O știre privind o decizie a Curții Supreme din 29 septembrie a.c. interesează dincolo de faptul pe care îl consemnează. Instanța dă dreptate definitiv actriței Isabela Neamțu cea care, acum 8 ani, ducându-se la un casting de voce pentru Metrorex, îl câștigă, Metrorex îi folosește vocea pentru anunțurile cu care bucureștenii sunt obișnuiți de ani de zile, dar nu o mai bagă în seamă după. Îi folosește vocea, dar nu îi plătește niciun drept. Instanța o repune acum în drepturi. Actrița nu a cedat și a luptat pentru a-i face pe alții să-i respecte drepturile. De ce ar interesa știrea dincolo de sentința dată?
Categoria: Artele Comunicării
Secrete pierdute? Vocea și Vorbirea
Mi-am dat seama târziu – dar nu prea târziu! – cât de importantă este Vocea nu atât și numai pentru a comunica, a „vorbi” cu ceilalți, cât mai ales pentru dezvoltarea ta personală dacă te ocupi de ea. Adică și de Voce și de dezvoltarea ta. Știam de la actorii profesioniști ce înseamnă să îți educi vocea în vederea unei dicții, intonații, frazări corespunzătoare cerințelor rolului și propriei prezențe scenice. Sunt sisteme educaționale care au inclus de foarte mult timp în design-ul curricular practica actelor vorbirii, a discursului verbal și, în general, a formelor Vorbirii în public. Englezii, americanii, francezii au deja o lungă istorie în acest sens. Oameni competenți și-au dat seama, între altele, că Vorbirea antrenată asigură nu numai succes social, profesional, ci și un fundament personal pe care se pot construi foarte multe lucruri. Și atunci, de ce o neglijăm atât de mult? Pentru că ni se pare sau credem chiar că a vorbi, ca și a respira, vine de la sine, se întâmplă fără să faci vreun efort.
Ce știi? Ce știi să faci? Ce faci cu ce știi să faci?
De-alungul anilor, în universitate, am observat la studenții mei, între altele, și aceste lucruri. La finalul anului 3, întrebând ce știu, rareori ei ⁄ ele pot da un răspuns clar, simplu. Fac multe cursuri, seminarii în cei trei ani, dar, surprinzător, nici lucrarea de licență nu reușește, adesea, să pună în valoare ce știu. Lucrarea de licență e, adesea, o bifare a unui parcurs academic. Studenții aplică ceva din ce au învățat. Adesea lucrările, dacă au același profesor coordonator, seamănă între ele iar alegerea subiectului lucrării reflectă rar o preocupare insistentă a studentului. De fapt, studenții nu sunt încurajați să aibe preocupări insistente, pe care să le urmărească în timp și care să le definească, să le rafineze lumea în care vor evolua. Bibliografia acestor lucrări este reflexul unei superficiale și, de multe ori, aleatorii conspectări a 10-20 de titluri. La întrebarea: „de ce aceste titluri?”, răspunsul nu mai vine. De multe ori, a cere o definiție a unui concept de bază, provoacă stupoare. Mulți, multe nu știu pur și simplu să formuleze o definiție; preferă circumstanțierile oferite de salvatorul „depinde de…”. Modul de a judeca folosind concepte operaționale, e în suferință.
De fapt, ce știu studenții noștri după 3 ani?
Tu ai dreptate. Dar și tu.
O anecdotă des citată în antologiile de Retorică îi are ca protagoniști pe doi dintre cei care au pus bazele Retoricii, Corax (“cioară” în Gr.) și elevul său, Tisias (“ou”). Povestea spune că Tisias a vrut să ia lecții de retorică de la Corax promițând că își va plăti profesorul când va câștiga primul proces. Numai că el evita procesele până când Corax, exasperat, îl dă în judecată pentru a primi onorariul cuvenit pentru lecții. Iată, pe scurt, dialogul care a dat naștere unui verdict extraordinar, cum au fost și pledoariile celor doi în fața judecătorilor. Era în Sicilia, sec. 5 î.e.n.
Corax: Dacă voi câștiga procesul, va trebui să mă plătească. Dacă voi pierde, tot va trebui să mă plătească.
Un judecător: Cum așa?
Corax: Dacă voi câștiga, legea îmi dă dreptate; dacă pierd, înseamnă că mi-am îndeplinit obligațiile din contract, adică să îl fac să câștige primul său proces.
(Rumoare, consternare)
Tisias: Dacă eu voi câștiga procesul, nu-i voi datora nimic; dacă pierd, nici atunci nu-i voi datora ceva.
Alt judecător: Cum asta?
Tisias: Dacă voi câștiga, legea îmi va da dreptate; dacă pierd, el nu și-a îndeplinit contractul, adică să mă facă să câștig primul proces.
Verdictul a fost că cei doi au fost scoși din tribunal, în timp ce crainicul striga în agora: KAKOU KORAKOS KAKON OON („dintr-o așa cioară, așa ou”)
Seducția lui NU
De ce atunci când vrem să NU facem, spunem, gândi ceva prost, rău, de multe ori, exact așa se întâmplă? Psihologul Daniel Wegner, într-un articol din 2009, enumeră aceste situații, identificate în cursul multor teste, și explică procesul care duce la „ironia” teribilă care produce de multe ori situații absolut neplăcute pentru noi și pentru cei din jur. El îl evocă, printre alții, și pe E.A. Poe cu “The Imp of the Perverse”, dar și pe Sigmund Freud sau Charles Darwin.
sursa foto: pinterest.com
Când, Cum și Ce se întâmplă, de fapt, în capul nostru?
Vorbirea (1)
Ce au în comun cele două lumi – cea exterioară nouă și cea interioară la care numai noi avem acces – în afara simțurilor noastre care produc contactul și comunicarea? Între cele câteva lucruri este și vorbirea. Prin vorbire „ieșim” din noi spre lumea cealaltă, o lume populată și de semenii noștri. Vorbirea nu e numai o modalitate de ieșire, ci și una de intrare în cealaltă lume sau de retragere în fața ei. Vorbirea ca și amuțirea (tăcerea) nu sunt decât două frontiere ale noastre care sunt trecute după dinamici și procesualități diferite.
De ce comunică atât de prost politicienii?
În situațiile de criză, partidele de guvernământ sau coalițiile își dau seama, între altele, că ceea ce au făcut bun nu a ajuns la electorat, la cetățeni. Politicienii restrâng comunicarea politică la ce au făcut ei bun, nu la modul în care au comunicat ce au făcut bine. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu CDR în 2000, așa se întâmplă acum cu PSD.
Politicienii din România nu sunt educați să vorbească în public. Partidele nu formează comunicatori foarte buni. Liderii lor nu au un discurs structurat, în general, își dau drumul la gură fără să realizeze că …vorbesc în public și pentru public.
Continuă lectura
Patriotism și …tehnologie
Nu știu de ce mi-a reținut atenția acest incident citit undeva despre ce s-a întâmplat într-un centru comercial din Seattle în 1972.
Un om de afaceri a comandat un model, o statuie computerizată al lui Abraham Lincoln, cu părți dinamice (gura, plămânii, inima), care urma să facă un turneu național pentru a emite, prin gura aparatului, celebrele discursuri ale președintelui. Debutul turneului a fost în Seattle unde se adunase o mare mulțime ca să asculte un celebru discurs care începea cu „Ce prețuim noi cel mai mult? Libertatea și prosperitatea noastră…”.
Continuă lectura