Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Un teatru personal. Traducerile mele

Mi-a plăcut de la început să traduc în română piese de teatru din dramaturgia engleză, irlandeză. De fapt, am început să traduc texte pentru o revistă clandestină, concepută și realizată, printr-un efort azi uimitor (ca și-atunci, de altfel), de către Dan C. Mihăilescu. Erau anii’80, eram risipiți („repartizați”) în posturi de profi prin toată țara, și Dan a avut ideea să rămânem în contact intelectual prin mănunchiul ăla de pagini pe care la dactilografia singur, în mai multe exemplare, trimise prin poștă pe cheltuiala lui. Ne mai și adunam în celebra lor garsonieră din Zemeș (a lui și a Taniei) să schimbăm mingi cultural-intelectuale, să supraviețuim într-un cenușiu fără de sfârșit. Cartofi prăjiți și fum de țigare. Crunt! Dar nu lipseam.

Eu citeam teatru din liceu, am continuat și la Filologie (română-engleză, dublă specializare), unde am făcut licența cu un subiect teatral despre tragic la Marin Sorescu și D.R.Popescu (miez al primei mele cărți pusă pe tușa cenzurii cinci ani la Cartea Românească) și scriam din facultate despre teatru. La examenul de licență șeful comisiei mi-a pus prima întrebare: „Tovarășu’ Popescu, de ce în Bibliografia lucrării nu sunt mai mulți autori români, văd c-aveți englezi, francezi?” „Pentru că – zisei – ăștia sunt toți care au scris despre tragic la noi.” Ceilalți din comisie au zis scurt că e una dintre cele mai bune lucrări …OK. Și-am plecat repartizat la Târgoviște. Prof. de engleză. Eu care intrasem la Litere ca să fiu prof de română că asta-mi plăcea. Îmi place și-acum, ca să fiu sincer, adică limba română.

Ajung atunci, după două ore și jumătate, fără cravată, cu un costum dintr-un plastic nenorocit, cumpărat din greu, la școala cu pricina, de lângă gară (avantaj strategic). Și emoționat, dar și curios. Directoarea observă absența accesoriului vestimentar, chiar m-a întrebat de cravată, i-am zis că eu nu prea port „gât-legău” (filologu’ tot filolog!), da’ a fost ok. Mă prezintă, sună soneria, ne ridicăm toți/toate, ne luăm catalogul, eu aveam la a IX-a B  parcă, anul 1 de engleză, adică începători de tot. La etajul unu, merg, clasa era penultima pe stânga, ajung în fața ușii însoțit deja de urletele dinăuntru, când să deschid ușa, iese un picior băiețesc prin placaju-i. Deschid ușa cu tot cu membrul inferior, dând-o tiranic de perete. Odată cu țipătul membrului a încetat și urletul colectiv. Brusc. Prima mea oră de engleză a început sub auspicii favorabile, m-am prezentat, am început să îi întreb de unde sunt, majoritatea erau din comune, sate limitrofe și vine și prima întrebare. Neașteptată, dar una mai bună de început nici că putea fi: „Dom’ profesor dă ce învățăm noi engleza?” Și am început. Trei ani de zile, de la aV-a la a X-a. Când colega de engleză, iubită de elevi, m-a rugat să o înlocuiesc pe perioada maternității la clasa a…II-a, i-am spus înfricoșat dar sincer: „io nu cred că-s făcut pentru asta, de la a V-a hai, mai merge…” Nu puteam refuza. A fost cel mai hazos coșmar didactic. Când am intrat, armata de micuți s-a repezit la mine și: „azi ce cântăm?/do we sing today?”. Am înghețat, „cum adică ce cântăm?”, eu, pedepsitu’ clasei la orele de muzică, inapt pentru cântare? După acea zi, concepția mea despre lume și viață a început, din nou, să se schimbe. Am imaginat și vorbit lecții, joc cu obiecte, roluri, mici texte scrise pe bilete etc., am mai lăsat programa aia deoparte, și, vorbind și cu colega la telefon, am reușit, chinuit multă vreme, să fac lecții cât de cât atractive pentru micuți. Trei ani, navetă zilnică, două ore jumate dus-două ore jumate întors.

Dincolo de studiiile de anglistică făcute cu marii profesori ai timpului, afinitatea cu teatrul britanic a venit firesc. Citeam destul de multă dramaturgie engleză, mai ales după ’90, când, construind primele mari programe ale UNITER, unul inițiat de doi mari prieteni Ion Caramitru și Richard Eyre (regizor și directorul Naționalului britanic), am cunoscut scriitori, regizori, scenografi, critici de teatru din Anglia, Irlanda și Scoția. Unora dintre dramaturgi le-am tradus piese pentru scenele noastre.

De neuitat este întâlnirea cu Sarah Kane pe care am prezentat-o în premieră publicului român în 1994, cu ocazia spectacolului-lectură cu celebra Blasted, șocul mondial al perioadei. Publicul londonez, ca și critica, au pus-o mai întâi la zid: cum îndrăznește o fată de 23 de ani să ne arate ororile-astea, cum a putut celebrul teatru Royal Court să o pună în scenă? Lumea ieșea din sală, împreună cu ea și ayatolahul criticii teatrale engleze, Michael Billington, un super-profesionist pus atunci față în față cu propriile limite. L-am cunoscut la un moment dat și am corespondat, având noi și o pasiune comună: Harold Pinter.I-am mai tradus apoi 4.48 Psychosis, piesă dificilă care cere o actriță specială. Am discutat cu Sarah și la Londra despre asta, dar și despre cum rezistă valului de ostilitate. Îi săriseră în apărare, însă, doi mari scriitori: Harold Pinter și Edward Bond, care, cu 30 de ani înainte, „pățise” și el același lucru cu piesa The Stone (lapidarea unui bebeluș). 1964 (Bond) și în 1994 (Kane) un subiect teatral ajungea pe prima pagină a cotidianelor naționale! Ce vremuri!

Un alt autor, special și el, dar altfel, este Martin Crimp căruia i-am tradus trei piese, prima, Piesă cu repetiții, prilejuind un spectacol (cred că debutul regizoral) absolut remarcabil al tânărului Theodor Cristian Popescu la Naționalul din Târgu Mureș. La premieră a participat și Martin, un tip sensibil, o minte extraordinară, stânjenit de atenția care i se acordă. Mi-am dat seama mai târziu că stânjeneala asta e autentică. Turneul de la București a avut o sală arhiplină căci se dusese vestea despre noutatea textului și factura specială a spectacolului. Martin Crimp va fi la București în octombrie. Nu ne-am mai întâlnit de la premiera din 2005, de la Nottara, realizată cu curaj de Silvia Ionescu, a piesei The Treatment. În același an avea premiera și Atentate la viața ei, în regia lui Peter Kerek la Arad. Martin este și un foarte apreciat autor de dramatizări după texte clasice, dialogul său cultural-intelectual cu mari opere fiind o altă „marcă” a creativității sale.

Am tradus din mari autori pe care nu i-am întâlnit: Harold Pinter, în primul rând, căruia voiam să îi public primul volum de teatru în România, proiect care a eșuat, din păcate, și nu din vina mea. Am corespondat atunci cu el, cu Michael Billington care pregătea Biografia lui Pinter (o operă extraordinară); Howard Barker, cu un text extraordinar (dinamica relației Artist-Putere), Scene dintr-o execuție, pus în scenă de Theodor Cristian Popescu.  Apoi autorii de texte comice, care au succes și azi la noi: Willy Russell, cu Cocoșei și puicuțe (regia ingeniosă a lui Vlad Massaci), Ray Cooney (Prins în plasă) care îi prilejuiește lui Cristian Ioan spectacole apreciate de public, Martin McDonagh cu Infirmul din Inishmaan, în regia remarcabilă a lui Szabo K. Istvan.

Nu pot să nu evoc experiența nu numai plăcută, dar și solicitantă în mod special, adevărata experiență, de fapt, pentru un traducător, a lucrului în co-autorat cu Victor Ioan Frunză la versiunea scenică a celebrei piese shakespeareane Nevestele vesele din Windsor, unde am  tradus fragmente din actele I-IV, și am revizuit versiunile Dragoş Protopopescu, Vlaicu Bârna ale textului. Victor este, astăzi, un magician al lucrului cu actorul pe text în scenografiile inspirate ale Adrianei Grand.

Fiecare traducere are istoria ei., firește. Revăzându-mi unele carnete vechi, găsesc circumstanțele, anecdotica fiecăreia. A traduce o piesă de teatru este un drum inedit: nu numai că e vorba de performanța lingvistică, filologică, ci și de cunoașterea celuilalt, a regizorului. Cred că o piesă de teatru tradusă în română nu este numai o „trădare” a originalului, dar și șansa răscumpărării păcatului originar. Aveam să văd asta și când, o singură dată (dar nu voi uita), am lucrat cu o vorbitoare nativă de engleză la subtitrarea unui spectacol care venea de la Londra la București. Subtitrarea pune probleme nu numai de traducere, ci și de dramaturgie a textului pentru scenă, dramaturgie a spectacolului și poziționare vizuală a usportului tehnic. Punerea azi, fără grijă pentru arhitectura spectacolului, a afișajului electronic al subtitrării, diminuează impactul.

Desigur, am mai tradus și lucrări „teoretice”. Celebra Spațiul gol  de Peter Brook, primul guru al teatrului european de după război. Traducerea avea să fie solicitată ani de-a rândul de oamenii de teatru. Sau Teatrul provocator. Kama Ginkas regizează de  John Freedman (cu Andrei-Luca Popescu). M-a interesat încă de când am înființat editura UNITEXT a UNITER, în 1993, să dezvolt colecții, serii editoriale cu traduceri din cărți importante pentru teatrul contemporan. Și am reușit, ca editor, împreună cu soția mea, Elena Popescu, ea însăși o foarte bună traducătoare din franceză și care a însemnat enorm pentru existența editurii în acea perioadă, să oferim mediului teatral literatura de specialitate de care aveam toți atâta nevoie.

Traducerile sunt un teatru al meu în măsura în care este și un teatru al regizorilor și al actorilor care au lucrat pe traducerile mele. Am fost mulțumit atunci când actori/actrițe îmi spuneau direct  ce mult le-a plăcut cum „suna” replica în română. A traduce bine în română înseamnă și a permite actorului/actriței să spună bine în română textul. Țin foarte mult la asta cum sunt și regizori și regizoare care acordă o atenție specială acestui fapt. Prin asta, oamenii de pe scenă fac și o educație a vorbirii în limba maternă, sigur, în varianta ei de scenă. Nu v-ar plăcea să auziți o română (sau maghiară, germană) clară, limpede, cu accente și frazări care să îți transmită sensul integral și imediat? Eu încă cred că teatrul are mult de făcut la noi din acest punct de vedere. Când limba e stricată în continuu, se mai strică și logica din spatele ei, expresivitatea ei ia contururi ciudate și nu mai vezi clar omul întreg, ci o ființă parțială, înghețată în smârcul lingvistic al zilei. Forța teatrului ca act expresiv verbal stă și în ce îi dă publicului să audă seară de seară. Furați de vizual, uneori uităm de tot de auditiv, de sonoritatea comunicării noastre clare, de zi cu zi.

Ce am tradus? Să vedem.

  • Howard Barker, Scene dintr-o execuţie / Scenes from an Execution, 1994, 73 pag., dactilo, TN Cluj , r. Theodor Cristian Popescu
  • David Hare, Luminatorul/ Skylight, 1996, 81 pag., dactilo, pentru Teatrul „C.I.Nottara”, la sugestia lui Ion Caramitru.Nu s-a mai realizat.
  • Harold Pinter, Colecţia/ The Collection, 1988, 32 pag, dactilo, apărută în Almanahul Thalia, editat de ‘România literară’, 1989. Cred că încă nu e reprezentată.
  • Edward Bond, Piatra/ Stone, 1989 (decembrie 17), 1989, 35 pag., în manuscris !
  • Sarah Kane, Şocant/ Blasted, 1995, 50 pag, dactilo, workshop în cadrul British Season la Bucureşti, 1995, în prezenţa autoarei, repr. Teatrul Arca, 2008, regia Szabo K.Istvan
  • Harold Pinter, Gara Victoria/ Victoria Station, 1987, 9 pag., în manuscris!
  • Martin Crimp, Piesă cu repetiţii/ Play with Repeats, 1992, 71 pag., dactilo, TN Tg.Mureş şi Teatrul Inoportun, regia Theodor Cristian Popescu
  • Martin Crimp, Scenariul / The Treatment, 1999, Teatrul „C.I.Nottara”, 25 sept. 1999, regia Silvia Ionescu, publicată în col. T.Nottara-Best Print, 1999
  • Robert Anderson, Ştiţi că n-aud cînd curge apa/ The Footsteps of Doves, I’ll Be Home for Christmas, I’m Herbert, 1995, 54 pag., dactilo, pentru Teatrul de Comedie, la solicitarea lui Th.C.Popescu. Nu s-a mai realizat.
  • Martin Pownall, Master Class, TNBucureşti, 1995, regia Dinu Cernescu
  • Willy Russell, Cocoşei şi puicuţe/Stags and Hens, TT Piatra Neamţ, regia Vlad Massaci, 2000
  • Martin McDonagh, Infirmul din Inishmaan, 2004, repr. T „Maria Filotti” Brăila, regia Szabo K. Istvan
  • Gareth Armstrong, Shylock, T “Sică Alexandrescu” Braşov, (comandă pentru proiect în regia lui Claudiu Goga, 2003 – nu s-a realizat încă). Ba s-a cam…realizat la Comedie, în 2017, în regia și cu Horațiu Mălăele, dar…fără menționarea pe afiș a traducătorului!
  • Martin Crimp, Atentate la viaţa ei, T S Arad, regia Peter Kerek, 2005
  • Sarah Kane, Psihoză 4.48, T Act, regia Tudor Ţepeneag, 2004
  • Ray Cooney, Prins în plasă/ Caught in the Net, comandă TN Tîrgu Mureş, 112 pag., 2005
  • William Shakespeare, Nevestele vesele din Windsor, coautor al versiunii scenice a textului, traducere a unor fragmente din actele I-IV, revizie versiunile Dragoş Protopopescu, Vlaicu Bârna, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul de Stat Oradea, premiera 19 noiembrie 2005

 

 

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *