Să comunici la vreme de criză e o artă. Iată criza creată de moartea unui polițist. Un om a murit la datorie, se spune, deși încă nu e lămurit dacă era datoria lui să moară la datoria aceea. Deschizând drumul unei coloane a unui demnitar din România. În România. Demnitarul n-a comunicat nimic până azi despre ce s-a întâmplat. Timid, unele instituții ale statului român au comunicat ceva, după câteva zile de la moartea accidentală a unui polițist. Nimic despre ceea ce era esențial: de ce avea nevoie demnitarul de datoria la care a murit polițistul? Cum se numește acea datorie?

A nu știu câta oară vedem că demnitarii comunică prost sau deloc în situații de criză. Care e criza aici? Nu e, cred, cea de comunicare proastă, deși așa pare, ci una de sistem. Sistemul lor. Sunt demnitari care au un ADN mai ciudat: nu pot trăi decât în realitatea creată de legi pentru ei. Ideea că ar putea trăi în realitatea reală, obișnuită, adică aceea în care trăim noi toți, le apare ca o aberație. Plagiate, indemnizații și pensii speciale, coloană oficială în situații de urgență etc.etc., toate sunt realitatea virtuală a demnitarului în care ideea de virtute  e absentă. Iar cea de onoare,  cea de integritate? Lipsesc din ADN.

Evoluția situației, la o săptămână după tragicul incident, reconstituită zilnic prin televiziuni și ziariști, arată cu claritate că demnitarului nu i se poate cere demisia, cerută de civilii pe care nu îi comandă, dar și de polițiștii care spun curajos ce cred. Pentru că el nu are nicio vină că a murit omul acela. El e un demnitar cu coloană numai oficială, ce-i drept, care mergea în noapte, pe ploaie. Cu ce treburi? Treaba lui. Cum e permis să i se ceară explicații? Drept cine se cred  civilii ăștia, cetățenii ăștia? 

Dacă demnitarul ar demisiona, groapa polițistului ar deveni aceea a unui guvern. Dar guvernul face eforturi mai competente decât cei de la Drumuri și Străzi, de a o acoperi. Cum va reuși? Prin apărarea chineză.  E apărarea la care sunt dibaci demnitarii în frunte cu – așa cum am văzut – șeful guvernului: tu îl întrebi în românește și el răspunde: „am impresia că vorbesc în chineză”. Apărarea chineză e refuzul dialogului pe un subiect dat. Refuzul de a comunica uzând de o formulare șugubeață în situații foarte neplăcute. Cum șade bine demnitarului. Chinezii n-au nicio vină. Oblonul tras violent de primul ministru peste groapa polițistului e ca un epitaf nemeritat. Iar demnitarul despre care se vorbește atât? El urmărește mereu interesul național, urgent, pe ploaie, pe vânt, încolo-încoa, și tot așa. Apărarea chineză e infailibilă. Fapt e că realitatea nevirtuală i-a apărut brusc, în față, ca o groapă pe timp de noapte, în ploaie. El a trecut de ea, acela nu. Astăzi a…comunicat. A trecut și de criza asta. „Chinezul” și-a făcut datoria. Iar mortul de la groapă…