Generale

Un veac de…Centenar

Inaugurăm Cercul de lectură aplicată pe seama noastră. Prima lectură, Un veac de singurătate, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Mulți au fost fermecați de lumea aceea unde anul se măsoară cu ceasul iar un ceas poate fi un secol. Oricum, veacul, aici, înseamnă o sută de ani. De singurătate. Scriitorul vede istoria ca un act magic al timpului. Cum fac și alții, care nu sunt scriitori.
Dacă ne gândim la Centenarul Marii Uniri, știm că anul acesta ni s-a împlinit centenarul. Sunt acte, acțiuni, cărți care ne dovedesc aceasta. Noi ne-am născut în această Românie care serbează azi un centenar. Cum? Cu durere, aș zice. Căci despre bucurie, mai avem de așteptat alți ani de…singurătate.
Datinile din străbuni, aritmetica și bunul simț ne arată că un centenar se serbează/comemorează, de regulă, o singură dată, adică la …o sută de ani după. Sau, dacă a trecut mai mult timp, se serbează și prin cumul, două-trei-patru centenare, deodată. Oricum, fiecare sută de ani se serbează distinct. Serbarea e mai mare când se cumulează mai multe sute. Noi suntem la primul. Dar acum, Centenarul Marii Uniri, prin viziunea de commedia dell’arte a actorului-ministru al Culturii, se prelungește până în 2023. Mâine- poimâine e Aprilie și…nimic. Un Centenar al nimicului, din păcate. Căci nu se întâmplă mai nimic. Din teritoriu, au venit mii de „proiecte”, de „idei”, dar a înțeles și ministrul Culturii că sunt o aiureală, și le-a anulat. Apoi, i-a demis pe unii funcționari  care nu și-au făcut treaba. Bani sunt. Proiecte, încă nu. Ce se întâmplă?
Se întâmplă ce s-a mai întâmplat și când a fost/este vorba de șosele, drumuri, poduri, tavane, toalete școlare, stoparea violenței în școli, în familie etc. S-au cheltuit sute de milioane de euro pe…nimic. Căci nimicul e aici, e peste tot și ne însingurează tot mai mult. De aceea, părăsirea țării, temporar sau definitiv, e la ordinea zilei, a anilor, de fapt, ca și cum un popor întreg se simte amenințat de o invazie, de triburi străine hulpave, ce doresc nimic-irea noastră. Dar, atenție, triburile acestea vorbesc aceeași limbă ca și noi. Cum de sunt ele străine? Ce le mână în luptă? În niciun caz ce i-a mânat pe cei care au crezut și s-au luptat pentru o Românie care azi, iată, e în ingrata situație de a nu-și putea serba centenarul. Primul, de altfel. Ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare cinstită, cu idei bune, cu activarea unor resurse care nu lipsesc în nicio regiune istorică din România, cu o viziune despre trecut, dar și cu o privire încrezătoare spre un viitor, ale celor care trăiesc acum, aici, a devenit un chin guvernamental, o „pedeapsă” calendaristică!
Nu înțelegem de ce dl. ministru și guvernul tot, nu dau un ordin pe țară: se vor îmbrăca doamnele și domnii români în port tradițional, radiourile și televiziunile vor difuza numai muzici populare iar zilnic partidele vor trimite vorbitori în public să cuvânte despre Marea Unire. Nici n-ar costa mult. Și, dacă mai e timp, vom și sărbători. Haideți, că nici nu trebuie prea multă minte pentru asta! Dacă mai cereți, „în teritoriu”, proiecte și idei, ele vor fi tot cele de dinainte de 1989. Dar știe guvernantul ce face. Oricum, e un…paradox”: tocmai partidul care promovează iia, care e cu poporul, care…tocmai el să eșueze la patriotism!? E cam tare. Speculăm, însă, că guvernul s-a inspirat din „Un veac de singurătate” unde centenarul e…altfel, e o sută de ani, nu o dată fixă. Ce vedem e că tichia ministerială îl acoperă treptat pe titularul de la Cultură. E un număr de iluzionism guvernamental. 
Centenarul, deci, se amână până la o dată ce va fi anunțată ulterior.
Standard
Generale

Politichia ministrului Culturii și expertiza academicienilor (II)

 

De ce e nevoie de expertiza Academiei Române pentru tutelarea, conceperea strategiei culturii naționale, a politicilor publice în materie de Cultură? De ce a fost parafată nașterea încă unei „comiții”, Senatul Culturii, care, împreună cu reprezentanții uniunilor de creatori, va realiza operațiunea? De ce ministrul Culturii are încredere, consideră neapărat necesară, în 2018, această „pălărie” academică sau/și partneriatul cu o organizație precum CNMR (Coaliția  Națională pentru Modernizarea României), de pe al cărei site e imposibil de aflat cine sunt experții care lucrează la modernizarea țării (https://cnmr.ro) și cum funcționează, de fapt, această structură? Dar, despre care ministrul Culturii are o părere super.

Revin, deci.

Continuă lectura

Standard
Generale

Politichia ministrului Culturii și expertiza academicienilor (I)

De ce a dorit dl. ministru al Culturii, actorul George Ivașcu, până de curând managerul Teatrului Metropolis, tutela Academiei Române în chestiunea strategiilor și politicii culturale românești în anii următori? Pentru că dorește să fie, cum a formulat memorabil, dar  à la Cațavencu, unul dintre înaintașii urmașilor săi? Formularea criptică, ocultă, a fost făcută …chiar la Academia Română unde domnul a ofertat forul să devină un…Senat al Culturii. Haide! Come on! Vous rigolez ou qoui?

Continuă lectura

Standard
Generale

Drăgnașul tricolor și Clanul saboților

Același scenariu Central și Est European se desfășoară, cu diferențele de rigoare, și în România: vrem banii Europei dar în contra ei și în condițiile noastre. Ce nu convine acestor țări care au aderat la UE, au semnat un tratat, și-au asumat obligații pentru a putea beneficia de condițiile reducerii unui deficit de civilizație creat de regimurile socialiste și comuniste?

Continuă lectura

Standard
Artele Comunicării, Artele Interpretării, Generale

„Înfierarea” la „naționalTV”

Dl. ministru TT ne-a oferit aseară, pe prima scenă a țării, în rol principal, spectacolul „Înfierarea” de Eugen „Gene” Nicolicea, în regia lui Liviu „Love” Dragnea. Am fremătat văzând publicul nostru care a umplut Sala mare a scenei naționale a TV, entuziast, dornic să vadă cum steaua Justiției românești luminează puternic în acea seară friguroasă.

 

Continuă lectura

Standard
Generale, Reacție rapidă

Țepari din dragoste de… țară

Ne-au otrăvit zilnic. De ani de zile. Cu dragostea lor de țară, de neam. Ne-au vrut binele. Din 1990 încoace, o lungă perioadă, ei sunt aceiași binefăcători. Au statul pe mână, îi consumă resursele, îl anemiază prin incompetență și lipsă de onestitate și ne pun mereu în față tricolorul și iia. Ca să nu mai vedem ce e dincolo. O țară extraordinară, cu mulți oameni cărora demult timp le-au interzis s-o iubească cinstit, să-și pună mintea în folosul ei, să nu le fie jenă, când îi trec granițele, să spună că sunt cetățeni români. Chiar dacă sunt și maghiari, și turci, și tătari, și…Ba, tocmai pentru că sunt ceea ce sunt, aici, în România.
Sunt condamnați penal. Mulți. Și îi vedem, în continuare, conducând țara. Țepuind-o. Afaceri peste afaceri. Anchete peste anchete care nu mai prididesc să ne arate coșmarul unei posibile disoluții: o țară țepuită din interior. Ei/ele clonează fără niciun efort, sute, mii de exemplare, comandamente  de țepari care, veseli, dezinvolt, cu mintea locuită de necunoscuți, au instituit în ani o lume românească paralelă. Sugând, în continuare, ugerul tot mai uscat al naționalism socialist ante’89. O lume românească unde cinstea, corectitudinea, încrederea, respectul, responsabilitatea sunt cele cinci valori care îl au în față pe NU. Cu țeapa pre țeapă călcând, ei și ele au dezvoltat sub-cultura negativă a acestor valori. Și acum predică litania „statului paralel”. Ca să înțeleagă cei/cele care i-au votat că vor să facă bine, dar nu sunt lăsați. Și oricine se opune, scoate la iveală furturile, sunt „statul paralel”.
Vor să facă o Românie cum n-a mai fost, dar să ne lase cu Europa lor, ăștia care știu ce înseamnă civilizația. Ăștia care fac școală ca lumea, vorbesc corect românește, gândesc cu mintea lor, își iau doctoratul muncind la el ani de zile, ăștia care nu trebuie să ajungă să conducă. Spun ei, Ei/Ele care conduc statul. Și nu de ieri de azi. Și ca să-și limpezească mintea unde locuiesc necunoscuți, s-au dus la băi. Necunoscuții din mintea lor sunt vinovații. Nu ei, nu ele.
Reacția ministrului Justiției la citirea Raportului de țară (MCV) privind partea cu Justiția în România trădează, încă odată, politica românească à la Cațavencu. Ce vrea Europa asta când noi vrem progresu’ țărișoarei noastre? Dublul discurs al politicianismului dâmbovițean transpiră urât, murdărind speranța în corectitudine și deciziile cinstite. Să ai condamnați penal definitiv la conducerea țării și, în general, în funcții publice, ce spune asta despre România? Spune-așa:

Caţavencu: (întrerupându-l lătrător) Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România… Progresul, stimabile, progresul! În zadar, veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică…

Farfuridi: (şi mai înţepat) Dă-mi voie… Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică…

Caţavencu: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta.

Brânzovenescu: Fireşte că nu vrei să ştii… nu-ţi vine la socoteală…

Caţavencu: (şi mai lătrător) Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre… D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine…”

(pentru curioși: Caragiale, „O scrisoare pierdută”)

Atât i-a dus capul. La Băile Herculane. Un joc periculos, o demonstrație de forță, provocată de partid prin aceste mitinguri cu tema „România”. Dacă electoratul partidului simțea că trebuie apărat programul de guvernare, putea ieși liniștit la mitinguri de susținere. Îi împunge acum partidul ca să se vadă susținerea.Ce partid a mai făcut asta în ultima vreme? Invenția cu „statul paralel” e supozitorul dat propriului electorat. Agresat deja de scumpiri, va ieși la mitinguri să se ușureze. Să poată da vina, dar nu pe cei pe care i-au votat. E aici, din partea acestora, o lipsă de bărbăție în a asuma responsabilitatea deciziilor luate. Și de onoare. Gândirea de la băi are un trist (re)nume în istorie. Inclusiv în România.
Mitinguri cu tema „România”! E încă un semnal al tentativei de izolare a țării, al retragerii în naționalismul perdant.
Să-i numim țepari de țară. Țepari din dragoste de țară. Sau, cum îmi sugerează un cititor al contributors.ro: Țepari ai dragostei de țară.
Începe o iarnă fierbinte.
Standard
Generale

Atenție, v-a lovit trenu’!

 

Ce veți citi nu e vesel. E descrierea unei situații care, dincolo de disconfortul zilnic și imaginea necivilizată a unui cartier din Capitală, produce victime. Nu frecvent. Din când în când. Să le numim, cum ne numim și noi, muritori. Toți am vrut, (mai)vrem o viață mai bună, mai decentă. Prea puțini facem ceva pentru asta. Poate nu ne interesează, poate avem alte interese, poate ideea de mizerie, de necivilizație e obișnuința cu care ții în mână mobilul și paharul de cafea pe stradă sau în mașină ori metrou. Ieși cu câinele la plimbare și câinele, necivilizat, săracu’, face pe trotuar. Tu vorbești la telefon sau te uiți la ce face și aștepți să termine. Mergi mai departe. Arunci țigara pe trotuar. Și mergi mai departe. Viața e scurtă. Civilizația e…drum lung. Mai scurt e, cum spune o reclamă, să fim luați „cum ne place nouă”. Și, cum vă place mizeria?

Poftiți, vă rugăm. Dar, atenție, v-a lovit trenu’!  Sorry. Bye-bye.

Continuă lectura

Standard
Generale

Confruntarea între hârtii și pixeli? Prima parte: frăția hârtiei

Am văzut de multe ori acest lucru: într-un birou, la un ghișeu etc. persoane care lucrează la un computer, înconjurate de vrafuri, dealuri și munți de hârtii, dosare, bibliorafturi cu dosare cu hârtii, acestea prinse, în snopuri, cu clame, agrafe. Nu odată, pendulează între hârtii și tastatură, ca într-un dans, o coregrafie a modernității neconsumate la români, asaltată de post-modernitatea căreia i s-a cântat și ei obștescul sfârșit. Spațiile de lucru sunt, de regulă, mici iar computerele fac figuri. Biblioraftul, nu. Dacă știi unde e. Răsfoirea lui e, uneori, mai rapidă decât computerul care face figuri. Când fac, căci alteori sunt terminate. Tu…aștepți, ca și alții. La rând. Și vezi această confruntare care, deodată, devine o bătălie, inegală, firește.

Continuă lectura

Standard
Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Un teatru personal. Traducerile mele

Mi-a plăcut de la început să traduc în română piese de teatru din dramaturgia engleză, irlandeză. De fapt, am început să traduc texte pentru o revistă clandestină, concepută și realizată, printr-un efort azi uimitor (ca și-atunci, de altfel), de către Dan C. Mihăilescu. Erau anii’80, eram risipiți („repartizați”) în posturi de profi prin toată țara, și Dan a avut ideea să rămânem în contact intelectual prin mănunchiul ăla de pagini pe care la dactilografia singur, în mai multe exemplare, trimise prin poștă pe cheltuiala lui. Ne mai și adunam în celebra lor garsonieră din Zemeș (a lui și a Taniei) să schimbăm mingi cultural-intelectuale, să supraviețuim într-un cenușiu fără de sfârșit. Cartofi prăjiți și fum de țigare. Crunt! Dar nu lipseam.

Continuă lectura

Standard
Generale

Cronismul și Girimelele

Nu cred că mai putem îngădui/accepta multă vreme, cum o fac mulți acum și prin lipsa de reacție sau/și tăcere, prezența în poziții oficiale, pósturi importante în structuri guvernamentale a unor impostori, agramați, neinstruiți, incompetenți, al căror număr e deja îngrijorător. Oameni care nu știu să vorbească bine limba română, care nu pot gândi, ci numai executa. Oameni pe care CV-ul profesional nu-i recomandă prin nimic.Ultimele alegeri, ca niciodată parcă, au dat avânt câștigătorilor să impună nu numai „cronismul” și nepotismul ca noua religie a clasei politice conducătoare, ci și balansarea României, dincolo de creșterea macroeconomică, care s-ar putea să ne coste(!), într-o zonă cețoasă a arhitecturii europene.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard