Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Cronicile mele

Cine (mai) are nevoie de critică teatrală ?

Ce se scrie despre spectacolul teatral are vreo legătură cu producția teatrală? La prima vedere, da. Dar textele publicate offline și online sunt citite, influențează cu ceva, transmit ceva profesional profesioniștilor scenei? Jurnalismul teatral, atât cât este acum în România, face față concurenței strivitoare cu alte specii de jurnalism? Cum ar trebui să fie cronica teatrală astfel încât să fie semnificativă pentru lumea teatrului din România? Ce scop ar trebui să aibe?

Pentru că dactilogramele textelor publicate de mine din 1975 până când am avut primul PC, încep să se …ofilească, m-am gândit, urmând exemplul unui prieten-regizor, să le scanez, să le am în digital. Multe sunt cronici teatrale la spectacole, critică teatrală pe diverse subiecte, eseuri teatrale. Dar am un sentiment ciudat.

Se spune că tot ce rămâne după un spectacol sunt texte de acest gen, eventual fotografii, foarte rar video-uri. Și amintiri, desigur. Înțeleg reticența multor creatori și interpreți din teatru față de înregistrarea video a ceva care este viu numai în acea seară. E un risc enorm: ai văzut acea reprezentație cu spectacolul X, dar nu ai cum să vezi…spectacolul X. Cum așa? Simplu (!?): spectacolul există printr-un număr de reprezentații, acestea pot diferi de la o seară la alta, mai ales pentru că, în teatrul nostru, reprezentațiile nu sunt programate compact, una după alta, ci la distanță una de alta, câteodată la interval de o lună sau chiar mai mult. Nu mi se pare bine.

Când scrii despre un spectacol, scrii, deci, despre reprezentația nr….. Cum te asiguri că scrii despre spectacolul X? Cum te asiguri că diferența între spectacol și reprezentația nu e semnificativă? Prin exercițiu, desigur, prin a te asigura că înțelegi modul de construcție a unui spectacol, logica expresivă a regizorului, logica expresivă a actorului, imagistica simbolică a scenografului, substanțialitatea sonică, melodică sau a mișcării corporale. Și nu în ultimul rând, chiar nu!, textul cuvintele scriitorului. Poate citești în cărți despre astea, le poți asimila teoretic, dar le poți și vedea? Căci experiența vizuală, auditivă sunt esențiale aici. Paradoxul care vine repede acum e că tu trebuie să scrii despre ce ai văzut-auzit și, eventual, trebuie să scrii în așa fel încât cine citește, să și poată avea acces la vizual, la lumea auditivă a spectacolului. Scrii texte despre reprezentații pe viu. Le scrii pentru a fi citite de oameni care și-au schimbat habitudinile lecturii, oameni care sunt versați, de regulă, în consum vizual, de imagini, mai degrabă decât de texte. Seducătoare, intră acum în scenă subiectivitatea.  De fapt, să spun altfel: poți să fii obiectiv când scrii despre o experiență subiectivă, a ta, de spectator al unei reprezentații pe viu?

Ce se scrie despre spectacolul teatral are vreo legătură cu producția teatrală? La prima vedere, da. Și sunt texte de cronică sau critică teatrală care pot fi citate și analizate. Dar textele publicate 0ff-line și online sunt citite, influențează cu ceva, transmit ceva profesional profesioniștilor scenei? Jurnalismul teatral, atât cât este acum în România, face față concurenței strivitoare cu alte specii de jurnalism? Cum ar trebui să fie cronica teatrală astfel încât să fie semnificativă pentru lumea teatrului din România? Ce scop ar trebui să aibe?

Mă uit la propriile mele texte despre teatru. Le voi scana. Bine. Ce relevanță mai au ele acum? Teatrul despre care am scris nu mai este, cum nici cel de acum care, la fel ca acela, dispare după ce ultimul actor, ultima actriță ies din scenă, la finalul aplauzelor. Dacă voi scrie mâine despre ce am văzut ieri la teatru, voi scrie pentru cine? De fapt, știu pentru cine, dar va ajuta la ceva, dincolo de orgoliul de a scrie bine – e marea provocare – despre un spectacol bun? Vorba de aur a lui Caragiale strălucește și acum, cred; cel puțin pentru mine: „Nu teatrul în care se joacă bune piese e un teatru bun; bun teatru este acela în care se joacă piesele bine.” Interesează texte despre teatrul bun? Dacă da, de ce? Interesează texte despre teatrul prost? Dacă da, de ce?

Mai există ideea de teatru bun acum? Dacă nu, atunci ce există?

Voi încerca să răspund la cele de mai sus, în zilele următoare. Căci cronica teatrală cred că ar trebui reconsiderată în raport cu teatrul, cu diferitele tipuri de teatru și de creatori de teatru care, curajos, există acum, în fața unor publicuri diferite, într-un tip de cultură care, neconsumând modernitatea până la final, postmodernizează sârguincios.

Standard

Un gând despre „Cine (mai) are nevoie de critică teatrală ?

  1. Dana Diaconu zice:

    Nu prea am vazut teatru la scena, traind in provincie. In schimb am urmarit teatru radiofonic si televizat (caci pe vremuri, nu aveam saptamana fara ecranizarea unei piese de teatru). Vad ca redifuzarile acelor piese de teatru au succes si azi. Cu ingrijorare imi dau seama ca am uitat numele unor actori!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *