Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Nona Ciobanu:  „Ar trebui să nu permitem nicio clipă ca normalitatea, onestitatea, transparenţa, să devină cuvinte lipsite de sens.”

nona ciobanu

Foto: Biro Istvan

Nona Ciobanu mi-a fost studentă pe la jumătatea anilor’90 la Academia de Teatru și Film (A.T.F.) din București. Era la clasa de regie Dan Micu/Silviu Purcărete. Văzusem atunci unele din primele ei spectacole. Dragostea celor trei portocale, Melissa (la „Bulandra”, o încercare serioasă, scriam atunci de reabilitarea tragicului propusă de spectacolul ei). În 1995 era încă studentă, dar avea un credit profesional remarcabil. Urma, apoi, să admir eforturile ei de a construi un proiect cultural-teatral înnoitor, unic pe atunci, Fundația Toaca. Nona are vocația proiectelor dificile, complexe, de cercetare. Fapt care se vede în parcursul ei artistic care o poartă pe câteva continente. Văd în creația teatrală a Nonei Ciobanu o mai rară atenție acordată atât „originilor” cât și modernității care, la ea, fac casă bună. Nu e în atenția establishment-ului teatral, nu e răsfățata premiilor sau a criticilor căci un profund sens etic al profesiei o scutește – dar cu ce preț! – de imersiunea în contexte inacceptabile. Dar este un artist care și-a construit, în timp, un drum inconfundabil despre care vorbește foarte rar. O face acum.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației

Scutul anti-Educație

 

Fenomenul cel mai primejdios care se propagă tenace în aceste săptămâni, este configurarea scutului anti-Educație în România. Cum am ajuns aici? De ce reacțiile unor oameni ai Școlii, voci credibile, cu competențe dovedite, nu sunt încă suficiente pentru a stopa ceea ce pare o operațiune de succes: scutul anti-Educație.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației

Rău făcătorii

În aceste zile se va consuma un nou episod din „serialul” Rău făcătorii. Casa de producție „Parlamentul”, pe profit în fiecare an, are de ce să fie mulțumită. Serialul se pare că e bine apreciat (?!). Încasările …problema e că numai publicul încasează. Pentru că e vorba de Educație și, de câtăva vreme, de cadrul studiilor doctorale, cei care fac rău în Parlament în sensul că strică ce e bun și proliferează meșteșugul răului făcut cu bună știință (nu cred că e vorba de inconștiență), filmează în aceste zile „episodul” modificării Ordonanței de Uurgență 4/2016. În rolul principal, starul echipei, doamna Ecaterina Andronescu.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Actorul

Oamenii teatrului

Actorii nu sunt mari amatori de reformă. Lumea Teatrului e o lume mică. În sensul că numără puțini  în comparație cu lumea Școlii, de pildă, cu lumea Sănătății, cu lumea Bisericii sau cu lumea Armatei, a Serviciilor secrete, a Administrației publice locale ori a Justiției. Oamenii teatrului devin vizibili în două feluri: prin succesele de pe scenă sau prin crizele din afara scenei. Întotdeauna succesele sau crizele sunt legate de nume notorii, de vedete, de actori, de regulă, mai puțin de regizori (deși exemplele Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, între altele, sunt edificatoare și ele), mai deloc de scenografi, compozitori sau coregrafi (exemplul de dată recentă de la Opera Națională e între foarte puținele înregistrate în perioada recentă). Continuă lectura

Standard
Generale

Stare de asediu

Poate fi și din cauza ploii continue. Sau nu. Poate e o coincidență. Am momente când mă simt asediat. N-aș fi singurul. O stare de asediu. Care e, de fapt, o stare de fapt. Faptul este că știrile proaste, faptele proaste, neglijențe grave curg într-una. Apropierea alegerilor locale stârnește, din nou, apetitul pentru nesimțire. Nesimțire e: dacă ești condamnat cum îți permiți să candidezi? Liste, candidaturi de oameni certați cu legea, cum se spune, și cărora le priește. Șmecheri de tot felul, oameni cu probleme la cap, ignoranți în ale legiferării, cu privirea sîrmoasă care zgârie sticla, cu privirea aburită care dă un aer de mucenic. Aleși de oameni din țara noastră, nu parveniți din alte lumi.  Sunt prea mulți, prea multe, dau cu toții imaginea unui record Guiness neomologat încă: suntem mulți și vom și mai mulți, noi, cei certați cu legea, care vom face legea!

Te asediază această avalanșă continuă. Pare că bătălia e inegală. Pare că o rană ascunsă supurează întruna și niciun doctor (în democrație rolul „doctorilor” e ambiguu) nu poate prescrie ceva eficient. Rana nu se închide, dimpotrivă, anii noștri electorali o măresc. O rană care face viermi, pe nesimțite. Ajungi să mergi printre ei, îi calci, dar renasc cu zvâcnete gimnaste pentru a ți se băga în minte, în suflet. Televiziunile își fac treaba, unele chiar datoria, parchetele își fac treaba, unele chiar datoria, mass-media își fac treaba, unele chiar datoria. O democrație ca un zid scurmat la temelie pe care abia mai flutură, între altele, noi, viu colorate, un steag zdrențuit, murdărit, al speranței celor care știu ce este cinstea, onoarea, al celor care cred în câteva valori simple, fondatoare. Al celor care nu mint. Nu vor să cedeze pentru a se încolona în diviziile electorale ale lipsei de onoare, de integritate. Diviziile acelea sunt acum desfășurate pe teren.

Nu ne revoltăm ca lumea pe ce se întâmplă în Educație, în Sănătate, în lumea afacerilor necurate din sectoare strategice ale economiei naționale. Suntem asediați de interesele de partid. Dacă ar fi organizată subscripția publică pentru fiecare partid parlamentar, pentru strângerea fondurilor de campanie, e posibil să avem adevărul gol-goluț: electoratul partidelor e captiv, otrăvit de netrebnicia celor care le conduc. E un altfel de sindrom Stockholm: victimele sunt „libere” să rămână captive. Câți bani ar strânge de la cei la limita sau sub pragul sărăciei? Câți bani ar strânge de la clasa de mijloc? Cum, care clasă de mijloc: clasa care este! Câți bani ar strânge? Noroc cu noi, că îi plătim.

Suntem sub un asediu democratic. Nimic de făcut. Schimbă legi ca să le potrivească mănușă pe aceleași mâini, mai umflate acum de efortul de a le ridica zilnic pentru a spăla anemic obrazul gros, de vreme rea. Vremea alegerilor.

Ne trebuie o altă Școală. Una care să ne învețe cum se pune un picior înaintea altuia, ca să stai drept, cum să spui corect cuvintele ca să îți respecți limba care te clădește, cum să privești în față pe celălalt, cum să faci bine celorlalți, cum să înveți pentru că îți place. Ne trebuie o Școală care, în timp, să ne scoată din starea de asediu în care suntem acum. O Școală prin care să creăm o națiune. Nu un electorat captiv. În stare de asediu.

 

 

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale, Legislație

Blam

 

Mesaj pentru cei/cele în cauză: Comisia pentru învățământ din Senat, Guvernul român.

În loc să deschidă cultura națională spre lume, „gate-keeper”-ii o închid pe baricadele unui naționalism difuz, uneori cu damf politicianist. Celebrul măr al discordiei privind managementul instituțiilor de spectacol (despre care am scris aici) a provocat încrâncenări, otrăviri, bucăți înghițite din el și repede scuipate în tusea neînțelegerii, în nervozitatea neacceptării unor schimbări. Uneori, timpul o ia înainte. Când realizăm – dacă? – acest lucru, ar fi bine să înțelegem că statuia noastră stă pe un soclu de gips.

Nu pare ciudat că aceste două domenii foarte sensibile ale arhitecturii societății, ale națiunii – Cultura și Educația – sunt zguduite acum de seismul „Opriți timpul”?

Continuă lectura

Standard
Generale

Scufița neagră. She’s Done It Again!

Istoria cu Scufița roșie o știți. Nu o mai reiau. Se termină cu bine. Au scris-o Frații Grimm. Niște străini pentru restul lumii de dincolo de hotarele lor.

Scufița neagră este creată de mai mulți frați care nu știu, firește, de Tarantino sau de frații Cohen. Ei știu însă de Sergiu Nicolaescu. Nu se termină cu bine. Istoria asta e scrisă de noi, nativii, de aici, pentru care lumea se sfârșește, de regulă, la ușa casei. Ce e dincolo e pădurea, e lupul. De aceea, când ieșim, de regulă, închidem ochii. Și mergem, orbește, și, când nu mai rezistăm, ne întoarcem acasă, deschidem ochii și, ce să vezi?, nu ne-am mișcat, n-am ieșit, am rămas aici, pe loc. Căci acolo sunt străinii.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Capsula timpului

Poster "Efectul razelor gama..." www.teatrulmetropolis.ro

Poster „Efectul razelor gama…” www.teatrulmetropolis.ro

Teatrul Metropolis, Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice de Paul Zindel. Traducere Iulia Necară (titlul original The Effect of Gamma-Rays on Man-in-the-Moon Marigolds). Scenografie Vladimir Turturică. Light design Ștefan Vasilescu. Distribuția Oana PELLEA (Betty Frank), Alexandrina HALIC (Nanny), Cristina CASIAN (Mathilda „Tilly”), Florina GLEZNEA (Ruth). Sala mică. Durata: 2 ore (fără pauză)

Nu știu de ce numele personajelor nu apare pe site-ul teatrului. La reprezentația din 3 aprilie, sala a fost plină. Ultimii intrați, un mic grup de tineri, poate studenți, între ei un băiat înalt cu o pălărioară simpatică pe cap căruia plasatoarea i-a spus politicos să își scoată pălăria. Și-a scos-o! Cool. Când a început prima măsură muzicală, sala era în penumbră, o cortină transparentă separa locul de joc de avanscenă iar doamna din fața mea citea de pe mobil al cărui dispaly lumina ca un Harley Davidson  în bezna șoselei. Am rugat-o politicos să îl închidă  (fusese făcut și anunțul în sală). L-a închis. Era chiar în primul rând.

Continuă lectura

Standard
Generale

Contraste universitare

Știu că facultățile au de făcut față, când vine vorba de scos posturi didactice la concurs, unei probleme: postul e scos la concurs „pentru” un coleg/o colegă, căci e unul superior celui deținut în prezent (deci ar fi vorba de promovare pe post), dar concursul e public. Oricât ar vrea facultatea să facă cât mai discret anunțul, acesta e public, e pe site-ul universității. Și, surpriză: mai apare un candidat, sau doiMai mulți, deci. Dinafară. Mai rău, din aceeași facultate. Ce face facultatea?

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Generale

Brâncuși, românii și partidele politice

 

Cum ar fi ca modelul subscripției publice pentru Cumințenia pământului, pentru a aduce celebra sculptură a lui Brâncuși în tezaurul național, să se extindă și la cheltuielile partidelor pentru campania electorală? Partidele ar lansa subscripția publică și doritorii/iubitorii de partid ar da bani pentru campanie. Numai și ca test – cum e și cel privind opera lui Brâncuși – și ar da rezultate lămuritoare. Dacă artistul a mai pierdut în confruntarea cu România, politicienii parlamentari nu, ei au câștigat mereu în această confruntare inegală. Căci țara e una iar ei/ele sunt mereu mulți.

Continuă lectura

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării

Sângele Teatrului

Lumea teatrului din România nu se mai dezvoltă firesc. S-au creat adversități, anchiloze instituționale și artistice. Sunt artiști care vor – tot timpul – recunoașterea totală, care au uitat că au fost tineri.

Continuă lectura

Standard