Generale

Scufița neagră. She’s Done It Again!

Istoria cu Scufița roșie o știți. Nu o mai reiau. Se termină cu bine. Au scris-o Frații Grimm. Niște străini pentru restul lumii de dincolo de hotarele lor.

Scufița neagră este creată de mai mulți frați care nu știu, firește, de Tarantino sau de frații Cohen. Ei știu însă de Sergiu Nicolaescu. Nu se termină cu bine. Istoria asta e scrisă de noi, nativii, de aici, pentru care lumea se sfârșește, de regulă, la ușa casei. Ce e dincolo e pădurea, e lupul. De aceea, când ieșim, de regulă, închidem ochii. Și mergem, orbește, și, când nu mai rezistăm, ne întoarcem acasă, deschidem ochii și, ce să vezi?, nu ne-am mișcat, n-am ieșit, am rămas aici, pe loc. Căci acolo sunt străinii.

Faptele. Etapa culturală. În decembrie trecut, ministerul Culturii nu reușește să convingă pe aleșii neamului din Comisia de Cultură a Camerei Deputaților să obțină cinci milioane lei pentru demararea proceduriii de achiziției a celebrei opere brâncușiene, Cumințenia pământului, cum am scris aici. Relația noastră cu Brâncuși e, poate, la fel de ciudată, ca și aceea cu Eugène Ionesco, român plecat, stabilit în Franța, cunoscând celebritatea în afara țării de origine. Ni-i revendicăm, totuși, pe acești români „străini” așa cum facem aproape cu toți cei care au avut cariere strălucite în cultura universală. Sunt „străinii” noștri. De o modernitate extraordinară pe care nu mulți dintre noi o înțeleg. Eșecul din decembrie e urmat de ideea subscripției publice care ar avea ca menire solidarizarea românilor în jurul valorii brâncușiene. Protejarea propriilor noastre valori este, însă, tocmai ce ne reproșăm noi, mai tot timpul, când spunem că nu știm să le apreciem. Cel mai adesea, însă, atunci când acestea au rămas în țară.

În ianuarie are loc la București, în pripă, o discuție organizată de o structură a criticilor de teatru, la care participă oameni de teatru, de operă, câțiva bibliotecari, critici de teatru, actori. Și ministrul de resort, cu un consilier pe zona teatrului. Tema: dezbaterea publică a unor anunțate măsuri privind schimbări ale cadrului legislativ privind managementul instituțiilor de spectacol. O imperfecțiune, două ale organizării dezbaterii au inflamat de la început câteva spirite, între care și pe al unui fost ministru al Culturii. Discuția a arătat clar că în posturile de manager/director ale instituțiilor de spectacol nu sunt doriți cei „din afară”, adică din afara studiilor de teatru, muzică. Argumentul, în rezumat, ar fi că nu poți conduce o instituție dacă nu ai studii din domeniul de activitate  al instituției. Pentru că: o instituție de spectacol e altceva, are un specific. Ca și un spital, de pildă: el n-ar putea fi condus de cineva din afară, care nu e doctor, să spunem.

O figură marcantă a PNL cere demisia ministrului Culturii pentru că, formulez în limbajul cripto-comunisto-fesenisto… al anilor iliescieni de început în democrația noastră, acesta ar fi antamat cu Vaticanul o cedare parțială a administrării clădirii celebrei noastre Biblioteci Batthyaneum. Ceea ce ministrul a dezmințit, amintind însă că noi nu putem îngriji de clădirea aceea, e nevoie de bani europeni, dar situația legală a clădirii nu e încă limpezită. Ideea că alții ar trebui să intervină în patrimoniul nostru a dat frisoane, deci. Ne iau din patrimoniul nostru. Pentru că, se știe, noi ne batem strajnic să îl apărăm și, în genere, să ne apărăm valorile umane, culturale, mobile și imobile.

Ceea ce s-a întâmplat de curând la Opera Națională din București readuce în  prezent celebrul strigăt tot din perioada iliesciană de început a noii noastre istorii: „străinii afară, afară din țară”. Faptul că o celebră balerină din România este implicată prin aducerea unui foarte cunoscut coregraf străin (acesta mai vine și cu dansatorii lui), în vederea modernizării repertoriului, stârnește mâlul xenofobiei unora împroșcat în mod public. Ministrul de resort nu e atent, se grăbește, face câteva numiri prin care crede că limpezește apele. Nu știe că mai rău le-a agitat.  Efectul e scindarea agresivă a personalului, de o parte ai noștri, de cealaltă parte, străinii. În București, capitală a unei țări europene, se aude strigătul „străinii, afară din țară”.

Episoadele de mai sus fac parte dintr-un serial mai lung. S-ar numi: Cultura noastră e numai a noastră. Oricine vine la noi să ne învețe, să ne dea din cultura lui, e suspect. Ăștia n-ar face ca un ministru de-al nostru care, în delegație în străinătate cu prim-ministrul în frunte, dădea telefon seara să îl invite la o slăninuță, cu ceapă și-o țuică. (Le-a luat cu el, peste mări și țări, vă dați seama, mai rău ca Scufița Roșie.) Nouă ne plac obiceiurile noastre, dar nu ale lor. Teatrul românesc post-decembrist a mai înregistrat astfel de situații, ca și Opera Națională: Andrei Șerban s-a ilustrat în ambele.

Ministerul uită sau nu știe că interpreții, artiștii scenei, în genere, nu sunt funcționari. Modul lor de a funcționa într-o instituție este, întrun fel, precum funcționează facultățile de teologie ortodoxă, au dublă subordonare: Ministerul Educației și BOR. În cazul scenei: autoritatea locală/centrală și talentul de a lucra cu propriul corp. Relațiile interumane conservă străvechiul instinct de „breaslă”, de „castă” al marginalului care a fost/este Artistul dintotdeauna. Puterea și Biserica l-au ostracizat cât s-a putut până când, cu greu, premodernitatea și civilizația urbană le conferă un statut. Acest statut nu e limpede nici acum în România. Dacă vrei să faci o lege a Culturii care să cuprindă toate instituțiile de cultură, eșecul e după colț. Căci problema e a instituțiilor de spectacol. E lupul care, din neatenția Vânătorului (n-ați uitat, nu?) va face din Scufița roșie, încrezătoare, o Scufiță neagră, obtuză, impermeabilă la schimbare, xenofobă.

Mediul artelor vii e refractar, în genere, la schimbarea care e susținută propagandistic, exclusivist, clamată ca noua Mecca, noul Ierusalim spre care vom merge toți. Ca să aduci un director, regizor străin să lucreze aici, terenul trebuie să fie pregătit, nu e ca în literatură, să spunem, unde lansezi pe piață un nou autor sau ca în film unde, și exemplul românesc e indicativ, publicul a rămas în urma ofertei. Artele vii, Teatrul, Opera sunt cel mai bun conductor al întâlnirilor culturale, al beneficiului reciproc. Străinii se întâlnesc și ajung să comunice prin limbajul Artei pe care îl fac transmisibil Publicului român. Toți sunt străini, la început, românii străinilor, și invers. Dacă în mediul de business, în corporații, filialele sunt uniformizate prin modele agreate de către Centru, străinul fiind acceptat căci e parte din cultura organizațională în care sunt instruiți toți, în artele vii situația e deosebită căci ea exclude uniformizarea și cere, în schimb, afirmarea specifică a creativității și originalității. Există creativitate și originalitate și în business, firește, iar „revoluția” Apple, de pildă, a demonstrat-o. Diferența e, însă, că Apple te face „prizonierul” brandului în timp ce spectacolele bune ale unui brand teatral (Teatrul Act, să spunem) sunt  eliberatoare, distincte, originale. Cultura națională, publicurile se îmbogățesc întotdeauna în urma acestor întâlniri între străini. Lumea devine mai mare decât țintuirea în propria bătătură. Oricum, nouă ne place mereu să ne întoarcem acasă. Dacă ne întoarcem cum am plecat înseamnă că slănina-ceapa-țuica… n-au fost în zadar. Nu am nimic cu astea trei, dar nu e bine să credem că sunt biserica noastră identitară. Ca și mămăliga.

Faptele. Etapa politică. Publicurile din Europa intră încet, dar sigur, într-un proces de radicalizare în ce privește prezența, invazia străinilor. Acțiunile concertate ale valurilor de emigranți care au o unică țintă: Europa, seria de atentate din mari orașe europene modifică, prin reacție, eșichierul politic. Prezența tot mai vizibilă a partidelor de extremă dreapta e un semn la fel ca și reverberațiile acestei prezențe în administrațiile centrale și locale ale statelor europene. Electoratul se repoziționează, uneori cu rezultate surprinzătoare ca în Franța, de pildă.

S-a întâmplat și la noi, cu redistribuirea electoratului după dispariția lui Corneliu Vadim Tudor, eșuarea în penitenciar a lui Dan Diaconescu, doi corifei ai naționalismului-populist agresiv, cu accente anti-semite, xenofobe, carea au lăsat un gol. Tot mai multe voci spun că recenta propunere a d-lui Marian Munteanu la cursa pentru București pare să umple acest gol. În ciuda dezmințiriii date de propunători. Motivația dată acestui număr de iluzionism politic (de la Bușoi la Orban, ambii dispăruți electoral foarte repede) e că cel scos acum la luminile rampei e un simbol al societății civile prin acțiunile sale din aceiași ani iliescieni pomeniți. Nimeni nu explică ce știe să facă acest simbol. În ce constă valoarea sa ca primar general? Care e relația sa cu societatea civilă? Poate există, dar e discretă. Să ne aducem aminte: bucureștenii îi aplaudau pe minerii care îl băteau pe d-l Munteanu în 1990. Îl apreciază acum bucureștenii pentru ce-a fost atunci, pentru ce a urmat (episodul Virgil Măgureanu)? După două decenii în care nu s-a mai auzit nimic despre domnia sa? Pînă acum, în ianuarie, când a înființat o structură care să-l legitimeze din nou pe scena politică. Ideile domniei sale sunt…vechi. Ce are liberalismul cu naționalismul ortodox ar fi greu de explicat: poate, numai, prin recredibilizarea inițialei a doua din numele PNL, căci despre a treia nu are sens să mai comentez. Profilului senzațional căci simbolic al candidatului de acum va defila sub steagul țării și al UE? Sau va fi vorba de un singur steag și harta României ca în orice școală dinainte de 1989?

Între cele două etape, culturală și politică, există legături. Ele se profilează pe măsură ce erorile politice, dar și de management guvernamental se înmulțesc. Vor urma concursuri pe post de manager/director la instituții de spectacol. Și până acum concursurile erau cu „dedicație” (simili)politică. Ce va fi acum? Grupurile independente care au o viață dificilă, oricum, vor mai continua efortul de a fi considerate parteneri ai actului cultural ca și companiile bugetare? Programele lor, dar și ale bugetarilor, care includ cooperări internaționale, vor ține cont de climatul nesigur pe continent acum? Cred că artele spectacolului pot da un răspuns credibil astfel încât Scufița neagră să nu mai apară din nou. Dar e nevoie ca arta politicii să nu își îndepărteze publicul și să nu mai greșească. Experimentele în politică acum pot avea consecințe grave. Numai cele din cultură reușesc, dar când se clasicizează. Brâncuși și Ionesco, cei doi români-străini sunt în patrimoniul universal.   „Cumințenia pământului” e din marmură franceză iar cam tot ce a scris Ionesco e, la fel, într-o limbă străină. Ei sunt și ai noștri. 

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *