Artele în Societate, Generale

Omul care aducea Teatrul: Valeriu Moisescu

foto FNT Maria Ștefănescu

foto FNT
Maria Ștefănescu

L-am cunoscut, am vorbit cu el de mai multe ori. După 1989. Pe atunci construiam, cum se zice, revista „Teatrul azi”, UNITER, care moștenise reflexele ATM (organizația reprezentând „oamenii de teatru și muzică”). Regizorul fusese ales în consiliul UNITER, șef al secției de Regie. Dar, aveam să-mi dau seama, era și un scriitor autentic: începuse să publice în revista noastră „însemnări contradictorii”, mici bijuterii ale gândirii unui om de teatru complet. O raritate.

Pe vremea aceea, duceam mai multe „bătălii” iar una era să schimbăm modul de organizare a UNITER, ceea ce presupunea desființarea „secțiilor” de specialitate (regie, actorie, scenografie, critică teatrală) care aveau, după modelul sovietic, o ierarhie piramidală ce nu permitea lansarea unor idei, programe noi. Regizorul a încercat să înțeleagă de ce era nevoie de o asemenea schimbare. Întrebările sale primeau răspunsuri care nu păreau să îl convingă, dar nu dezarma. Avea să accepte apoi că schimbarea se impunea. Uniunea teatrală nu avea bani, trecerea la un mod operațional bazat pe programe, proiecte putea atrage finanțări, ne-am fi mișcat mai repede, mai liber. Votul său, atunci, în favoarea schimbării a contat. Începeam să ne cunoaștem, încet-încet, fără a deveni  prieteni. Văzusem puține spectacole create de el, scrisesem odată, poate de două ori despre ele. Când, iarăși după rezistențe, ale unor colegi critici de data asta, am deschis rubrica „procesele dictaturii în teatru” la revista „Teatrul azi” (unde făceam echipă cu dramaturgul Dumitru Solomon), „dosarul” unui spectacol cenzurat – nu singurul – al regizorului avea să apară în numărul 2. Era vorba de „Întunericul sau Gluga pe ochi” de Iosif Naghiu, la Teatrul „Bulandra”.

UNITEXT, 1999

UNITEXT, 1999

Număr de număr, apoi, „însemnările contradictorii”, pe care urma să le publicăm în volum , la UNITEXT, aveau să fie un punct de referință al revistei. Regizorul avea o minte critică, un talent special de a observa partea ascunsă a unui raționament ce părea infailibil, o atitudine față de certitudini care dezvăluia artistul critic.

M-a invitat de câteva ori la el acasă atunci când pregăteam cartea pentru publicare. Am discutat despre teatru, firește. Trăia pentru ideea de teatru. Umorul, ironia sa, dar și întinderea cunoștințelor erau o bogăție împărțită firesc.

S-a învestit în studenții săi de la Regie. Dar nu numai. A lăsat „urme” în tinerele minți și talente de atunci. Aveam să observ, puțin, din păcate, cum se exercita această socratic-artistică operațiune prin care făcea/încuraja să le apară ideile. Din 1991 începusem, ca asociat, să predau la catedra de Regie teatru condusă de Valeriu Moisescu. M-a susținut, împreună cu Victor Rebengiuc, să intru în această catedră, fapt care i-a mirat pe unii care mă vedeau la Teatrologie. Nu am regretat. Am avut întâlniri care mă stimulau cu mulți dintre cei care sunt acum nume mari în regia de teatru de la noi.

Cu Valeriu Moisescu puteai vorbi ore: dar nu aveai sentimentul că „pierzi” timpul. Dimpotrivă. Te făcea să îl câștigi iar studentele și studenții săi de atunci pot depune mărturie despre asta. Fuma în draci pe-atunci.  Cafeaua și fumul, le „văd” și acum.

Pentru mine, el este un reper. Chiar dacă „viața” ne-a îndreptat pașii spre cele ce ne interesau, eu am plecat de la București pentru a mă titulariza la Sibiu (o altă „aventură”), păstrez despre Valeriu Moisescu imaginea unui om, a unui intelectual și artist dintr-o stirpe rară. Omul care aducea Teatrul. De câte ori apărea. Apoi, s-a stins.

Standard
Artele Interpretării, Invitații mei, Teatrul meu

Nona Ciobanu:  „Ar trebui să nu permitem nicio clipă ca normalitatea, onestitatea, transparenţa, să devină cuvinte lipsite de sens.”

nona ciobanu

Foto: Biro Istvan

Nona Ciobanu mi-a fost studentă pe la jumătatea anilor’90 la Academia de Teatru și Film (A.T.F.) din București. Era la clasa de regie Dan Micu/Silviu Purcărete. Văzusem atunci unele din primele ei spectacole. Dragostea celor trei portocale, Melissa (la „Bulandra”, o încercare serioasă, scriam atunci de reabilitarea tragicului propusă de spectacolul ei). În 1995 era încă studentă, dar avea un credit profesional remarcabil. Urma, apoi, să admir eforturile ei de a construi un proiect cultural-teatral înnoitor, unic pe atunci, Fundația Toaca. Nona are vocația proiectelor dificile, complexe, de cercetare. Fapt care se vede în parcursul ei artistic care o poartă pe câteva continente. Văd în creația teatrală a Nonei Ciobanu o mai rară atenție acordată atât „originilor” cât și modernității care, la ea, fac casă bună. Nu e în atenția establishment-ului teatral, nu e răsfățata premiilor sau a criticilor căci un profund sens etic al profesiei o scutește – dar cu ce preț! – de imersiunea în contexte inacceptabile. Dar este un artist care și-a construit, în timp, un drum inconfundabil despre care vorbește foarte rar. O face acum.

Continuă lectura

Standard