Recunosc, sunt contribuabil. Contribui. Nu în fiecare zi, ci lunar – cum îmi atrage atenția o prietenă -. Dar ziua de sărbătoare e atunci când îmi vine comunicarea de la ANAF. Ca acum, când sunt înștiințat că am o restanță și că dacă nu plătesc în 5 zile de la primire, voi fi publicat…pe lista datornicilor la stat. Eu, de felul meu, plătesc, de fiecare dată și repede, ca să nu mă iau cu altele și să întârzii. Căci atunci statul mă penalizează, „contribuabil rău ce ești!”. „Tu întârzii, noi nu colectăm, d-aia merge țara asta cum merge, să nu mai întârzii”. Bine-bine.Numai că suma aceasta nu știam ce e. Pe adresă nu scria nimic altceva (anul, instituția unde realizasem venitul). Și de unde restanța?

Cele ce urmează sunt filmul a două ore petrecute – vă rog, e un fel de a spune, nu m-am dus la nicio petrecere! – la organul de resort al sectorului 3. Lucrețiu Pătrășcanu 10. M-am urcat în taxi.

Continuă lectura →

Ar trebui să multiplicăm discuțiile despre Educație, implicând constant copii și tinerii, părinții și oamenii Școlii. Câtă vreme credem că numai cadrul legislativ poate produce „minuni”, greșim prin plasarea inadecvată a subiectului. Abandonul școlar nu e numai un simplu abandon, măsurabil în cifre. Situația precară a șanselor la Educație în mediul ruaral nu e numai o precaritate măsurabilă în cifre. „Dispariția” unor studenți pe parcurul anilor de licență, nu e numai un abandon măsurabil în cifre. Credibilitatea școlilor doctorale nu se măsoară numai în plagiatele dovedite. E vremea să investim mai mult în cultura eticii și a integrității  în ecuația educațională. Dacă elevul, studentul nu te cred pe tine cadru didactic că ești autentic în relația didactică, pedagogică, dacă nu își dau seama că ceea ce faci e pentru ei, șansa de a avea oameni educați în România scade cu fiecare an.

Mai jos, un interviu dat Adrianei Muraru azi la Digi24 online.

Birocrația și inflația academică omoară, adesea, cel mai bun lucru pe care l-ar putea realiza studenții noștri: potențialul lor, care, de multe ori, nu e încurajat să-și descopere limita. Iar pontoratul a contribuit la aceasta. Complicitatea sau ignoranța, dar, mai rău, lipsa construcției etice și integre în sfera publică, au permis o involuție rapidă altoită peste modernizări pe care le înghițim pe nemestecate. Ele dezvoltă, în continuare, impostura ca sindrom al lipsei autorității dată de competență și de abilități de comunicare în domeniul științific, didactic respectiv.

Continuă lectura →

Vă mai aduceți aminte decembrie’89? „Am învins” strigau în studioul 4 al TVR. Pe cine, ce? Nu mai conta. Mi-a venit în minte acest episod televizual fondator de falsă mitologie, după alegerile de ieri. Nu sunt analist/comentator politic. Cele ce urmează sunt despre alegeri și lipsa lor. Alegerile pe care eu le fac, le fac gândindu-mă la ceilalți, nu la mine. Mai și greșesc. Ca și mulți alții.  Alegerile pe care eu nu le fac,  le fac fără să mă gândesc la mine și la ceilalți. Sunt mai importante astea, nu? Aflu că n-am făcut alegeri când trebuia, cum aș fi crezut că trebuie să le fac, și momentul a trecut. Dar alții le-au făcut deja. Și viața continuă prin aceste alegeri. Tu crezi că corupția e răul cel mai mare al țării. Greșit: nu corupția, ci oamenii corupți. Simplu, nu? E mai simplu să îți reprezinți la modul abstract corupția când, de fapt, e vorba de oameni care corup, sunt corupți iar lupta anti-corpuție continuă. E ca și cu plagiatele în universiăți. Bătălia e total inegală: dovedești negru pe alb un plagiat și agentul corupției (poate fi un ministru, un politician, un reprezentant al unei agenții, consiliu, comitet etc.) îți spune că nu e așa. Plagiatorul îți spune că a „respectat legea”. Și agentul stă cu capul sub fund și cugetă. La nesfârșit. Ca voinicul din poveste, corupția iese mai întărită din asta decât lupta-anticorupție din punerea sub urmărire penală sau trimiterea în judecată. Noi am tabloidizat și corupția și lupta-anti-corupție. E un succes răsunător. E ediția specială a emisiunii „Românii au talent”. E lucrul care funcționează cel mai bine, cel mai rapid. Cum observa Sidonia Bogdan, creăm povești, în loc să expunem faptele. Fără multă „narațiune”. Publicul se obișnuiește astfel, ca în O mie și una de nopți, cu starea asta de deznodământ amânat. Vrea ca povestea să continue, căci mai avem multe lucruri de descoperit. Și atunci alege o mulțime de corupți sau pe cale, pentru a le gestiona administrativ existența la orașe și sate. Este lumea cu care s-a obișnuit. Ca și înainte de 1989, când Ceaușescu părea eternitatea. Te poți pune cu eternitatea?

Sentimentul deznădejdii e cancerul cel mai eficient care pune jos standardele unei societăți democratice. Sentimentul neputinței e  alzheimer-ul care erodează reprezentarea binelui în societate. Când centrii ei nervoși sunt atinși, nu se mai poate face nimic. Iar binele capătă, insidios, la început, apoi tot mai evident, fața unui rău obișnuit. Ca fumatul, alcoolul, alimentația proastă sau lipsa de credință. Poți trăi fără să crezi? Da, sigur. Nicio problemă.

E, totuși, o problemă. Corupția și oamenii corupți sau corupători au creat deja o Românie paralelă. Care funcționează în ciuda eforturilor DNA și a altor structuri. Frica de pedeapsă e încă modică. Nivelul de funcționare a controlului e încă scăzut. Vlad Țepeș nu poate funcționa în democrație. Putem funcționa noi prin alegerile pe care nu le-am făcut. Cum ar fi, de pildă, aceea, de a ne curăța de mizerie. Săpunul și apa democrației trebuie reinventate la noi. E dificil, dar nu imposibil. E singura speranță.

Am citit un ziar, de fapt o publicație,  în limba română, „I love sector 3”, 16 pag., distribuită gratis.  Stau în acest sector de câțiva ani, dar cunosc cartierul de la jumătatea anilor ’70. Am citit și am aflat, astfel, câte lucruri au fost realizate de primărie în 4 ani, „patru ani care au schimbat fața sectorului”, cum scrie pe frontispiciul ziarului. Mă gândesc unde locuiesc, la cartierul meu, pe care, totuși, nu îl regăsesc în ce scrie pe frontispiciu. Cartierul „23 August”. Sau Titan, în documente oficiale.

Continuă lectura →