Oameni care depun un jurământ în public. Bărbați și femei aleși de oameni sau numiți în funcții publice, mai mari sau mai mici. Președintele României, deputați și senatori, miniștri și funcționari publici, ei și ele depun un jurământ. Ce spun oamenii aceștia în acele momente? Dar când nu și-au ținut jurământul?
Categoria: Generale
Armele și gradele plagiatului academic
Dacă dovedirea cazurilor de plagiat ale demnitarilor români n-ar fi fost făcută începând cu 2012 (plagiatul Ponta și verdictul omorât în fașă al CNATDCU și, mai ales, verdictul Comisiei de etică a Universității din București) și continuând cu investigații și articole ale Sidoniei Bogdan, Melania Cincea și, în special, ale Emiliei Șercan (pentru zona așa numitelor „Științe militare”, domeniu inventat din motive practice financiare și de prestigiu fonf, și parafat ministerial de Ecaterina Andronescu), plagiatul ar fi rămas în continuare o realitate bine ascunsă de complicitatea sistemului academic-ministerial. În ciuda semnalărilor, intervențiilor publice făcute ani de zile de câțiva dintre noi, fie din țară, fie din alte părți de lume, universitățile românești mențin în continuare chestiunea eticii academice prizonieră a Codurilor de etică care stipulează ce nu este corect și cum se sancționează incorectitudinea. Noi nu facem încă mai nimic în ce privește caracterul personalului didactic, a staff-urilor academice. Cu alte cuvinte, nu încurajăm și nu punem în mișcare ceea ce poate fi virtutea etică în mediul academic. Ca și cum n-am vrea să avem de-a face cu o boală rușinoasă. Preocupați de clasamente, de publicare, de cercetare cuantificabilă (cât de valoroasă, cât de efectivă pentru domeniul X de cunoștere?), ne claustrăm în venitul salarial asigurat și în „catedrele” pe care suntem stăpâni, uitând-ignorând-nesimțind că inima Educației nu este…creierul, ci etica, valorile morale ale actului de predare și de cercetare.
Cred că universitatea românească are nevoie de o reașezare etică. De o reformulare, din perspectiva eticii și integrității, a misiunii sale fundamentale. Oricât ar fi de neconvenabilă, de jenantă pentru mulți.
Cultura Educației sau Barbarii dinăuntru
Sunt sigur că ați observat că, după 1989, două ministere dețin poziții fruntașe în topul nefericit al celor mai frecvente schimbări de miniștri: Educația și Cultura. S-a scris adesea despre acest fapt, considerat ca o lipsă de atenție a partidelor câștigătoare ale alegerilor de a investi resurse umane și bugetare serioase în două ministere…minore. Minore, adică …mici. Mici, adică dotate cu puțin. Puțin, adică…suficient. Suficient, adică…”avem lucruri mai serioase de făcut”. Economia, infrastructura, spitalele, securitatea energetică, informatizarea sectorială, planurile macro, planurile strategice, …
De ce ni se întâmplă asta? Sunt multe explicații. Dar una s-ar putea referi la noua cultură a barbarilor de gradul trei. A acelora care și-au făcut (dacă?) studiile inconsistent, târându-se ignorant, fără imboldul de a fi bun în vreo specializare. La Greci, barbarul era cel care nu știa greaca. Nu știai greaca, adică nu știai Logica, Dialectica, adică nu stăpâneai Arta Discursului care înseamnă Arta învățării celorlalți. Exercițiul doctoral, de pildă, are puțin din toate acestea în cazul ultimei probe: noi o numim „susținere publică”, restul lumii (mai) civilizate o numește „defense”, „apărarea tezei”, deci. Căci se presupune că teza de doctorat chiar este o teză pe care ești chemat/ă să o aperi în fața criticii comisiei sau a publicului. Printr-un discurs care îi învață pe ceilalți. Când un guvern sau un ministru ia o măsură, și există reacții publice la aceasta, guvernul sau ministrul este obligat moral, dar și politic (e în interesul polis-ului) să o explice, apărând-o. Prin discurs, logic, firește. Legitimitatea ta e dată nu de faptul că ai câștigat alegerile, ci de faptul că guvernezi, iei decizii pentru polis, pentru Cetate, pentru stat, în ansamblu. Pentru ca să poți funcționa astfel, Educația ta ca guvernant e obligatoriu să fie sora geamănă a Culturii tale ca guvernant. Dar dacă tu te bâlbâi, nu mai poți fi legitim. Interesant, barbaros are aceeași rădăcină cu balbutiare, „a se bâlbâi”. Căci Grecilor, limba barbarilor le suna ca o bâlbâială nesfârșită.
Barbarii intră treptat într-un raport dialectic cu cei care reprezintă interiorul, ei cei care vin din exterior. Walter J. Ong face o analiză seducătoare a acestui raport, în The Barbarian Within, pentru a arăta că, de la un moment dat, barbarii vor induce în acest nucleu dur al Logicii, al limbii civilizației, un elelement de destructurare care va fi acceptat. O cale sigură e declinul Gramaticii. O vedem și noi, la noi, unde lipsa de structurare a prezenței publice în cazul multor figuri, are la bază acest declin, cu repercusiuni sesizate deja, asupra Logicii și Artei învățării celorlalți. Barbarii aceștia nu mai sunt de gradul doi (al culturii textului, l-au „sărit” pe acesta), pentru a „retrograda” în rangul trei: al existenței spectaculare în cultura digitală unde imaginea și textul prescurtat pe devices-uri digitale îi/le degrevează de exercițiul fondator al Integrității prin Discurs. În mai multe părți din Europa, ei (și ele!) sunt o prezență clară, semnalizând cum exterioritatea corodează interioritatea a ceea ce ne-am obișnuit să numim valori (europene, în cazul nostru). Barbarii de gradul trei evacuează prin exercițiul democratic al votului și reprezentării valorile și principiile fondatoare ale statutului de drept pentru că vor să înlocuiască statul de drept cu dreptul statului. Pentru asta nu e nevoie de Educație și Cultură ca antrenamente ale minții civilizate, ci de vigoarea celor care, exteriorizați, vor să devină interiorizați în noul stat. Să fie noul interior. Să ne locuiască. Și atunci limba lor, barbara, va fi engleza dezintegrării. Vor construi un nou „interior” care să reziste asaltului civilizației. Europa granițelor s-ar putea reinventa, dar asta va fi mai nimic față de granițele (valorilor) Europei, tot mai laxe în tornada globalizării care seamănă tot mai mult cu o orchestră în derivă, interpretând fără partituri pentru un public care se simte tot mai bine fără casă. Se simte tot mai bine afară.
Pinter. Inegalabilul
Foto Tristram Kenton
Au trecut zece ani de la stingerea sa. Mă atrăsese la scrisul lui o ambiguitate extraordinară, dar și o precizie a consemnării acestei ambiguități. Am dat, cândva peste o zicere a lui : One way of looking at speech is to say it is a constant stratagem to cover nakedness. Nu știu de ce mi-a atras atunci atenția.
Am tradus câteva texte ale lui, am scris de mai multe ori despre el, am încercat un mare proiect editorial cu traducerea celei mai consistente părți a operei lui dramaturgice precum și a scrierilor publicistice. Proiectul nu a fost finalizat. La vremea aceea, Harold Pinter se afirma ca o voce critică puternic anti-americană. Asta nu a convenit. Scriitorul era la curent cu proiectul, biograful său, Michael Billington mi-a confirmat de două ori acest lucru (prin scrisori, nu era Internet pe atunci sau telefonie mobilă). Memoria îmi readuce în prezent o scriere, o cronică pe care am făcut-o unui spectacol de teatru radiofonic, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș. Mi-a făcut plăcere atunci să ascult și apoi să scriu despre. Reiau această cronică, mai jos.
Havel. Puterea dialogului sau Dialogul puterii
Sunt la Geneva. La un moment dat văd într-un colț al parcului două scaune, o mică masă rotundă, din mijlocul căreia răsărea un arbust de tei. Ne apropiem, e o mică instalație, în memoria lui Václav Havel și a credinței sale în virtutea Dialogului. La 30 de ani după apariția Puterii celor fără de putere, text devenit celebru apoi, am această surpriză. Un om, un personaj, un caracter integru al timpurilor noastre, cel care a avut viziunea unui destin al cehilor fără să fie nevoie ca, în 1989, să moară oameni în „revoluție”.
Artistul, Academicianul și Politicul. Banii vorbește!
Recenta scrisoare de susținere a Primarului General al Capitalei de către câteva zeci de figuri publice, de la un academician (același, de altfel) la oameni de teatru, mulți directori de instituții teatrale, regizori, actori sau în relație asiduă cu unele teatre sau familii politice, subvenționați direct de primărie, ridică semne de întrebare. Morale.
Actorii și…sălbaticii
„Dragi colegi actori din Bucureşti şi nu numai, intenţionez să organizez cu sprijinul celor care se ocupă de platforma #farapenaliinfunctiipublice o săptămâna de miercuri, 18 iulie, până miercuri, 25 iulie, în care actorii stau la Universitate şi strâng semnături. Dacă doriţi să-mi fiţi alături, aştept un semn de la voi. Fac o listă şi ne organizăm pe zile. Cred că e necesar să facem asta. Ţin să precizez că această iniţiativă este una civică şi Nu sprijină niciun partid! P.S: Recomand şi colegilor care nu sunt din Bucureşti sa facă acelaşi lucru in oraşele lor!”
Absențe motivate?
La Școală funcționau – poate și acum – „absențele motivate”. Ca să nu fie afectat cuantumul de prezențe, aduceai hârtii doveditoare în cazul în care absentai de la ore. Ele motivau absența. Desigur, în politică, în guvernare nu funcționează așa ceva. Nimeni nu te obligă să fii prezent. Dar poziția, funcția publică pot. Dacă le respecți. De Ziua națională a Franței, trio-ul de legendă al politicii românești recente, compus din o femeie (dna prim-ministru) și doi bărbați (președintele Camerei și președintele Senatului), lipsește, ca și de Ziua Statelor Unite, de la ceremonia, sărbătoarea anuală. Dacă la Washington sau Paris, Ziua națională a României ar fi tratată la fel – de fapt, nu știm cum e tratată, cine sunt și de la ce nivel cei care onorează cu prezența invitațiile statului român – sunt sigur că asta ar da satisfacție tuturor: și populișilor, naționaliștilor („cum își permit să nu ne bage în seamă nenorociții ăia?”) și europeniștilor, cu vederi liberal-progresiste („bine ne-au făcut, să vadă ăștia că ăsta ne e locul!). Pe cei care sunt total de acord cu vorba campaniei publicitare tangentă cu Centenarul Marii Uniri, atât de inteligentă și patriotică, unde e înscris în cromatica tricoloră mesajul:
Cum serbăm noi Centenarul
Dacă nu-ncingând grătarul?
s-ar putea ca problema de mai sus să nu îi intereseze. Din motive binecuvântate de propriul pântec.Ei și ele vor fi mereu prezenți la chemarea grătarului. Nu vor absenta nemotivat niciodată. Nimic de acuzat aici. Dar pe cei și cele care nu văd nimic onorant în a fi prezenți/ prezente la sărbători naționale ale unor state care sunt importante pentru România, ce-i poate scuza? De ce se poartă ei și ele ca oameni care nu au bunul simț de a face față rolului, funcției lor? S-ar putea spune rapid: pentru că nu îl au. Bunul simț, nu funcția. De aceasta beneficiază tot timpul. Bunul simț, însă, nu le aduce nimic. Nici măcar un grătar. Numai ideea că trebuie să se comporte civilizat, să converseze în vreo limbă străină, să se miște coerent, cu naturalețe, să fie politicoși cu cei și cele pe care îi/le întâlnesc, să profite de împrejurare pentru a înscrie un punct pozitiv pentru România, s-ar putea să îi/le obosească. Le cere prea mult. Mai bine nu ne ducem. Să ne slăbească, ăștia cu ifosele lor care trebuie să ne spună de fiecare dată cum trebuie să facem ceva în spiritul democrației! Vom serba cum-necum și Centenarul ăsta. Al doilea încă nici n-a-nceput. Atunci, toți adulții de azi vom fi absenți motivat.
Ce este (anti) românismul?
O nouă propunere legislativă vrea să reglementeze ceva foarte sensibil, mai ales la noi: manifestările și acțiunile anti-românismului, atât în țară cât și în alte țări. Ca orice român, sunt și eu interesat de ce ne pune în pericol ființa națională, temelia noastră etnică. M-am bucurat că, mai întâi, sunt definiți termenii. Chiar cel mai important: „anti-românism”, adică „percepția referitoare la români exprimată ca ură împotriva acestora, precum și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau ne-românilor, a proprietăților românilor, a instituțiilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult ale românilor”. Deci, anti-românismul e o percepție exprimată ca ură. Categoriile vizate de exprimarea acestei percepții ca ură: românii și ne-românii. Să înțelegem, după ce am citit. Lipsește ceva. dacă definești „anti-românismul”, ar trebui să știm ce este „românismul”. În logica acestui act legislativ, rezultă că românismul ar fi o percepție, exprimată însă ca dragoste, iubire – adică, de opusul urii, deși, uneori sunt cam același lucru – față de români. Românismul nu e legiferat. Încă. În Constituție nu se vorbește de „percepții”, „românism”, „ne-români”, „ură” sau „iubire”. Dar în acest proiect de lege, da. De ce nu mai e suficient articolul 30 (7) unde „Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională (sic!), rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică…”? Sau misteriosul articol 54 („Fidelitatea față de țară este sacră”)? Ce înseamnă „fidelitate”? „FIDELITÁTE s. f. 1. Statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine etc.; devotament, credință.” Statornicia nu e „bună” sau „rea”. Ea înseamnă neschimbare, rămâi statornic, stai așa, statornic. „Devotament”, „credință” sunt termeni care vin din sfere diferite. „Devotamentul” e o formă a „statorniciei” față de cineva, nu poți fi devotat unui gard. „Credința” e dată, în teologie, de capacitatea de a iubi, de a se jertfi. Deja lucrurile se complică.
Deci, proiectul se referă la o percepție. Termenul e din psihologie și înseamnă „procesul prin care sunt identificați și interpretați stimulii senzoriali” în vederea înțelegerii lumii înconjurătoare. Percepția, procesul prin care se realizează este exprimat prin ură. Ce este ura? Este „un sentiment puternic” de ostilitate, de dușmănie față de „cineva sau ceva”. Deci, în rezumat, un proiect de lege vrea să normeze o percepție și un sentiment. Cool! Ce facem cu percepțiile care duc la proasta înțelegere a lumii înconjurătoare? Ce facem cu ura/iubirea de sine? Le putem norma, nu? Cine se mai ocupase de asta?
Dacă citești expunerea de motive care însoțește propunerea legislativă, lucrurile se simplifică geometric. Inițiatorii au, de fapt, în vedere „ne-românii”, adică etnicii maghiari. Asta e! Atât i-a dus mintea.
România din Țigănești, Teleorman?
Să facem un exercițiu în caz că proiectul devine lege. Se dă următoarea fotografie, luată, după ploile masive recente, în localitatea Țigănești, Teleorman, postată pe site-ul ISU Teleorman, preluată apoi pe Facebook, ștearsă apoi de pe site-ul ISU. Comentați poza, în 5 rânduri, știind că rigorile legii abia apărute stau cu ochii pe voi. Nu-i așa că vă va fi foarte greu să faceți abstracție de: Teleorman/Dragnea, lenea românilor/țiganilor, soarta mioritică a românilor, Centenarul Marii Uniri, „suntem o țară de…”. Dacă nu vă abțineți, pușcăria vă mănâncă. Pentru că se va dovedi că aveți o percepție greșită asupra realității căci românii/țiganii nu sunt așa, România este altfel, cu oameni solidari, cărora le pasă; se va dovedi că numai ura v-a făcut să vă exprimați ca niște ne-români uitând că fidelitatea față de țară e sacră. Dacă oamenii din poză nu știu cuvântul „sacră” sau/și, mai rău, „fidelitate”, înseamnă că avem mari probleme, pasagere, desigur, cu Educația și, în general, cu interpretarea stimulilor senzoriali. În fond, cei doi din poză n-au știut cum să-i interpreteze pe stimulii senzoriali, s-au blocat în neputința de a-și reprezenta lumea înconjurătoare. Și atunci se uită, vorba poetului, la cine mai trecea pe drum. Ei n-au nicio vină. Stau și cu picioarele-n apa-aia degradantă în timp ce pompierii, nu le-ar fi rușine!, merg, io-te, în cizme de cauciuc, să nu se ude. Acum înțelegem de ce sunt necesare astfel de legi care dacă nu ne spun ce este „românismul” sunt aprige și aplicate în ce privește „anti-românismul”. Aveți grijă cu percepțiile-alea, c-acolo e cheia.
Barbarul dinăuntru și Regele șobolan
Marele partid al românilor cărora le-a promis totul e acum captiv. Nu democrația l-a capturat, ci o lipsă de civilizație, de cultură în creștere. Gândirea liberă, critică, un instrument de primă mână în construcția democratică, se vede tot mai mult corodată de gândirea captivă (despre care a scris magnific Czeslaw Milosz în 1953; vezi reflecția lui dureroasă : „trecutul nu se termină niciodată”). Nu numai la noi.
Vorbirea în public, Democrația și Dezvoltarea personală
În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpâneam asta!, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.