Artele Comunicării, Artele Educației

Ce știi? Ce știi să faci? Ce faci cu ce știi să faci?

De-alungul anilor, în universitate, am observat la studenții mei, între altele, și aceste lucruri. La finalul anului 3, întrebând ce știu, rareori ei ⁄ ele pot da un răspuns clar, simplu. Fac multe cursuri, seminarii în cei trei ani, dar, surprinzător, nici lucrarea de licență nu reușește, adesea, să pună în valoare ce știu. Lucrarea de licență e, adesea, o bifare a unui parcurs academic. Studenții aplică ceva din ce au învățat. Adesea lucrările, dacă au același profesor coordonator, seamănă între ele iar alegerea subiectului lucrării reflectă rar o preocupare insistentă a studentului. De fapt, studenții nu sunt încurajați să aibe preocupări insistente, pe care să le urmărească în timp și care să le definească, să le rafineze lumea în care vor evolua. Bibliografia acestor lucrări este reflexul unei superficiale și, de multe ori, aleatorii conspectări a 10-20 de titluri. La întrebarea: „de ce aceste titluri?”, răspunsul nu mai vine. De multe ori, a  cere o definiție a unui concept de bază, provoacă stupoare. Mulți, multe nu știu pur și simplu să formuleze o definiție; preferă circumstanțierile oferite de salvatorul „depinde de…”. Modul de a judeca folosind concepte operaționale, e în suferință.

De fapt, ce știu studenții noștri după 3 ani?

Majoritatea zdrobitoare a studenților, mai ales în domeniul socio-umanelor, acuză în bloc corpul profesoral, facultatea chiar, că fac foarte puține aplicații practice și foarte multă teorie. Și în ciclul de licență, și în cel de masterat. Ceva nu e în regulă. În mod normal, „sistemul Bologna” prevede ca licența să asigure studenților însușirea cunoștințelor generale privind domeniul și specializarea alese iar masteratul prevede specializarea lor. Dacă ponderea disciplinelor teoretice e, firesc, ceva mai mare în ciclul de licență, problema e, după mine (dar și după alții), cum le sunt “predate” aceste cunoștințe teoretice și, mai ales, cum sunt primite de către studenți. Când tu, ca profesor, predai teoria X, și nu o încadrezi întrun câmp teoretic-aplicativ mai larg, teoria X e ca un obiect decorativ pe etajera licenței, repede uitat și apoi „delete”-at. Cum sunt acele cadouri perfect inutile pe care le pui undeva și le uiți apoi. Masteratul, însă, e gândit, adesea, ca o prelungire a predării disciplinelor teoretice. Nu din perspectiva specializării, a conținutului său aplicativ, practic. Desigur, sunt și excepții. Probabil că puține, din moment ce angajatorii se plâng de faptul că absolvenții „nu știu să facă nimic”.

Mulți studenți acuză rigiditatea, anacronismul modului de predare. Ei/ele doresc un alt mod de comunicare student-profesor. Partea proastă e că nu toate cadrele didactice stăpânesc comunicarea dinamică, ba fac din poziția autoritară scutul comunicațional. Ca și cum student și profesor nu ar face parte din aceeași comunitate, nu lucrează împreună pentru realizarea unor scopuri comune. Cred că introducerea unor ateliere de comunicare creativă pentru cadrele didactice ar putea îmbunătăți mult situația existentă.

Să spunem acum că studenții sunt în posesia unor cunoștințe solide, știu ce știu, știu cum să aplice practic setul de cunoștințe. După 3-5 ani de studii universitare vor un serviciu, un job. Mulți, însă, au acest  job încă din studenție. De ce?: angajatorul le cere experiență. Și atunci ei/ele se angajează și pun experiența ce urmează a fi dobândită în competiție cu efectuarea studiilor. Facultatea, universitatea, noi, în general, acceptăm tacit această stare de lucruri care nu e ok. Deloc. Cea mai unfair, cea mai supărătoare scuză pentru absențele la cursuri/seminarii: “eu lucrez”. Dar  este o realitate. Partea proastă e că studenții vor și job și diplomă. În același timp. Oricum. Noi închidem ochii. Convine această stare de lucruri. Cu ce preț?

Universitatea și „piața muncii” nu au încă relații substanțiale. Orientarea în carieră, ca serviciu universitar în slujba studentului, funcționează sporadic sau deloc. De fapt, ca să centrezi actul educațional pe student, așa cum cere „teoria“, astfel încât acesta să știe drumul profesional pe care va merge, ar trebui ca relația universității cu sfera angajatorilor să fie redimensionată. Orarul cursurilor la masterat este de la 17.00/18.00 la 20.00/21.00. Adică seara. Adică după o zi de muncă a masteranzilor, dar și după o zi (eventual) de muncă a profesorilor. De regulă, nu stăm degeaba până seara. E, însă, ok să fie așa? Când venim toți obosiți după o zi de lucru la…învățământul seral? Eu, de pildă, le spun studenților mei, când îi văd obosiți, uneori albi la față: “nu e ok, nu numai că mă lupt cu oboseala mea, dar trebuie să mă lupt și cu oboseala voastră”. Și fac lucrul ăsta, fac acea întâlnire dinamică, stimulând participarea. Dar cu ce  preț? De ce nu pot fi cursurile acestea în programul normal? Cum e în alte părți, prin acordul universității cu sfera patronatului ?

Ce faci cu ce știi să faci? E o întrebare iritantă, uneori dramatică. Când nu îți găsești de lucru sau, dacă găsești, nu e chiar ce știi tu să faci sau chiar în afara competențelor tale, cum e? Frustrările se adună, alături de faptul că stai cu părinții deși ai vrea locul tău, nu poți avea încă o familie etc. Cum și ce facem pentru ca studenții noștri, în funcție de înzestrarea lor intelectuală, de competențele pe care le au “pe bune”, să poată avea un contact  credibil, substanțial cu drumurile lor profesionale? E simplu să spui că studenții de azi sunt vin mai slab pregătiți din liceu, că tentațiile sunt multe, că vor totul, imediat. Ceea ce poate fi și adevărat. Problema e: ce facem ca să schimbăm asta? Universitatea nu poate fi, desigur, service-ul liceului. Dar poate fi mediul academic care să determine construcția caracterului, al unui mod de a judeca în funcție de valori și de autocunoaștere. Universitatea ar trebui, ar putea să producă un design curicular în toate domeniile și specializările prin care interdisciplinaritatea și creativitatea să fie motorul dezvoltării personale. Studenții trăiesc, mai profund sau mai superficial, într-o lume conectată, comunicațional ei sunt mai bine adaptați la lumea de azi decât unii (mulți) profesori.

Cât de mult e conectată universitatea nu numai la lumea lor, ci și la lumea de azi?

Cred, ca și alții, că universitatea poate produce/propune o altă ecologie a minții bazată pe o revoluție a comunicării. Comunicarea ca artă a conectării în vederea dezvoltării personale. În și prin universitate.

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *