Ce au în comun cele două lumi – cea exterioară nouă și cea interioară la care numai noi avem acces – în afara simțurilor noastre care produc contactul și comunicarea? Între cele câteva lucruri este și vorbirea. Prin vorbire „ieșim” din noi spre lumea cealaltă, o lume populată și de semenii noștri. Vorbirea nu e numai o modalitate de ieșire, ci și una de intrare în cealaltă lume sau de retragere în fața ei. Vorbirea ca și amuțirea (tăcerea) nu sunt decât două frontiere ale noastre care sunt trecute după dinamici și procesualități diferite.

Ceea ce este denumit simplu „comunicarea verbală”, cu pandantul său, „comunicarea non-verbală”, reprezintă, de fapt, două moduri de a fi în starea de veghe. Comunicarea verbală capitalizează cel mai mult din interacțiunea umană în timp ce comunicarea nonverbală este cea care e reținută cel mai mult. E aici un paradox pe care multele studii, analize, cercetări de laborator l-au remarcat de mai bine de șapte decenii. Anticii îl observau, însă, din perspectiva calităților vorbitorului în public, ale oratorului.

*

A nu putea să vorbești e o infirmitate, un handicap, un defect, o anomalie. Mai multe științe caracterizează această neputință, încă din perioada primelor texte medicale care ne sunt cunoscute. În cel mai vechi, unul egiptean despre chirurgie din perioada Vechiului Regat [i] (3.000-2.500 ani î.Hr.), sunt descrise aproape cincizeci de cazuri care încep cu referiri la partea de sus a corpului uman, capul, și continuă mergând spre picioare. Se știa încă de atunci că loviturile la cap pot cauza neputința de a mai vorbi.

Practica și răspunsurile conținute de știința medicală de mai târziu, concentrate în preceptele lui Hippocrate, au stabilit corect că centrul vorbirii e în creier și că ocluzia unor vase cefalice produce o serie întreagă de defecte de vorbire. Experiențele făcute în modernitate sau chiar mai aproape de noi, de un Antonio Damasio, de pildă, au conturat, dincolo de explicații, și o doză de mister: vorbirea al cărei centru e localizat în creier, poate fi afectată în diverse feluri; se cunosc cauzele, dar nu se poate ști de ce consecințele sunt așa cum sunt.

A nu ști să vorbești ridică, însă, o altă serie de întrebări: dacă ești apt fizic să poți vorbi, ce te împiedică să știi cum să vorbești? Avem mereu mari dificultăți în a spune ce gîndim sau în ce credem. Observăm, adesea, diferențe între „ce” avem de spus și „cum” spunem acest „ce”. Avem, mai ales, o teamă (spaimă) de a face aceste lucruri în public. Poate din acest motiv, al asumării curajului de a spune ce crezi, ce gîndești, sfera publică a democrației ateniene a impus de atunci, din secolul V î.d.Hr., modelul care echivalează omul politic cu Oratorul. Iar acesta a avut, la rîndu-i, un corespondent în Actor. Scena publică (agora) și scena teatrului (skene) au fost locurile privilegiate, alături de tribunal și cimitir, pentru etalarea Vorbirii în public. O practică avansată a acesteia din urmă provine din arta teatrală. În cel mai vechi tratat despre teatru cunoscut pînă astăzi, provenit din India, Natyasastra, a cărui datare oscilează între secolul 3 î.d.Hr. și secolul 2 d.Hr., sunt enumerate calitățile recitării care implică: „șapte note muzicale, trei registre vocale, patru feluri de accente, două feluri de intonație, șase ornamentări și șase membre”. [ii] Formalizarea privind vorbirea în teatru, prin recitare, în acest tratat în sanscrită, este extraordinară și nu are corespondent în celebrul tratat care a fundamentat teatrul occidental: Poetica de Aristotel.

(Va urma)

[i] E vorba de Papirusul chirurgical Edwin Smith.

[ii] V. Natyasastra (Tratat de artă dramatică), traducere din limba sanscrită și note de Amita Bhose și Constantin Făgețan, București, Ed. Științifică, 1997. “Cuvântul natya, tradus ca „teatru” sau „artă dramatică”, este termenul generic pentru tot ceea ce se referă la artele spectacolului. Derivat din rădăcina verbală nat (a dansa), termenul natya, însemnând „a reprezenta scenic prin dans”, trebuie comparat cu alți doi termeni apropiați, nrtta și nrtya, ambii derivați de la rădăcina verbală nrt (a dansa). Nrtta (tradus de obicei ca”dans”) reprezintă simpla mișcare a membrelor într-un anumit ritm. Nrtya (tradus uneori ca „pantomimă”) e un fel de „dans tematic” ce include interpretarea gestuală (abhinaya), adică exprimarea stărilor emotive (bhava) prin mișcarea și poziția membrelor corpului dansatorului-actor, ca și prin expresia facială. În contrast cu nrtta și nrtya, prin natya se înțelege un mijloc complex de exprimare artistică, combinând gestica, declamația, costumația, machiajul și temperamentul actorului-dansator, într-o secvență articulată de semnificații și stări emotive, având ca finalitate producerea experienței estetice (rasa).” (pag.9)