincolo de unele accente comice bine realizate, convinge mai puțin, în reprezentația văzută de mine, de lumea sfărâmată a lui Ruth.
Pentru Nanny, distribuirea unei actrițe foarte cunoscute din teatrul pentru copii, Alexandrian Halic, este o alegere foarte bună. Micuța doamnă, cu gesturi încă energice, dată de fiică în grija lui Betty care, astfel, primește niște bani foarte necesari în gospodărie, are reacții mute la tensiunile din casă. Rolul său este, însă, mai degrabă ilustrativ, regizoral vorbind. Chinul cu îngrijirea cuiva în vârstă și bolnav apare superficial în spectacol.
Încă îmi mai aduc aminte scene din spectacolul de la Teatrul Mic cu această piesă. Nu vreau să fac comparații, nici cu acesta, nici cu filmul pentru că aș plasa greșit discuția. Pentru cine a văzut
realizat de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Mic, cu Olga Tudorache în Betty și Rodica Negrea în Tilly, și suntem tot mai puțini, ideea care apare e că unele piese de teatru se bucură de o ciudată notorietate. Cea a lui Zindel a provocat atunci un interes major pentru că întreg sistemul de referințe al textului avea, comunicațional, un canal direct cu publicul. La peste jumătate de secol, acest sistem de referințe, ca oricând e vorba de un text vechi, poate fi Shakespeare sau Cehov, trebuie să producă un alt design, un alt mod de semnificare care să transmită publicurilor de acum ceva valabil, ceva profund, pentru că e actual.Spectacolul de la Metropolis, cu Oana Pellea în rolul principal, e un prilej de chestionare a modurilor teatralității atunci când textul e închis în sistemul său originar de referințe. Important e că evoluția Oanei Pellea permite limpede să apreciem valoarea acelei mari școli de actorie tot mai agresată astăzi de imperfecțiuni ale propriului cadru de formare, de concurența unor formule de spectacol care, refuzând teatralizarea, merg pe un alt drum unde inteligența inimii devine parcă, tot mai mult, rodul unui experiment gen Tilly și crăițele ei lunatice.