Poate fi și din cauza ploii continue. Sau nu. Poate e o coincidență. Am momente când mă simt asediat. N-aș fi singurul. O stare de asediu. Care e, de fapt, o stare de fapt. Faptul este că știrile proaste, faptele proaste, neglijențe grave curg într-una. Apropierea alegerilor locale stârnește, din nou, apetitul pentru nesimțire. Nesimțire e: dacă ești condamnat cum îți permiți să candidezi? Liste, candidaturi de oameni certați cu legea, cum se spune, și cărora le priește. Șmecheri de tot felul, oameni cu probleme la cap, ignoranți în ale legiferării, cu privirea sîrmoasă care zgârie sticla, cu privirea aburită care dă un aer de mucenic. Aleși de oameni din țara noastră, nu parveniți din alte lumi. Sunt prea mulți, prea multe, dau cu toții imaginea unui record Guiness neomologat încă: suntem mulți și vom și mai mulți, noi, cei certați cu legea, care vom face legea!
Te asediază această avalanșă continuă. Pare că bătălia e inegală. Pare că o rană ascunsă supurează întruna și niciun doctor (în democrație rolul „doctorilor” e ambiguu) nu poate prescrie ceva eficient. Rana nu se închide, dimpotrivă, anii noștri electorali o măresc. O rană care face viermi, pe nesimțite. Ajungi să mergi printre ei, îi calci, dar renasc cu zvâcnete gimnaste pentru a ți se băga în minte, în suflet. Televiziunile își fac treaba, unele chiar datoria, parchetele își fac treaba, unele chiar datoria, mass-media își fac treaba, unele chiar datoria. O democrație ca un zid scurmat la temelie pe care abia mai flutură, între altele, noi, viu colorate, un steag zdrențuit, murdărit, al speranței celor care știu ce este cinstea, onoarea, al celor care cred în câteva valori simple, fondatoare. Al celor care nu mint. Nu vor să cedeze pentru a se încolona în diviziile electorale ale lipsei de onoare, de integritate. Diviziile acelea sunt acum desfășurate pe teren.
Nu ne revoltăm ca lumea pe ce se întâmplă în Educație, în Sănătate, în lumea afacerilor necurate din sectoare strategice ale economiei naționale. Suntem asediați de interesele de partid. Dacă ar fi organizată subscripția publică pentru fiecare partid parlamentar, pentru strângerea fondurilor de campanie, e posibil să avem adevărul gol-goluț: electoratul partidelor e captiv, otrăvit de netrebnicia celor care le conduc. E un altfel de sindrom Stockholm: victimele sunt „libere” să rămână captive. Câți bani ar strânge de la cei la limita sau sub pragul sărăciei? Câți bani ar strânge de la clasa de mijloc? Cum, care clasă de mijloc: clasa care este! Câți bani ar strânge? Noroc cu noi, că îi plătim.
Suntem sub un asediu democratic. Nimic de făcut. Schimbă legi ca să le potrivească mănușă pe aceleași mâini, mai umflate acum de efortul de a le ridica zilnic pentru a spăla anemic obrazul gros, de vreme rea. Vremea alegerilor.
Ne trebuie o altă Școală. Una care să ne învețe cum se pune un picior înaintea altuia, ca să stai drept, cum să spui corect cuvintele ca să îți respecți limba care te clădește, cum să privești în față pe celălalt, cum să faci bine celorlalți, cum să înveți pentru că îți place. Ne trebuie o Școală care, în timp, să ne scoată din starea de asediu în care suntem acum. O Școală prin care să creăm o națiune. Nu un electorat captiv. În stare de asediu.