Artele Educației, Generale, Reacție rapidă

Absențe motivate?

La Școală funcționau – poate și acum –  „absențele motivate”. Ca să nu fie afectat cuantumul de prezențe, aduceai hârtii doveditoare în cazul în care absentai de la ore. Ele motivau absența. Desigur, în politică, în guvernare nu funcționează așa ceva. Nimeni nu te obligă să fii prezent. Dar poziția, funcția publică pot. Dacă le respecți. De Ziua națională a Franței, trio-ul de legendă al politicii românești recente, compus din o femeie (dna prim-ministru) și doi bărbați (președintele Camerei și președintele Senatului), lipsește, ca și de Ziua Statelor Unite, de la ceremonia, sărbătoarea anuală. Dacă la Washington sau Paris, Ziua națională a României ar fi tratată la fel – de fapt, nu știm cum e tratată, cine sunt și de la ce nivel cei care onorează cu prezența invitațiile statului român – sunt sigur că asta ar da satisfacție tuturor: și populișilor, naționaliștilor („cum își permit să nu ne bage în seamă nenorociții ăia?”) și europeniștilor, cu vederi liberal-progresiste („bine ne-au făcut, să vadă ăștia că ăsta ne e locul!). Pe cei care sunt total de acord cu vorba campaniei publicitare tangentă cu Centenarul Marii Uniri, atât de inteligentă și patriotică, unde e înscris în cromatica tricoloră mesajul:

Cum serbăm noi Centenarul

Dacă nu-ncingând grătarul? 

s-ar putea ca problema de mai sus să nu îi intereseze. Din motive binecuvântate de propriul pântec.Ei și ele vor fi mereu prezenți la chemarea grătarului. Nu vor absenta nemotivat niciodată. Nimic de acuzat aici. Dar pe cei și cele care nu văd nimic onorant în a fi prezenți/ prezente la sărbători naționale ale unor state care sunt importante pentru România, ce-i poate scuza? De ce se poartă ei și ele ca oameni care nu au bunul simț de a face față rolului, funcției lor? S-ar putea spune rapid: pentru că nu îl au. Bunul simț, nu funcția. De aceasta beneficiază tot timpul. Bunul simț, însă, nu le aduce nimic. Nici măcar un grătar. Numai ideea că trebuie să se comporte civilizat, să converseze în vreo limbă străină, să se miște coerent, cu naturalețe, să fie politicoși cu cei și cele pe care îi/le întâlnesc, să profite de împrejurare pentru a înscrie un punct pozitiv pentru România, s-ar putea să îi/le obosească. Le cere prea mult. Mai bine nu ne ducem. Să ne slăbească, ăștia cu ifosele lor care trebuie să ne spună de fiecare dată cum trebuie să facem ceva în spiritul democrației! Vom serba cum-necum și Centenarul ăsta. Al doilea încă nici n-a-nceput. Atunci, toți adulții de azi  vom fi absenți motivat.

Standard
Generale

Un veac de…Centenar

Inaugurăm Cercul de lectură aplicată pe seama noastră. Prima lectură, Un veac de singurătate, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Mulți au fost fermecați de lumea aceea unde anul se măsoară cu ceasul iar un ceas poate fi un secol. Oricum, veacul, aici, înseamnă o sută de ani. De singurătate. Scriitorul vede istoria ca un act magic al timpului. Cum fac și alții, care nu sunt scriitori.
Dacă ne gândim la Centenarul Marii Uniri, știm că anul acesta ni s-a împlinit centenarul. Sunt acte, acțiuni, cărți care ne dovedesc aceasta. Noi ne-am născut în această Românie care serbează azi un centenar. Cum? Cu durere, aș zice. Căci despre bucurie, mai avem de așteptat alți ani de…singurătate.
Datinile din străbuni, aritmetica și bunul simț ne arată că un centenar se serbează/comemorează, de regulă, o singură dată, adică la …o sută de ani după. Sau, dacă a trecut mai mult timp, se serbează și prin cumul, două-trei-patru centenare, deodată. Oricum, fiecare sută de ani se serbează distinct. Serbarea e mai mare când se cumulează mai multe sute. Noi suntem la primul. Dar acum, Centenarul Marii Uniri, prin viziunea de commedia dell’arte a actorului-ministru al Culturii, se prelungește până în 2023. Mâine- poimâine e Aprilie și…nimic. Un Centenar al nimicului, din păcate. Căci nu se întâmplă mai nimic. Din teritoriu, au venit mii de „proiecte”, de „idei”, dar a înțeles și ministrul Culturii că sunt o aiureală, și le-a anulat. Apoi, i-a demis pe unii funcționari  care nu și-au făcut treaba. Bani sunt. Proiecte, încă nu. Ce se întâmplă?
Se întâmplă ce s-a mai întâmplat și când a fost/este vorba de șosele, drumuri, poduri, tavane, toalete școlare, stoparea violenței în școli, în familie etc. S-au cheltuit sute de milioane de euro pe…nimic. Căci nimicul e aici, e peste tot și ne însingurează tot mai mult. De aceea, părăsirea țării, temporar sau definitiv, e la ordinea zilei, a anilor, de fapt, ca și cum un popor întreg se simte amenințat de o invazie, de triburi străine hulpave, ce doresc nimic-irea noastră. Dar, atenție, triburile acestea vorbesc aceeași limbă ca și noi. Cum de sunt ele străine? Ce le mână în luptă? În niciun caz ce i-a mânat pe cei care au crezut și s-au luptat pentru o Românie care azi, iată, e în ingrata situație de a nu-și putea serba centenarul. Primul, de altfel. Ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare cinstită, cu idei bune, cu activarea unor resurse care nu lipsesc în nicio regiune istorică din România, cu o viziune despre trecut, dar și cu o privire încrezătoare spre un viitor, ale celor care trăiesc acum, aici, a devenit un chin guvernamental, o „pedeapsă” calendaristică!
Nu înțelegem de ce dl. ministru și guvernul tot, nu dau un ordin pe țară: se vor îmbrăca doamnele și domnii români în port tradițional, radiourile și televiziunile vor difuza numai muzici populare iar zilnic partidele vor trimite vorbitori în public să cuvânte despre Marea Unire. Nici n-ar costa mult. Și, dacă mai e timp, vom și sărbători. Haideți, că nici nu trebuie prea multă minte pentru asta! Dacă mai cereți, „în teritoriu”, proiecte și idei, ele vor fi tot cele de dinainte de 1989. Dar știe guvernantul ce face. Oricum, e un…paradox”: tocmai partidul care promovează iia, care e cu poporul, care…tocmai el să eșueze la patriotism!? E cam tare. Speculăm, însă, că guvernul s-a inspirat din „Un veac de singurătate” unde centenarul e…altfel, e o sută de ani, nu o dată fixă. Ce vedem e că tichia ministerială îl acoperă treptat pe titularul de la Cultură. E un număr de iluzionism guvernamental. 
Centenarul, deci, se amână până la o dată ce va fi anunțată ulterior.
Standard