Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

 

Nu odată m-am gândit – și acum tot mai des, vârsta, nu? (Nu.Adică puțin, totuși) – la cât de ignorantă/neglijentă/nepăsătoare este Educația în România față de Corp. Educația fizică? O glumă. Să nu ne amăgim. Uităm că avem un corp căruia trebuie să îi acordăm zilnic atenție, pe care îl punem în valoare de cele mai multe ori în absența unei relații cu mintea, cu sufletul. Dincolo de ce îți cere el zilnic să faci, de multe ori îl considerăm ca un element decorativ al trecerii noastre. Un mare expert în educație, Ken Robinson, spunea că îl considerăm numai un „vehicul” de transportat capul ca acesta să ajungă unde trebuie. Îl pictăm, îl tatuăm, îl găurim, îl parfumăm, îl otrăvim. Sau îl mutilăm voluntar (pentru cerșit), îl bombardăm (în războaiele planetei), îl agresăm zilnic cu toxinele produse de noi.Uităm sau nu ne gândim că dincolo de exterior, există și un interior al corpului. Trasul de fiare, se știe, e, în bună măsură, tot pentru decor: ieșim cu mușchii lucrați la sală (nu în parc, în aer liber), tragem un tricou strâns pe trunchi și plimbăm trunchiul în mașini, în cluburi, în disco, străzi pentru a fi văzut. 

Câteva zeci de ani m-am specializat în critica și estetica artei teatrului. Am scris despre foarte mulți actori, actrițe, scenografi, regizori sau dramaturgi. Mi-am dat seama, la un moment dat, cât de exterior eram față de actul teatral care este, esențialmente corporal. Cum să am acces la această lume a artei unde Corpul este ceea ce definește sensul experienței? Apoi, pentru că nu am fost actor, am început să fiu mai atent la tehnici de expunere a corpului care să mă facă să fiu mai în măsură să lucrez asupra modului în care corpul este expus în public. Performanțele corporale în Vorbirea în public sunt neluate în seamă în designul curicular al Educației noastre. Tot lucrând, apoi, fie la universitate, fie în alte medii asupra vocii și performanțelor vorbirii și prezenței în public, am constatat pe cont propriu, dar și beneficiind de „zestrea” de critic teatral și de educația filologică sau de lucrul împreună cu Oana Pellea în cadrul unor ateliere speciale de „tehnici teatrale” (în programul Erisma al asociației Erudio), că absența percepției antrenate a prezenței noastre în public diminuează performanțe sociale, interrelaționarea, inconsistența în relațiile cu alții. Cu alte cuvinte, am început să realizez, mai demult, că tot procesul Comunicării noastre, unde Cuvântul (ce spunem) e bazat pe corporalitatea sa expresivă (pe cum spunem) este viciat pentru că, pe toată scala arhitecturii Educației, antrenamentul corporalității expresive, a Cuvântului încorporat – gloria și experiența Actorului, ca s-o spun direct – este ignorat cu desăvârșire. Asta ar explica de ce arătăm atât de puțin, atât de parțial, atât de incomplet în Vorbire-Mișcare-Gândire.

De curând, mergând spre facultate, la Universitate, mă uit pe jos la cărțile, obiectele de pe trotuar. Ochii știu ce caut și cad pe o broșurică subțire, Educație fizică hindusă, cu text și desene privind mișcările care comandă respirația („Pranayama”) și care devin eficiente, după o practică constantă și atentă, pentru sistemele digestiv, respirator/circulator și nervos. Am încercat prima poziție, a „salutului”, parte a celui mai simplu, dintre cele opt, sistem de respirație. E ceva diferit față de clasicele exerciții simple de respirație. Cutia toracică este mult mai solicitată iar aportul de oxigen se simte, după mai multe zile, în tot corpul. Dar trebuie să faci asta zilnic. Cum și spălatul pe dinți sau micile exerciții de meditație, de concentrare, de memorizare, de mișcare.

Știm că oamenii publici, cu foarte-foarte puține excepții, vorbesc prost în public. Se mișcă disarmonic ca și cum propriul corp e o povară. Ca și cum umerii căzuți, burta proeminentă, rochiile care forțează admirarea unui corp neglijat, coafurile, meșele, culorile aiurea, machiajul negândit în raportul cu solicitările zilnice, neglijarea hidratării ca lumea, a unui regim alimentar care să dea corpului bucuria prezenței, ar fi cazne ce trebuie rapid date de o parte, neglijate. De ce-ar fi important pentru oamenii publici să nu mai vorbească prost, să nu mai arate prost în public? Poate și pentru că e vorba de respectul pentru persoana care sunt, fapt care se reflectă în public și sugerează implicit „modele” de comportament și prezență corporală. De ce propriul corp e acceptat ca o …rudă săracă la masa prezenței în public? Poate, pentru că avem lucruri mai importante la care să ne…gândim.

Educarea corpului în vederea performanțelor sale în public ar trebui să fie o preocupare curiculară în Educație cu statut permanent. M-am gândit câteodată la situația celebrului savant Stephen Hawkins. Imobilizat în propriul corp distrus de o boală neuronală, imobil, nu poate vorbi decât prin aparate. Se deplasează frecvent, în condiții speciale, desigur, publică lucrări științifice în toate aceste decenii de când, cum se spune, propriul corp l-a…trădat. Nu l-a trădat. Ci a actualizat ceva din moștenirea genetică. Important e că savantul a reușit să treacă peste ceea ce foarte puțini ar fi reușit: lipsa susținerii corporale, pentru o seamă de activități, a efortului mental.

Corpul nostru cel de toate zilele este o posesie integrală a ceea ce suntem. Îl avem, e al nostru. Nu putem da decât unele organe, părți ale sale. Este extraordinar faptul că este folositor, dacă e …sănătos, chiar și după ce nu mai suntem. Oameni trăiesc pentru că au primit de la alții, de la străini, cel mai adesea, partea de corp care le trebuia. Este extraordinar faptul că unii dintre noi pot dona sânge pentru ca alții să trăiască. Sânge care se schimbă în corpul nostru și a cărui pierdere ne poate costa viața.

Realizăm că …avem un corp mai ales în momentele dramatice sau tragice când el nu mai funcționează (ca lumea). Ani întregi de neatenție se pot răzbuna când nu te aștepți. Nu am ascultat ce „spune” corpul, nu l-am „tratat” ca pe cea mai prețioasă posesiune a noastră. Nu am fost educați să-i acordăm atenție. Ca și cu Cuvintele, Corpurile noastre sunt considerate drept ceva normal, așa trebuie să fie, nicio problemă. Mergem mai departe, ne vedem de treabă.

Cred că, în timp, Corpul ca și Cuvântul va suferi modificări radicale. Deja, dincolo de otrava zilnică a poluării, dincolo de efectele stresului și ale depresiilor, ochii vor produce, se pare, primele modificări ale unor funcții ale creierului. Deocamdată, studii care se fac de mai bine de un deceniu, indică fără greș că folosirea intensivă a ecranelor, a resurselor, gadgeturilor mediului digital, consumul zilnic de net vor produce aceste modificări. Într-o fază ele vor fi dureroase, ca întotdeauna când dependența de ceva care nu e încă natural pentru corp, atinge nivele tot mai mari.

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Corpul nostru cel de toate zilele are o durată de funcționare limitată. O știm. Educația ar trebui să îi acorde atenție. Școlarii, studenții au alte obișnuințe motrice, de expresivitate astăzi. Unii rezistă foarte greu să stea în bănci într-un spațiu neprietenos. Rezistă foarte greu să asculte voci monotone care spun fraze ore întregi. De multe ori, ele trec, împreună cu conceptele, dincolo de urechi. Corpul reacționează. Nu este educat să stea nemișcat când degetele par să aibă propria voință butonând în continuu. Când ochii vor să vadă ca să înțeleagă. Când cititul devine o caznă iar mediul educațional este lipsit de imaginație, de viață.

Oamenii de teatru, de dans, artiști ai Cuvântului întrupat și ai Mișcării care gândește știu cel mai bine aceste lucruri. Ei nu sunt solicitați în scopuri educaționale decât accidental. Ei nu sunt consultați în ce privește sincronia Gând-Cuvânt-Acțiune/Mișcare care structurează Corpul și Ființa noastră alături de Imaginar. Îmi imaginez cum ar arăta o școală unde disciplina Mișcare ar fi „predată” constant. Una în care Vorbirea expresivă ar străbate pachetele curiculare, alături de dezvoltarea Jocurilor Imaginarului. Îmi imaginez. De Educație se ocupă „specialiștii” care, (nu) știu de ce, …se mișcă foarte greu și foarte greșit, adesea. Fără expresivitate, cu cuvinte de lemn, cu gânduri neînviorate de vreo structură a imaginarului. Oameni care ar trebui să se întrebe, invitați pe o scenă: de ce sunt aici? ce fac eu aici? cum fac ce trebuie să fac? Întrebări pe care alții  și le pun. Altfel nu ar putea fi ceea ce sunt. Luați situația unui Actor care primește un rol. Până nu înțelege cum va fi Corp rolul său, existența lui e suspendată. Până nu va face bine, pe scenă, ceea ce trebuie să facă, personajul său, rolul său nu există bine. E vorba de Corpul, Vocea, Prezența sa în public. Pentru că, dincolo de talent, el repetă. Cu regizorul, cel mai adesea. Fără să știe dacă e „gata”. Numai prima reprezentație cu public îi va „spune”. Și apoi a doua…

„Specialiștii”, din păcate, nu repetă, par să dețină secretul unei științe pentru care, de fapt, nu i-a pregătit nimeni și nimic. Spre deosebire de Actor, ei nu vor să încerce. Nu vor să se apropie de necunoscut. Stau cel mai bine în carcasa propriului Corp, a propriei gândiri care, de fapt, nu este a lor. Ventriloci ai unei Vorbiri fără viață dată drept Știință.

 

Standard

Un gând despre „Corpul nostru cel de toate zilele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *