Seara premierei e, de regulă, cel puțin așa pare să fie considerată, sfârșitul perioadei de creare, fixare și prezentare a spectacolului. Mai are ceva de făcut regizorul după? Iată ce scria acum 65 de ani, Philippe van Tieghem, un celebru în epocă profesor de istoria teatrului, autor al unui mini-tratat, Technique du théâtre (P.U.F., Coll. Que sais-je? 1960):

Odată terminate repetițiile și piesa prezentată publicului, regizorul (le metteur en scène-n.n. MP) își încheie activitatea ca atare, deși poate continua să acționeze dacă este necesar, ca actor. E rândul regizorului (tehnic, régisseur-n.n. MP) acum sau al directorului de scenă cu carnetul său de regie generală, care conține toate informațiile adunate în timpul repetițiilor din toate punctele de vedere. (p.47)

Vedem cum a evoluat terminologia. Noi spunem „regizor”, francezii spun „metteur en scène”, în engleză este „director”, cel care dă direcția construcției operei teatrale. În interbelic, la noi, erau folosite, pentru aceeași funcție, „director de scenă”, dar și „regizor”, deși acest ultim termen era adesea destinat regiei tehnice (vezi Haig Acterian, de pildă). Aproape toți regizorii de la noi, cu o singură excepție, Victor Ioan Frunză (care insistă pentru „direcția de scenă”, nu fără temei) au acceptat denominarea acestei funcții de organizare, creare a viitorului spectacol. Când Radu Penciulescu a susținut una dintre conferințele TNB, 2010, „Lungul drum al textului spre scenă”, el a definit funcția regizorului astfel: „Etimologic, regizorul e un fel de administrator.” TNB, Stagiunea 2009-2010, Tipar Artprint, p.14)

În 1827, la Opera din Paris, apare o inițiativă foarte bine structurată, Comitetul pentru punerea în scenă, care stabilește clar distincția între „metteur en scène” și „régisseur” :

În timp ce crearea producției vizuale era încredințată regizorului, funcțiile îndeplinite de directorii de scenă asigurau și buna desfășurare a spectacolului.
Numărul directorilor de scenă (de la 1 la 3) varia în funcție de mărimea și amploarea teatrului în cauză și asigurau respectarea instrucțiunilor regizorului: organizau repetițiile, supravegheau pregătirea decorurilor și dispunerea luminilor (în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) și se asigurau că mișcările scenice erau reproduse cu fidelitate. (https://classicagenda.fr/metteur-en-scene-et-regisseurs/)

Desigur, lucrurile, termenii, funcțiile au evoluat. În ce privește, însă, punctul nostru de plecare, din titlu, rămâne, pentru mine, întrebarea: regizorul și-a terminat treaba după ce spectacolul a ieșit la public? Sunt regulamente de ordine interioare ale teatrelor de la noi care prevăd „menținerea” spectacolului la nivelul inițial, al ieșirii în premieră. Din experiență, știm că, adesea, spectacolul se degradează, nu mai poate fi menținut la nivelul inițial. Abia – și asta nu mereu – când e vorba de vreo deplasare, mai ales în străinătate, sau, dintr-o conștiință profesională care funcționează, regizorul va dori să facă una-două repetiții cu spectacolul ajuns la a n-a reprezentație pentru a-l repune pe drumul gândit inițial. Vorbim aici și de un aspect deontologic, dar și de revigorarea „instrumentelor” de creație și interpretare.

Insert istoric 1 În primul tratat despre arta teatrului, THE NAT.YASASTRA/ Natyashastra, apare explicată pentru prima oară funcția regizorului, numit sūtradhāra: „62. Cel ce cunoaște din instrucțiunile celor învățați principiile (sūtra) aplicării cântecelor, muzicii instrumentale și recitării în întregul lor, acela e cunoscut ca regizor (sūtradhāra).” (p.586). În nota 38 a Capitolului I din ediția românească a tratatului (Ed. Științifică, 1997, trad. din sanskrită și note de Amita Bhose și Constantin Făgețan) apar precizări importante: „Sūtradhāra este directorul de scenă sau regizorul spectacolului de teatru, fiind concomitent actor și având și funcții rituale și administrative.” (vezi explicațiile lui Van Tieghem și Penciulescu). Termenul înseamnă „cel care ține sfoara”, provenind din teatrul de marionete, sau, în altă interpretare, din arhitectură, și înseamnă cel care ține șnurul pentru măsurarea terenului la construirea unei clădiri (vezi și compararea teatrului cu arhitectura făcută de Caragiale!)

Ar trebui să (ne) preocupe, în cazul artelor vii, „recondiționarea” spectacolului? Cine are grija funcționării la parametrii inițiali a spectacolului pe toată durata exploatării sale. Ce se întâmplă cu spectacolul ale cărui reprezentații sunt programate rar, odată pe lună sau la două luni? De ce nu este evaluată „starea” artistică a spectacolului în vederea terminării șirului prea întins de reprezentații programate rar? De ce unele reprezentații nu pot deveni, cu ocazia „recondiționării” lor, teme de studii la facultățile de profil? Caz în care, în prezența regizorului, scenografului, coregrafului, compozitorului, studenții pot învăța foarte mult? „Școala” în „școală” ar putea deveni un exercițiu de formare artistică foarte benefic.