Era joi, 7 decembrie, anul 43 î. Chr. Celebrul cetățean al Romei, consul, avocat, orator, scriitor pleacă de acasă cu câțiva sclavi, spre Caieta (Gaeta), la mare, ca să ia o corabie spre Macedonia. Avea acolo un domeniu. Știa că zilele îi sunt numărate. Rivalitatea cu Marcus Antonius, mare figură militară a Romei, l-a făcut să-l declare pe acesta dușman al Republicii. Dar marea era agitată în acea dimineață. Și Cicero nu se poate îmbarca. Se întorc, dar soldații romani, ucigași trimiși după el, îi interceptează. Sentința era: decapitarea. Cicero, se spune, le-ar fi zis celor doi ucigași: „Nu e în regulă ceea ce veți face, soldat, dar măcar ucideți-mă cum trebuie.” Ceea ce nu s-a întâmplat ușor, după cum scrie istoricul Appianus.
Reușea să convingă oamenii veniți în for, mii, zeci de mii. Celebru prin scrierile sale despre arta oratoriei, de asemenea. Occidentul îi datorează enorm. Ce l-a făcut atât de ieșit din comun? Ce însemna pentru el să știi vorbești? Pentru ce interesează acum, să amintesc două noțiuni esențiale pentru oratorie: arta actorului și vocea. Cicero învață mult, ascultându-l, de la marele său rival în ale oratoriei, Hortensius. Își repetă discursurile cu actorul Roscius iar succesul său de avocat, dar și de consul, vine din antrenamentul specific cerut de construcția discursului și actio, livrarea sa. Actio și actor sunt în aceeași sferă semantică, dar actio, ca termen specific retoricii, înseamnă punerea în scenă a discursului verbal.
Cicero duce la performanță absolută această dificilă probă pentru un om de stat cum era el. Ca și în cazul lui Hortensius, oamenii se îmbulzeau când Cicero vorbea în public. „Vorbește Cicero”. Știau că spectacolul începe și, astfel, între Oratorie, Politică și Teatru se formează legături solide care oferă culturii și civilizației europene unul dintre funadementele sale până târziu, în modernitate. Ceea ce știm azi despre Arta actorului din Roma antică nu vine atât dinspre Aristotel (care, se pare, văzuse puține spectacole) cât mai ales dinspre scrierile despre Retorică ale lui Cicero și Demostene (Dupont 2003:32)
Micul tratat De oratore este un dialog între Cicero (P) și fiul său, Marcus (F). Să reamintesc începutul:
„II Diviziunile Elocinței
3. F. În câte părți trebuie să fie împărțită doctrina elocinței.
P. În trei.
F. Care sunt?
P. Mai întâi, puterea oratorului, apoi structura discursului, în sfârșit, cercetarea problemelor.
F. În ce constă puterea oratorului?
P. În idei și în cuvinte. Dar ideile și cuvintele, trebuie să fie găsite și ordonate.. Inventio este proprie ideilor; pentru cuvinte, se spune elocutio. Însă dispositio, deși este comună pentru idei și cuvinte se referă la inventio. Vocea, gestul privirea și oricare act este părtaș vorbirii; memoria este straja tuturor acestor lucruri.
4. F. Câte sunt părțile discursului?
P. Patru. Două dintre acestea se referă la faptele care trebuie prezentate – narratio și confirmatio – și două la mobilizarea sufletelor, principium și peroratio.
F. Câte părți are cercetarea problemelor?
P. O speță nedeterminată, pe care o numesc consultatio, și o speță determinată, pe care o numesc causa.” (Cicero 2020: 29-31)
Este un noroc faptul că marea parte, cea mai consistentă a scrierilor lui Cicero, a ajuns până la noi. Nu numai că epoca Republicii Romane este consistent descrisă, evocată, analizată de Cicero, dar avem, fără îndoială, certitudinea că arta de a vorbi în public, Oratoria, este fundamentul exercițiului civic și politic prin care o lungă tradiție ajunge până azi, la noi.
Apariția, mai ales după anii ’20 ai secolului trecut, a multor departamente, catedre unde Oratoria este studiată, exersată, urmând scrierile lui Cicero, Quintilian, dar și dezvoltarea Științelor Comunicării repun, mai mult sau mai puțin consistent, în locul cuvenit, Arta Oratoriei. Școala care nu acordă importanță Vorbirii în public, argumentării, tehnicilor de transmitere a mesajului oral și, mai nou, relației între Vorbire și Tehnologia informației (vezi banala, acum, prezentare cu slides), nu numai că greșește, dar lipsește personalitatea copilului, a adolescentului și tânărului adult, de o temelie a ființei și a unei relații integre cu ceilalți. Alte țări au pus în lucru cu aproape un secol în urmă (!) primele programe în acest sens.
În Brutus, observăm cât de detaliate sunt observațiile lui Cicero privind oratorii de dinaintea sa. Nu numai că insistă asupra calității Vocii, ci exemplifică relația dintre medicină și retorică și impactul acesteia asupra performării verbale în public. În ce-l privește, Cicero spune că era mai degrabă firav la începutul carierei sale și că era riscant pentru el să își forțeze nu atât plămânii cât , mai ales, cutia toracică. Când pleda, ca avocat, forțarea era vizibilă iar prietenii și doctorii i-au spus că e mai bine să se oprească. Cicero și-a dat seama că, dacă voia să continue ca orator, trebuia să schimbe complet modul performării, al „livrării” discursului oral. Ia decizia corectă în anul 79 î.Ch. și pleacă din Roma spre Grecia unde îl întâlnește pe retorul care avea să îi schimbe în întregime modul performării, Molon din Rodos. Se întoarce după doi ani la Roma și toată lumea observă progresul: nu numai că nu mai era firav, dar forța de emisie prin cutia toracică era mai puternică, varietatea discursului era sesizabilă iar, din când în când, relaxarea în timpul vorbirii elimina tensiunea inutilă. (Schultz 2016: 144-145) Sunt și acum lecții valabile și chiar dacă Cicero nu dă detalii despre cum și-a educat Vocea – o face, pe larg, Quintilian – aceasta este și pentru el instrumentul major, și azi, al unei transmisii consistente, atractive a mesajului oral. Cicero este, astfel, cel mai important orator al Romei în perioada târzie a acesteia iar moartea sa este și sfârșitul republicii romane. Cel mai bune orator este redus la tăcere printr-un asasinat. Cum se mai întâmplă și azi.
Una dintre lecțiile fundamentale ale lui Cicero se referă la pregătirea pentru a vorbi în public. Vedem și azi, în fiecare zi, persoane publice care apar în fața camerelor TV stresate de propria prezență care le forțează exprimarea. Rezultatele se văd imediat: lipsa de structură a afirmațiilor, deficiențe de vorbire etc. Ele capătă o semnificație aparte când e vorba de decidenți, oameni politici, femei și bărbați care nu au trecut în viața lor prin pregătirea pentru Vorbirea în public. Cred că crearea și realizarea programelor de Vorbire în public, cu sprijinul actorilor și actrițelor care au și abilități pedagogice, ar putea schimba ceva, la noi, în modul, de multe ori precar, al exprimării orale în public.
(Enorma operă a lui Cicero subzistă și azi nu numai prin tratate, cuvântări, scrisori, ci și prin …citate care sunt ca o incizie fină în corpul mental al ființei:
• O cameră fără cărți e ca un corp fără suflet. („Era digitală ar avea ceva de…spus!”)
• Dacă ai o grădină și o bibliotecă, ai tot ce-ți trebuie. („Da, sigur, dar…”)
• Să fii ignorant în privința a ce s-a întâmplat înainte de tine înseamnă să rămâi mereu copil. („Mulți preferă asta!”)
• Recunoștința nu e numai cea mai mare virtute, ci și părintele celorlalte. („Mai știm ce e asta?”)
• Siguranța oamenilor trebuie să fie cea mai importantă lege. („Fără îndoială, dar nu toți sunt de acord”)
• E o prostie să-ți smulgi părul din cap de durere ca și cum durerea ar fi mai mică dacă rămâi chel. („Bună”)”
Referințe
Cicero. 2020. Arta oratoriei. București: Seculum I.O. (ediție, traducere de Traian Diaconescu)
Dupont Florence. 2003. L’acteur-roi. Le théâtre dans la Rome antique. Paris: Realia/Les Belles Lettres