Artele Educației, Plagiat

Lumea academică a plagiatului. Fără mască

Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

O fraudă și o mare problemă. Plagiatul nu este o faptă care implică, în varianta des întâlnită, numai două persoane: cea care a plagiat și cea după care a plagiat. Plagiatul este un furt de „conținut”, publicat sau nu. „Furt” înseamnă să iei din „conținutul” altuia (un „autor”) sau din online (chiar și fără autor) și să îl acreditezi ca fiind al tău, tu fiind „autor” și obținând, prin actul comis al cărui rezultat l-ai folosit, un tip de beneficiu sau mai multe.  „Conținut” înseamnă text, grafice, tabele, etc. Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

Multe din cauzele, problemele, dificultățile de recunoaștere  în speța furtului intelectual numit plagiat apar în foarte multe lucrări științifice. Există o întreagă bibliotecă dedicată acestui flagel al lumii intelectuale, academice. Lumea academică a plagiatului înseamnă victime. Cineva a furat conținut de la altcineva. Victima are un șoc când descoperă furtul. După un timp sau poate chiar mai repede, comunică furtul structurilor academice sau editoriale. Din acest moment începe un joc între acestea și lumea avocaților. Joc, adică, încercarea de a scoate sau nu la lumină adevărul și a permite sancționarea în consecință. Ca în orice astfel de situație, nu contează că persoana a comis o crimă, ea trebuie să fie apărată corect, cu argumentele legii. Numai că legea nu (prea) știe ce este plagiatul. Plagiatorul poartă o mască până la momentul demonstrării plagiatului comis. 

foto avisdexperts.ch

foto avisdexperts.ch

Un expert și o carte. Sunt oameni care încearcă să facă lumină în această confruntare dură între universitate, editori și tribunal. Michelle Bergadaà este profesor la Universitatea din Geneva, un foarte cunoscut expert în chestiuni de plagiat și integritate academică. De mai mulți dezvoltă un site, Responsable, consacrat eticii și integrității iar, din vara anului trecut, construiește un Institut internațional al cărei președinta este: Institutul internațional de cercetare a fraudei și plagiatului academic, cu sediul în Geneva. Cartea ei, Le Plagiat académique. Comprendre pour agir (L’Harmattan, 2015) analizează cu precizie constituentele plagiatului în lumea academică, relațiile compromise, comportamentele deviante. 

Structura cărții e poartă larg deschisă către evaluarea a CE este plagiatul academic („Apréhender la gravité du plagiat”), a CUM se manifestă (L’évolution du comportement plagiaire”), a TIPOLOGIEI plagiatorilor și nevoia de norme („Profils de plagieurs et besoin des normes”), a trecerii de la VORBE la ACȚIUNE („Quand parler c’est agir”). Autoarea oferă următoarea definiție a plagiatorului: el/ea „este un delicvent al cunoașterii, tot așa cum există delicvenți rutieri sau sexuali”.Consecința acțiunii unui plagiator este că fapta sa va avea un „impact asupra altuia, fie că acesta e autorul sau cititorul, dar și asupra unui sistem în care el funcționează.”(p.23) La noi, s-a discutat destul de puțin (dacă?) despre efectul nociv al unui comportament plagiator, despre efectele și consecințele unui plagiat demonstrat. Credem, preferăm să restrângem raza de acțiune a plagiatului numai la cei puși/puse direct în cauză. Ceea ce este eronat. Consecințele sunt mai numeroase și mai complexe.

O afirmație a autoarei, produsă de la început, și similară, în bună măsură, cu cele ale altor experți sau decidenți din Educație (unii ne-am pronunțat în această privință la reuniunea ETINED de la Strasbourg din noiembrie 2016), mi se pare nu numai precisă, ci și îngrijorătoare:

” Suntem tot atât de dezarmați ca și legiuitorul, căci nu există astăzi nici o cartă deontologică generică a disciplinelor noastre academice, nici o lege universitară comună, nici directive explicite pentru integritate în instituțiile și asociațiile noastre, nici organe de înregistrare a plângerilor și de mediere între plagiatori și plagiați la nivel național și internațional”. (p.29)

Implicații și consecințe. Implicațiile unui act de plagiat sunt mai numeroase decât apar la prima vedere. El pune sub semnul întrebării, virusează credibilitatea Educației și Cercetării. Ce încredere poți să ai întrun sistem unde unii profesioniști comit astfel de fapte? Și unde numărul lor este egal cu cel al celor dovediți, nu cu cel real? De ce nu sunt puse în operă instrumente clare, eficiente de educare și prevenție în domeniul fraudei academice. În mod real, nu deghizate sub masca „managementului calității”.

Consecințele unui comportament plagiator, în accepția lui Michelle Bergadaà, se referă la mai multe aspecte. Plagiatul este furtul unei creații originale, este un fals față de dreptul fundamental al cititorului, atinge dreptul ulterior de a publica al autorului, videază sensul unei opere (prin bricolare, patchwork), este o fraudare a sistemului, incită la o cercetare superficială (sloppy research), provoacă disfuncții revistelor științifice, inhibă cercetătorii competenți, atinge imaginea instituțiilor noastre, provoacă costuri mari în vederea eradicării. Interesant, autoarea afirmă un adevăr (la care subscriu) ieșit din comun în ce privește ratingul academic: clasamentele importante, precum Shanghai, nu are „criterii pentru a recompensa instituțiile care instalează mecanisme solide de prevenție și sancționare a plagiatului”!

Cartea lui Michelle Bergadaà evocă și analizează etapele unei expertize laborioase în cazul plagiatului și fraudei academice, în general. În bună măsură, dificultatea majoră a parcursului de expertiză constă în identificarea tipului de comportament plagiator. Urmează pași necesari, importanți: examinarea legislației în vigoare, utilizarea softurilor anti-plagiat (care „nu produc probe formale sau cuantificate ale plagiatului”, ci numai raportul de similitudine a textelor), care este modul de operare al unui plagiator, identificarea lucrărilor sursă folosite de plagiator și citarea lor, descoperirea „semnăturii” plagiatorului care permite apoi, plecând de la plagiatul descoperit să extinzi analiza, mergând înapoi la alte lucrări ale plagiatorului, evaluarea consecințelor comportamentului plagiator și, în final, măsurile reparatorii.

Autoarea nu are ezitări în a semnala malformările educației și cercetării în zona academică. Cerința fundamentală de a publica articole științifice, cărți, în vederea „recunoașterii” prin „factorul de impact” este văzută de autoare ca una care nu privește atât producerea de cunoaștere cât mai ales mai buna poziționare în sistem, cu avantajele care decurg de aici. Cazurile pe care autoarea le descrie sunt exemplare în sensul că dezvăluie o realitate viciată moral și care pune efortul onest și construcția academică etică într-o poziție sensibilă, delicată.

Care este scena? În cazul nostru este universitatea. Evoluăm pe această scenă regizați de o legislație pe care prea puțini o cunoaștem. Pe care prea puțini suntem în măsură să o amendăm. Deși, în multe privințe, toți îi suportăm prevederi proaste, defecte, fără consistență, fără o viziune clară privind scopul Educației. Suntem mulțumiți cu „rolul” nostru. Ca și actorii angajați cu contract nedeterminat, statul de funcții pare un scut în spatele căruia ne vedem, cum știm, de treabă. Când scutul e izbit, tremurăm. Nu vedem dincolo de el. Nu vedem că studenții noștri sunt și ei/ele în spatele unor scuturi: mulți/multe nu vor decât diploma, indiferent cum o obțin. Indiferent? Cred că aici se joacă un mare teatru al imposturii, în această indiferență. Noi stăm bine în spatele scutului, studenții nu ne „deranjează”, oficiem parcursul care se soldează cu eliberarea diplomei.

Fabrici de diplomeCe înseamnă fabrici de diplome? Nu sunt numai universitățile care eliberează diplome false sau on-line, ci și universitățile care nu sunt interesate de valoarea diplomei, de consistența ei. Le eliberează pe bandă. De multe ori, noi nu putem lucra cu fiecare student în parte. Condiționări de sistem ne împiedică. Nu putem – admițând că am vrea, că și suntem pregătiți să facem asta – să stimulăm potențialul de cunoaștere, de creativitate (ah, în curând cuvântul nu va mai însemna nimic!). Să dăm diplomei greutate. Experiențele mele cu studenți din alte locuri, cu studenți Erasmus, îmi arată că lucrurile nu stau mai bine nici în alte țări. Profesori care nu sunt intereați de studenți, studenți care nu sunt interesați decât de diplomă. Rapoarte, expertize internaționale arată că folosirea incorectă a internetului, a amplificat fenomenul golirii de sens a diplomei. De ceva vreme, se iau măsuri pentru corectarea acestei deviații. De fapt, cu ce iese din facultate un student? Angajatorii vor ca ei/ele să iasă cu cunoștințe practice (know-how). Atunci, ar însemna ca misiunea universităților să fie reconsiderată și accentul să se deplaseze de la cunoaștere la aplicația cunoașterii. În consecință, pachetele curiculare și, mai ales, modul evaluării ar trebui schimbate. Cum s-a ajuns ca studenții (un număr semnificativ) să considere facultatea ca un parcurs, o bandă rulantă din care le pică, la trei ani (licența) sau la doi ani(master-ul), diploma respectivă. Cât și cum muncesc în această „fabrică”?

La limita legii sau frauda…legitimă? Mulți studenți cumpără lucrări de pe site-uri specializate în lucrări diverse: referate, lucrări de licență, disertații etc. Proprietarii site-urilor spun că e o activitate…comercială. Legea, în UK, de pildă, recunoaște acest lucru, dar când se ajunge câteodată în instanță, aceeași lege are dificultăți în a încadra frauda.

Câteodată, profesori reciclează vechi lucrări pentru a le oferi contra cost. Uneori, persoane din staff-ul administrativ sunt complice la această reciclare. De fapt, o fraudă. Există și în România. Studenții recurg la „luarea” de pe internet a unor documente pe care le dau, apoi, drept ale lor, totul pentru a „bifa” o obligație pentru cursul x, din semestrul y, în anul universitar z. Profesorul acceptă lucrarea (din indiferență, ignorare sau complice) pentru că „lucrează” și el în „fabrica de diplome”. Dar când vede furtul și reacționează, de multe ori, staful academic e clement, „sunt copii, au greșit”. „Copil care la 20-23 de ani fură. Facultățile, universitățile au un grad de toleranță inacceptabil. Oricum, fac foarte puțin să prevină frauda. Numai existența unei Comisii de etică, a unui Cod etic nu sunt suficiente. Frauda academică e un viciu al sistemului care anemiază integritatea și cadrul etic al acestei lumi producătoare de cunoaștere.

Softurile anti-plagiat. Asistăm iarăși la o mică discuție privind softurile anti-plagiat în România. Ministerul are două, universitățile le folosesc sau le folosesc numai pe ale lor, care costă etc. Nimic despre performanța acestor softuri. Credem, eronat, că ele identifică plagiatul când, de fapt, identifică similitudinile de text. Plagiatul e mai mult decât atât. Softurile nu pot indica comportamentul, tipul de plagiat. Pentru asta e nevoie de o opinie expertă. A omului. Avem nevoie de o strategie coerentă privind prevenția și sancționarea plagiatului. Softurile au performanțe diverse, facultățile au regulamente, ghiduri anti-plagiat diferite, unele admit preluări, similitudini de text de la..4% la 40%!. O problemă care scapă adesea e: nu contează mărimea plagiatului, ci fapta, frauda. O spun cele mai importante lucrări despre plagiat și frauda academică, precum și cea prezentată mai sus.

O nouă filosofie a evaluării studentului.  Mulți universitari, experți în Educație afirmă că o modalitate sănătoasă de prevenție a plagiatului e schimbarea modului prin care studenții sunt evaluați. Numai așa, investind în conținut, realizând modalități de evaluare care să nu mai permită preluarea ilicită de cunoștințe, procedee etc., cerând o folosire inteligență a internetului, e posibilă restrângerea fenomenului plagiatului.Renunțarea la lucrarea de licență, de pildă, e creditată fals ca o modalitate anti-plagiat. E de văzut dacă sunt domenii, specializări unde o astfel de lucrare nu e relevantă ca modalitate de evaluare. Abia după asta poți decide. Dar să crezi că lupți împotriva plagiatului afirmând că e un fenomen general sau prin renunțarea la lucrarea de licență arată, încă odată, plasarea greșită a problemei.

Ar trebui să vedem fața reală, fără mască, a fraudei academice, a pagiatului ca una dintre sursele vidării de conținut a diplomei universitare, a relațiilor de lucru inconsistente, de multe ori, dintre profesor și student. Educația trebuie, cred, așezată într-o ramă etică și de integritate solidă. Ca în construcții, degeaba e cimentul bun dacă nu ai un fier-beton pus corect la fundație, cofraje care să asigure soliditatea construcției. Dar mai vedem oare Educația ca pe o construcție?

 

 

 

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *