Generale

Confruntarea între hârtii și pixeli? Prima parte: frăția hârtiei

Am văzut de multe ori acest lucru: într-un birou, la un ghișeu etc. persoane care lucrează la un computer, înconjurate de vrafuri, dealuri și munți de hârtii, dosare, bibliorafturi cu dosare cu hârtii, acestea prinse, în snopuri, cu clame, agrafe. Nu odată, pendulează între hârtii și tastatură, ca într-un dans, o coregrafie a modernității neconsumate la români, asaltată de post-modernitatea căreia i s-a cântat și ei obștescul sfârșit. Spațiile de lucru sunt, de regulă, mici iar computerele fac figuri. Biblioraftul, nu. Dacă știi unde e. Răsfoirea lui e, uneori, mai rapidă decât computerul care face figuri. Când fac, căci alteori sunt terminate. Tu…aștepți, ca și alții. La rând. Și vezi această confruntare care, deodată, devine o bătălie, inegală, firește.

 

Mărturisesc că (nici) eu nu renunț la hârtie definitiv, după ce, deja din 1994 când am avut un…386, scriu, lucrez acum în proporție de 90%, cred, la un computer, laptop. Curios, cum scrie la zodie că sunt, am mai cumpărat, în timp, un Kindle și un Ipad care mă ajută, alături de divaisuri de stocare, să devin dependent funcțional de lumea digitală. Adevărul e că mă simt bine. Dar…mâna se duce, pentru notițe, într-un caiet spiralat A4, galben, am și câteva albe, sau culeg câteun carnet în care îmi scriu rapid (pentru că mi-e mai la-ndemână!) un titlu, o sugestie pentru cercetarea mea privind Vocea și Spațiul public sau pentru o lucrare despre sub-cultura Plagiatului. Pentru asta am creion, pix, stilou, creion de șters urma de pix, de stilou sau de creion. Nu pot renunța la hârtie, carte tipărită. Nici nu-mi propun, de altfel. Cum 1989 m-a prins cu o bibliotecă, bibliorafturi, dosare, plicuri cu mii de articole, manuscrise ale cărților mele, notițele de student , înscrisuri pe hârtii de tipuri și mărimi diferite (!), conspectele din bibliografiile indicate de profesori, clasificate pe subiecte, domenii, cu sublinieri și în culori, o decizie grea a fost aceea cerută de mutarea domiciliului. Le mai luăm pe toate, dacă nu, câte, cât? Am hotărât amândoi, eu și soția mea, că, orice ar însemna asta, la bibliotecă nu renunțăm. E martorul-ferment al formării noastre intelectuale, al aventurii noastre în lumea artelor, a culturii, a Textului. Totuși, cu acea ocazie, mi-am zis că o triere a cărților, în vederea renunțării, n-ar fi rea. Cu care ocazie am constatat că vreo câteva sute deveniseră, în timp…inutile, neinteresante, depozitate/uitate automat etc. Cu care ocazie, și zilele treceau, amintiri legate de mii de cărți apăreau cu vioiciune, surprinzându-mă, plonjându-mă vizual-emoțional în trecut (adolescență, tinerețe, facultate și tot ce-a urmat). „Le-ați citit pe toate?!” Pe cele mai multe, da. Cu asta mă ocup, între altele (de la 14-15 ani), citesc pe rupte. Și la propriu căci unele cărți le-am mai lipit, dat la legat (mai ales cele foarte vechi). Mutarea, alt apartament, altă casă a însemnat, ca un ritual năucitor (oboseală, praf-scuturarea e obligatorie, la mii de volume!), dar plăcut, dulce-amar, revederea cărților. A autografelor pe ele, de la un moment dat. A însemnărilor pe ele: „de la …”, „la…, cu…”, și data. La început eram atât de prețios (cred că mă jucam, totuși, dar nu mai sunt sigur: poate o prețiozitate ludică, să-i spunem) că mi-am făcut de vreo două-trei ori ștampile cu „ex-libris”, de mândru ce eram ca proprietar de cărți. Am renunțat repede, martor e numărul relativ mic de cărți care au suportat „supliciul” marcării cu ștampila. Am revenit destul de repede la bucuria însemnării de mână.  Mai scriu și acum, în situații mai speciale, de unde/de când/de la cine am cartea.

Hârtiile ne urmăresc în continuare, totuși. Și cărțile firește. Una care încă ne urmărește pe mulți dintre noi e „cartea de muncă”. De fapt, corect e „carnet de muncă”. Toată viața am zis „carte” ca să mă corecteze amuzată o doamnă funcționară că e vorba de carnet, un fel de nepot al cărții. Cu care mulți am fost obișnuiți și dotați încă de mici, nu? Carnet de elev, de student, de sindicat, de partid etc.

Hârtiile ne urmăresc și din motive legal-juridice. Cele mai multe cereri, le facem azi pe hârtie și le semnezi cu mâna ta. Primești corespondență oficială de la instituții, agenții, furnizori de servicii, înștiințări și somări (de plată, adesea), bănci etc, pe hârtie, în plic (timbrat sau francat? dilemă asemănătoare cu ministeriala „eroare sau greșeală”).

Hărtiile ne urmăresc și din trecut. Arhivele pe hârtie sunt încă în vigoare. Până la digitizarea lor va mai trece un timp. istoric. Arhivele sunt, însă, nu odată, terenul confruntării trecutului, crezut uitat, cu prezentul crezut suficient pentru un viitor profitabil. Arhivele PCR, UTC, Sindicatelor și ale tuturor instituțiilor de stat există sub diverse oblăduri și condiții fizice: se vor distruge desigur, e o uzură a hârtiei care lucrează, ca și mâinile dibace ale celor care au și sustrag hârtii din dosare sau chiar dosare întregi. Diversele întâmplări cu mutări și preluări de fonduri arhivistice, precum în cazul CNSAS, de pildă, sunt semnificative. O hârtie distrusă face să dispară o problemă sau marcajul pe destin individual. O arhivă care a luat foc sau a fost inundată sunt mai rare, dar s-au întâmplat. Inundarea subsolului Bibliotecii Centrale de Stat dinainte de 1989, de pildă, în repetate rânduri, a cauzat distrugerea multor cărți, unele de mare valoare. Tirul armat împotriva Bibliotecii centrale Universitare, în decembrie 1989, e un caz extrem, cu conotații nici azi pe deplin lămurite. Atunci, hârtia, e drept că cea igienică, prin gestul televizat al actorului Victor Rebengiuc, a devenit un simbol într-un mod neașteptat. Avertismentul lui de atunci, ca și al lui Gabriel Liiceanu (remember Apel către lichele), nu a scăzut producția de…hârtie igienică și de ticăloșie. Cum nici consumul.

Hârtiile, cartoanele duc încă o bătălie inegală cu plasticul când ne gândim la ambalaje. Se reciclează și unele și altele. Mai nociv, se pare, e plasticul. Industrii întregi, noi tehnologii digitale, locuri de muncă sunt implicate în preluare, stocare de material, procesare, fabricare, depozitare, distribuție. Primii mei bani câștigați au fost la un depozit de carte. Patru ani de zile am lucrat într- bibliotecă națională. Hârtia prevala. Plasticul nu prea mă încântă.

Dar cum e cu Cartea aia specială, de identitate, e un hibrid,nu? Hârtie și plastic, nu? Ceva plastifiat. Când am văzut Body Worlds, sub o formă, mai întâi la Cluj, apoi, în acest an, la Amsterdam, am înțeles ceva mai mult despre tehnica de plastifiere numită Plastination (plastinare?), inventată de Gunther von Hagens în 1977, aplicată cadavrelor. „Identitatea” internă a corpului uman e uimitoare și educativă, în același timp. Greu de falsificat un cancer, de pildă. Identitatea printr-un act numit „document” a început să prindă contur, prin 1921, când actul se numea „Buletin de înscriere la Biuroul populației”, apoi, din 1949, în format unic, Buletin de identitate: ambele aveau înscrisuri de mână, firește. Apoi, din 1997, se pare, a început elaborarea Cărții de identitate. Am văzut că se numește și Card de identitate. Jocul acum e între Carte și Card. Va pierde Cartea, desigur, Cardul, odată cu înscrierea unor elemente de siguranță digitale (nu știu ce chip), va fi noul „plastic” al identității noastre. De aici, până la cip-ul identitar subcutanat sau implantat, nu mai echiar mult. Sisteme de securitate folosesc, însă, de mult, pentru identificarea umană, materialul bio al persoanei, retina, de pildă, căci nici amprentele digitale sau dentare nu mai sunt demult sigure. Lasă că și cu retina…

A trăi, a gândi în lumea hârtiei, a trăi, a gândi în lumea pixelilor, a ecranelor…două experiențe diferite? Da, dar cum? Care sunt marile probleme (etice) ale identității, ale muncii în cele două lumi? Sunt unul dintre cei/cele care au o dublă experiență în acest sens. Cum funcționăm în epoca acestei confruntări? De ce fel de mindset avem nevoie? Cât de mult suntem surprinși de progresul, evoluția cunoașterii tehnologice în raport cu tehnologia cunoașterii? Hârtia arde, sigur. Dar virusul face același lucru. Eu am pățit-o, în 1994, când orbecăiam cu ochii mari și mâinile neîndemânatice pe tastatură.Dramatic.(Va urma)

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *