Artele Comunicării, Generale

Lista lucrurilor bine făcute în România după 1989

Întotdeauna mi-a dat bătăi de cap legenda Meșterului Manole. Ca omului să-i reușească construcția mănăstirii, lăcaș al credinței, care se dărâma mereu când era aproape gata, ca și cum îi lipsea ceva, soluția revelată a fost: primul om care va veni, a doua zi, la mănăstire să fie zidit ca astfel mănăstirea să poată dura, să nu se mai prăbușească. E un „sacrificiu”. Dar nu al Meșterului, ci a altcuiva. Care, așa s-a întâmplat(!?), urma să fie soția care îi aducea de mâncare.

Gândurile acestea nu au legătură cu sloganul „România lucrului bine făcut” al unui candiat în campania prezidențială (pentru cine a uitat acest program prezidențial, îl puteți re-citi aici). Sloganurile, cum se știe, pot impresiona, au forța lor mobilizatoare pentru o viitoare construcție, și se prăbușesc, adesea, atunci când, se va vedea repede, le lipsește ceva.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației

Chiar vreți să faceți ceva?

Nimic mai dezolant ca neputința, neștiința și resemnarea! Cele „trei surori”  deloc cehoviene visează la o Moscovă năbădăioasă, dar nu se mișcă din loc. Își plâng de milă una alteia. Degeaba, voci critice spun că „nu e bine”, ba chiar că ” E FOARTE RĂU”.

Chiar vreți să faceți ceva?

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Vorbirea

Cum e să fii mințit/ă? În față.

Ați fost mințit/ă vreodată? Mai mult ca sigur că da. Cum v-ați dat seama? Ce vi-ați spus când v-ați dat seama? V-ați enervat, nu-i așa? Ca și mine, de altfel. Vorbele spuse și apoi dovedite ca fiind minciună sunt…de vină, nu? Eu nu cred asta.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Generale, Reacție rapidă

Charisma politică și extremismul

Era limpede de mai multă vreme că Frontul Național (FN) va repurta o victorie în primul tur al alegerilor regionale din Franța. Ea a fost confirmată: șase din treisprezece regiuni. În turul doi, Partidul Socialist, un partid perdant, a anunțat retragerea în două regiuni importante (mai ales Nord-Pas de Calais). FN nu va face alianțe în turul doi. Vrea ca victoria să fie totală. Cum se explică acest succes?

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Reacție rapidă

Prezumția de nesinceritate?

Mai nou, unii ziariști scot la înaintare – nu pentru prima dată, de altfel – prezumția de nesinceritate. Cum așa? Simplu: dacă îl vezi pe unul/una  mai înalt demnitar, așa, mai în față, mai vizibil, să zicem, ca acum, un prim ministru că îl alină pe un copil de militar mort în Afganistan, că stă pe vine ca să vorbească cu alt militar imobilizat în scaunul cu rotile, nu îl prea crezi că e sincer. Pentru că e înalt demnitar.

Continuă lectura

Standard
Reacție rapidă, Vorbirea

Un primar interimar. La gură

Știrea privind înjurătura, în direct, la postul de radio ProFM, proferată de către primarul general interimar al Capitalei la adresa RADET, în contextul în care,  de mai bine de săptămână se joacă un „teatru” de doi bani privind furnizarea căldurii și a apei calde în București, a trecut. Cum a venit așa a și trecut. Individul care ocupă din întâmplare această funcție a extins interimatul și la gura proprie. Ca să spui în direct, prin telefon, ce a spus el, arată nu numai că, eventual, stai prost cu nervii, ci că uneori uiți că ești într-o funcție publică și te arăți drept ce ar putea fi numit golanul care ești. Adică, drept cineva care folosește, cu regularitate, înjurăturile tip macho de maidan. RADET? „Băga-mi-aș p…în ei!”, zice interimarul. Și zdrang! închide telefonul.

Omul e neîngrijit la cap, e limpede. Sub stres, limba lui o ia pe scurtătură, uzând de cele câteva cuvinte…genitale care îi aduc alinarea. Mai e și altceva: cred că s-a produs o dereglare, o succesiune inversă, neuronală: trebuia mai întâi să închidă telefonul și apoi, în singurătatea lui de interimar, să dea drumul la zisa aia beligerantă, nu invers. Cum se spune, uiți de la mână pân’ la gură.

Cum ajung astfel de indivizi în administrația centrală? Foarte simplu: partidul le apreciază calitățile și îi împinge în față. Poate omul e bun administrator, nu știu. Știe cineva? Ce știu e că, într-un context sensibil – vine frigul și, hopa!, tocmai acum se aprinde războiul între furnizori, parc-am mai văzut circul acesta serial -, deloc simplu de gestionat, numai de indivizi ca interimarul nostru nu ai nevoie. Dar, spre „cinstea” lui, și-a cerut scuze față de conducerea RADET pentru „acea declarație nepotrivită”. Acum, să ne-nțelegem, ce-a zis omul nu a fost o…declarație. Ci o înjurătură. Declarații fac oamenii care au ceva de declarat, nu cei care au ceva de…înjurat. „Am și eu limitele mele și nu e bine ca ei să întindă coarda. Pot veni cu propuneri dar să nu vină cu combinații pe ușa din dos. Scuze pentru acea ieșire, dar așa ceva nu se mai poate”. Deci, când nu se mai poate, îți bagi p…și interimăm mai departe. Observați că vocabularul individului e coerent: „a întinde coarda” e o expresie care înseamnă un raport de forță exprimat tot într-un cadru vulgar. „Combinații”, „ușa din dos” îți arată cât de limitat e orizontul omului. Dacă veneau aceia cu combinații pe ușa din față, situația era alta. Acestea s-ar fi numit „propuneri”, probabil.

Altfel, individul rămâne în funcție. De ce ar demisiona? Ce dacă s-a făcut de râs? A fost o „ieșire”. Poate nu o să mai facă. Și, oricum, a zis-o la telefon, nu în față. E, așa mai merge.

Se știe, însă, că vorba proastă, cum li se mai spune înjurăturilor, spusă public, trădează ceva ce e în adânc, în omul acela. El așa vorbește. Ești și ceea ce vorbești, nu-i așa.

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Vorbirea

Suntem aici. Vorbiți cu noi

 

Ziua Z. Cred că, în perioade de criză profundă precum aceea provocată de tragedia de la Colectiv, am putea să ne uităm la noi și să ne dăm seama cât de educați suntem pentru a face față realității. Să ne întrebăm cât de mult vrem să ne schimbăm. Poate nu bucuria, ci durerea e cea care ne învață mai mult. Durerea poate fi și să îți dai seama că viața ta se scurge fără ca lumea ta să evolueze în sensul dorit de tine. Să îți dai seama că mereu alții fac prost ceea ce fac, dezvoltă în fiecare zi corupția și incompetența, și secretă neîncetat otrava care anesteziază și destructurează corpul social. Degeaba votăm. Votul fiecăruia e lanțul care ne leagă de caruselul politic ce se învârte neîncetat în jurul propriei axe. Axa politicianismului șmecher, corupt, semidoct, arogant, incompetent, suficient sieși. Ar fi posibil ca această axă să fie schimbată acum?

Suntem aici. Vorbiți cu noi.

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Generale, Vorbirea

Președintele și „oamenii simpli”

Între multele semne de întrebare – în contextul protestelor din întreaga țară generate nu numai de tragedia de la Colectiv –  apărute în aceste zile, în aceste ore, sunt unele care îl privesc direct pe președinte. Care se află într-o situație aproape imposibilă: presiunea publică cere schimbarea, istorică, a clasei politice, dar clasa politică nu are cum se schimba așa repede nici dacă ar vrea. Care e rolul președintelui? Poate el avea un discurs persuasiv? Poate scrie un capitol nou din Istoria românilor (vezi manualul de istorie din 2035)? Nu știm. Până atunci, întrebările:

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Reacție rapidă, Vorbirea

Goodbye to Ceausescu

Cum să crezi în Dumnezeu, în Biserică atunci când ÎP Daniel spune ce spune și cum spune privind lipsa de reacție a oamenilor Bisericii, a sa personal ca Înainte stătătorul Bisericii Ortodoxe Române față de tragedia de la Colectiv? ÎnaltPreațâfnoșeniaSa a răbufnit. Manager al BOR, nu simți Cuvântul Domnului care întărește credința și iubirea de semeni,  spus convingător. Ne îndeamnă să acceptăm că locul preotului e între ziduri, acolo slujește el, nu în afara zidurilor unde sunt oamenii. Desigur, colindul preoților, din ușă în ușă, din poartă în poartă, de sărbători sunt accidente. Ca și insistența, laică de-a dreptul, politicianistă, să-i spunem, întru impunerea orei de religie în școli, solicitarea periodică de fonduri pentru noi construcții de biserici. Zidurile credinței din piatră. Nu acelea ale credinței din suflet.

Cum să crezi în politicieni când ei nu înțeleg nici acum că nu li se cere numai demisia. Ci înțelegerea faptului că politica așa cum a fost făcută până acum, adică partizan, clientelar, fără a pune cetățeanul în miezul ei, nu mai e acceptată?

Izolați de societate prin comanda de partid, vocile politicienilor sunt ale unui cor privat care a uitat imnul național. Cântă în mica biserică a Palatului Parlamentului. Cu costuri uriașe, de întreținere și menținere a clădirii, a personalului de specialitate, cu sume alocate lunar pentru ca fiecare domn și doamnă parlamentar să își facă treaba pentru care au fost aleși și alese, biserica aceasta, ca și Biserica, e spațiul care ține prizonier spiritul civic și iubirea de aproapele tău, de suferința, înțelegerea Celuilalt. Oamenii politici vorbesc la televizor într-un limbaj desuet: e o limbă moartă pe care cei tineri nu o înțeleg. Sună a limba română dar e, de fapt, un dialect al unui trib uitat de lume.

Demonstrațiile din aceste zile de început de noiembrie, după moartea celor din Colectiv, au ceva simbolic: focul care a pus capăt multor vieți, care a rănit, asfixiat, traumatizat acele ființe, ar putea fi unul purificator al vieții politice, al vieții noastre sociale. Ieșirea zecilor de mii de oameni în stradă ar trebui să ducă la reconstrucția morală, la întemeierea credinței într-un viitor posibil în România. Dar revolta nu e suficientă: apariția unor noi lideri e necesară acum. Dar ei/ele vor putea vorbi o limbă accesibilă nu numai celor din online?  Vor putea ei/ele comunica cu cetățenii români care nu sunt în rețea? 

Ne putem despărți acum de Ceaușescu, de comunism? În mod real? Ce nu a reușit în decembrie 1989, căci umbra lui Ceaușescu și a sistemului patronat de el era apăsătoare încă mulți ani, ar putea reuși acum? Putem încerca. Istoria are orele ei astrale. România nu a avut multe. Are una ACUM.

 

Standard
Artele Comunicării, Reacție rapidă

Apărarea chineză

Să comunici la vreme de criză e o artă. Iată criza creată de moartea unui polițist. Un om a murit la datorie, se spune, deși încă nu e lămurit dacă era datoria lui să moară la datoria aceea. Deschizând drumul unei coloane a unui demnitar din România. În România. Demnitarul n-a comunicat nimic până azi despre ce s-a întâmplat. Timid, unele instituții ale statului român au comunicat ceva, după câteva zile de la moartea accidentală a unui polițist. Nimic despre ceea ce era esențial: de ce avea nevoie demnitarul de datoria la care a murit polițistul? Cum se numește acea datorie?

A nu știu câta oară vedem că demnitarii comunică prost sau deloc în situații de criză. Care e criza aici? Nu e, cred, cea de comunicare proastă, deși așa pare, ci una de sistem. Sistemul lor. Sunt demnitari care au un ADN mai ciudat: nu pot trăi decât în realitatea creată de legi pentru ei. Ideea că ar putea trăi în realitatea reală, obișnuită, adică aceea în care trăim noi toți, le apare ca o aberație. Plagiate, indemnizații și pensii speciale, coloană oficială în situații de urgență etc.etc., toate sunt realitatea virtuală a demnitarului în care ideea de virtute  e absentă. Iar cea de onoare,  cea de integritate? Lipsesc din ADN.

Evoluția situației, la o săptămână după tragicul incident, reconstituită zilnic prin televiziuni și ziariști, arată cu claritate că demnitarului nu i se poate cere demisia, cerută de civilii pe care nu îi comandă, dar și de polițiștii care spun curajos ce cred. Pentru că el nu are nicio vină că a murit omul acela. El e un demnitar cu coloană numai oficială, ce-i drept, care mergea în noapte, pe ploaie. Cu ce treburi? Treaba lui. Cum e permis să i se ceară explicații? Drept cine se cred  civilii ăștia, cetățenii ăștia? 

Dacă demnitarul ar demisiona, groapa polițistului ar deveni aceea a unui guvern. Dar guvernul face eforturi mai competente decât cei de la Drumuri și Străzi, de a o acoperi. Cum va reuși? Prin apărarea chineză.  E apărarea la care sunt dibaci demnitarii în frunte cu – așa cum am văzut – șeful guvernului: tu îl întrebi în românește și el răspunde: „am impresia că vorbesc în chineză”. Apărarea chineză e refuzul dialogului pe un subiect dat. Refuzul de a comunica uzând de o formulare șugubeață în situații foarte neplăcute. Cum șade bine demnitarului. Chinezii n-au nicio vină. Oblonul tras violent de primul ministru peste groapa polițistului e ca un epitaf nemeritat. Iar demnitarul despre care se vorbește atât? El urmărește mereu interesul național, urgent, pe ploaie, pe vânt, încolo-încoa, și tot așa. Apărarea chineză e infailibilă. Fapt e că realitatea nevirtuală i-a apărut brusc, în față, ca o groapă pe timp de noapte, în ploaie. El a trecut de ea, acela nu. Astăzi a…comunicat. A trecut și de criza asta. „Chinezul” și-a făcut datoria. Iar mortul de la groapă…

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației

Manifest pentru Dezvoltarea personală în Școala românească

Școala românească merită și trebuie așezată  pe drumul cel bun.

Incapacități și incompetențe pasagere, dar numeroase au făcut ca reforma Școlii, însăși ideea de Educație să nu mai poată fi văzută ca fundamentală pentru viitorul copiilor, elevilor și studenților. România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă. Abandonul școlar, scăderea numărului absolvenților, al studenților, prejudiciul imens produs de doctoratele plagiate ale demnitarilor și nu numai, carența eticii și a integrității în arhitectura sistemului educațional, exodul absolvenților, al specialiștilor sunt un rezultat al lipsei de viziune privind tipul de educație cerut de adaptarea corectă la lumea de azi. Sună dramatic?

Continuă lectura

Standard