PLAGIORAT, s.n., plagiorat-e, doctorat plagiat.

(Invenție lexicală născută firesc de vremurile noastre)

Cine s-ar fi gândit, în 2012, când plagiatul Ponta zguduia opinia publică, lumea academică, sfera politicii, că, după 3 ani, într-un interval scurt de timp, iată, a început …Daciada politică a plagioratului. Inițiative ale unor parlamentari (textele lor nu sunt încă disponibile), din partide diferite, propun lucruri pentru care nu numai că îți trebuie expertiză, ci și timp pentru a vedea dacă ceea ce se propune este legal, iar, dacă e legal, e benefic, și dacă da, pentru cine și pentru cât timp. Să ne înțelegem: mă bucură că, în sfârșit, reprezentanți ai clasei politice par să înțeleagă că s-a îngroșat gluma cu malpraxisul academic, cu plagiatul din doctorat, cu, pe scurt, „plagioratele” demnitarilor și nu numai. Problema e: oare știu ce fac, dincolo de buna intenție?

Unii cer realizarea unui Registru Național cu toate lucrările de doctorat, masterat, licență, referate și analize-expertize și etc. astfel încât să nu mai existe plagiat. Cum așa?! Sunt țări unde legislația protejează dreptul de autor și în cazul lucrării de doctorat ori dacă o pui în online, ea devine publică, ceea ce e ok, dar cum va mai funcționa dreptul de autor când autorul tezei va vrea să o publice la o editură? Autorii inițiativei vorbesc și de un soft anti-plagiat care va rezolva problema identificării plagioratelor. Un soft funcționează la parametri adecvați dacă el e gândit în funcție de următoarele situații: limba în care operează, tipul de identificare a textului etc. Dacă operează în română, el nu va putea detecta plagiatul prin traducere dintr-o limbă străină, de pildă. Și multe altele. Între a fura o salată de pe tarabă și a fura o idee bună, cum formula unul dintre inițiatori, nu e nicio deosebire, susține domnia sa. E una enormă: salata costă iar fapta penală e în funcție de asta și de prejudiciul creat, în timp ce ideea bună nu costă, căci  nu are materialitatea obiectului, a lucrului cu prețul atașat, dar poate crea prejudicii aduse dreptului de proprietate intelectuală sau dreptului de autor. Domnul a vrut să egalizeze instanțele furtului, adică, ori la piață, ori la universitate furtul e același. Nu e chiar așa. Ce ar spune domnul despre furtul unei națiuni sau despre cum un guvern, prin deciziile sale proaste și climatul inadecvat instalat, favorizează furtul pe scară industrială? E-același lucru? Parcă nu.

Unii cer ca „plagioratul” să fie asimilat înșelăciunii și autorul pedepsit cu închisoarea. Argumentul e că, pe baza plagioratului, respectivul a avut avantaje profesionale, materiale etc. Acum, cel care a comis un plagiorat și a primit titlul de doctor, sau are lucrări publicate, dar dovedite ca plagiate, cu care, apoi, a candidat la un concurs pe post didactic, de pildă, e vinovat, desigur, dar nu singur. Cariera construită pe plagiate sau plagiorat a fost favorizată, au fost comisii, coordonatori științifici care au avizat favorabil. Incriminarea și sancționarea plagioratului antrenează consecințe la nivelul structurilor universității.

La o dezbatere organizată în pripă la Comisia pentru Învățământ a Camerei Deputaților, moderatorul propunea să ne gândim nu numai la sancțiuni, ci și la termenul de prescriere a acestora. OK, dar, pentru asta, ar trebui revizuite o mulțime de prevederi legislative din domeniul Educației astfel încât să avem etaloane clare ale eticii și integrității. Câtă vreme infrastructura eticii și integrității este una intens centralizată, la vârful ministerului, cu greu putem vorbi de prescrieri. (Bun, prescriem, dar ce facem dacă se produce recidiva?)

Intrat în atenția publică, mai ales prin cazuri din trecut, plagiatul este numai o fațetă a malpraxisului academic. Discutând despre asta, într-un interviu cu Mircea Vasilescu, m-am gândit apoi că noi nu cunoaștem, de fapt, amploarea fenomenului astăzi. În loc să creștem calitatea cercetării prin doctorate – deși unele eforturi se fac în acest sens – iată,  preocuparea pentru dovedirea plagiatelor din doctorate atrage mai mult atenția.

Mă bucură că lideri de opinie, unii intelectuali de marcă, Universitatea din București (singură la acest nivel în efortul de a încerca să pună lucrurile în ordine) se pronunță pe tema malpraxisului academic. Declarații, interviuri, inițiative legislative etc. Dar până în 2012, când Comisia de etică a Universității din București a analizat și demonstrat plagiatul Ponta, problema plagiatului părea că nu există în România academică! Ce se întâmplase până atunci, ce se întâmplă acum în universități? De ce corpul academic nu își face auzită vocea în această privință? Pare că există numai demnitarii care plagiază? Nu, evident că nu. E momentul ca universitatea să privească mai atent ce se întâmplă și în propria ogradă. Nu e plăcut. Nu sunt mulți…amatori să facă parte, de pildă, din Comisia de etică a universității. Ba, aș spune, dimpotrivă. Oare de ce? Ce au atât de neconfortabil aceste cuvinte: etica, integritatea? De ce, mai ales, etica, este percepută ca un fel de sperietoare? De ce nu lucrăm serios, consistent și constant pentru a reduce aria malpraxisului academic, atât al studenților cât și al cadrelor didactice?

Un răspuns simplu: nu vrem să avem de-a face cu lucruri neplăcute. Dar am vrea să avem un mediu academic ca lumea. Și, ce facem fiecare dintre noi pentru asta? Un răspuns mai puțin simplu ar fi: etica, integritatea nu sunt etaloane operaționale în societate. Dacă ar fi, societatea românească nu ar arăta cum arată astăzi: dezarticulată moral, pierzându-și copiii, tinerii, absolvenții pentru că nu le oferă temeiuri morale și oportunități reale, fascinată, în bună măsură, de nerespectarea regulilor și legilor.

Legea Educației. Cine mai știe cum arată, de fapt, acum, după atâtea și-atâtea modificări și completări? Care continuă. De ce? Care este scopul? Care este tipul de Educație pe care îl gândește statul român? Cine știe să ne spună și nouă părinților, copiilor, elevilor, studenților. Până atunci ne ocupăm, între altele, desigur, de ora de religie, de educația sexuală, de fondul clasei, de amânarea „concedierii” celor care nu și-au susținut doctoratul (falsa milă guvernamentală), mai puțin de școlile fără wc-uri, de condițiile de transport ale copiilor la școală, mai puțin de dezvoltarea lor personală ș.a.m.d. Sau, pe un alt plan, prelungim sistematic o decizie asumată privind natura, scopul și anvergura actului educațional. Politic, guvernamental, România nu oferă încă platforma națională prin care Educația să devină prioritate…strategică. Cu ochii pe ce putem imita, copia de la alții, cu netrebnicia care ne caracterizează și cu care nu ducem lucrurile la bun sfârșit, cu enorma incompetență care face să pierdem interesul, motivația atât a oamenilor școlii cât și al elevilor și studenților noștri, cu, mai ales, pletora de exemple negative privind comportamentul moral al decidenților, lipsa de educație a multora dintre ei/ele. 

Deci, când ne vom ocupa chiar de Educație? De reconsiderarea misiunii Educației din perspectiva dezvoltării personale a elevilor, studenților, dincolo de performanțele didactice, de cercetare ale cadrelor didactice?