Artele Educației, Artele în Societate

Învățământul vocațional

Reacția recentă a unui grup de universitari de la Cluj de a supune dezbaterii publice un manifest privind învățământul vocațional din România, este mai mult decât binevenită. Am acuzat de câteva ori, în timp, alinierea grăbită a României la sistemul Bologna, care a fost luat de către autoritățile noastre ca o „sentință”, ca un „ordin” european de aliniere. Responsabilii români ai învățământului vocațional, în special cei din domeniul Teatru, nu au negociat nimic. Nu au gândit ce consecințe va avea noul sistem cu 3 ani licență, 2 ani masterat, 3 ani doctorat. UNATC și-a arogat „execelența” în domeniu, și-a impus „oamenii” în comisii, iar realitatea universitară teatrală a devenit, după 2000, din ce în ce mai ciudată, neconformă cu scopurile unui astfel de învățământ.

Învățământul teatral trebuie scos din rama academică în care se află acum. Aceasta nu îi este proprie, lasă loc tot mai mult imposturii academice și malformează raportul dintre specializare și câmpul social în care absolvenții se presupune că și-ar găsi un loc unde să practice meseria și mai puțin arta de actor, regizor, scenograf, coregraf, manager.

Experiențele altora nu ne ajută deloc. Mergem acolo, suntem încântați de cum funcționează teatrul britanic sau german, dar când revenim în țară, de multe ori am lăsat la frontieră tot ce ne-a încântat acolo. În mod normal, interpreții, așa cum sunt clasificați, ca ocupație, actorii, regizorii, au nevoie de alt tip de studii decât cele universitare de acum. Ei au nevoie de școli de meserii unde să învețe cum se construiește rolul, propria prezență în spectacol sau cum se construiește un spectacol. Școlile pot funcționa independent sau dependent de un teatru.

Mistificarea care s-a produs, în învățământul teatral, la noi, după 1990, a fost că mulți și multe – în special actori și actrițe – au devenit “profesori” fără competența transmisiei de cunoștințe practice. La fel cum actori și regizori au devenit directori de teatru fără competența managementului. Toți valorificând, însă, mica-marea aură de “artist” certificată de experiența scenică.

Ce se mai poate face?

E nevoie de un nou proiect al Studiilor teatrale care să le așeze în rama specifică. Birocratizarea vocației nu servește la nimic. Arta Actorului, a Regizorului de teatru țin de o lume specială, de excepție, nu de uniformitatea academică a gradelor și titlurilor didactice.

Până atunci, mai ușor cu doctoratele subțirele (multe, conspecte școlărești după aceleași cărți), cu acreditările specializărilor teatrale!

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *