Oamenii care dau viață Culturii: Mihaela Michailov

foto Adi Bulboacă

Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

 Ar trebui să fie o persoană extrem de bine ancorată în câmpul de idei sociale și politice actuale. Să fie conștientă că mizele culturale ale inițiativelor și acțiunilor pe care le gândește au legătură directă cu presiunile unui aici și unui acum. Să-și pună multe întrebări corelate: de ce fac acest proiect sau program în acest moment? Căror nevoi răspunde? Pentru cine îl fac? Cum îl construiesc în așa fel încât să răspundă acestor nevoi. Managerul e omul care se raportează la istoria culturală din care vine pentru a trasa borne prezente cu deschidere în imaginarea unor lumi artistice posibile, mai inclusive și mai atente la schimbare. Rolul lui e de a construi și de a articula în prezent o anumită gândire cu bătaie lungă. E o persoană care creează o rețea de urme. Care integrează și asimilează ce s-a făcut înainte ca să dea trecutului o consistență de viziune prezentă și viitoare. Mi se pare că managerul operează sau ar trebui să opereze pe mai multe paliere: o cunoaștere sociale aprofundată, o cunoaștere culturală transformativă și o cunoaștere a sferei de risc în care acționează. Pentru că, după mine, pentru un manager e important să aibă curajul să forțeze niște limite, să imagineze niște cadre mai puțin bătătorite, să își asume că inițiază și o ruptură față de ce s-a făcut, dar știind foarte bine ce s-a făcut.

Apoi, cred că trebuie să fie generos și capabil să formeze echipe. Un manager e un creator de echipă. Nu ar trebui să se situeze pe o poziție de putere: cu mine începe și se termină actul artistic! Fără mine, nimic nu se întâmplă! Nu cred în această tipologie narcisistă și autoreferențială a managerului unic pol de putere. Mi se pare problematică din multe puncte de vedere: în primul rând invalidează o etică a muncii în care ar trebui să fie privilegiată mereu echipa pentru că munca tuturor celor care clădesc un proiect e extrem de relevantă și ea trebuie valorizată. În al doilea rând, poziționarea în jurul unui singur om mi se pare perdantă la nivel de construcție pe termen lung. Ce se întâmplă când omul nu mai e manager? În al treilea rând, gândirea și acțiunile unui manager e bine să fie permanent raportate la grija pentru cei alături de care lucrează, la valori profund umane ale colaborării.

De asemenea, mi se pare important ca managerul să fie conștient de poziția din care generează proiecte și să integreze în modul în care construiește un proiect și alte poziții, și alte subiectivități. Să fie atent la deplasările de perspectivă. Altfel, va livra cu titlul de adevăr unic o singură manieră de a gândi și de a acționa. Și poate, mai mult decât orice, trebuie să aibă capacitatea de a se auto-chestiona. Să aibă această disponibilitate empatică și reflexivă. Nu e dincolo de ceilalți. E împreună cu ei.

Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? Ar fi diferită față de aceea de „lucrător cultural”? De ce ar fi nevoie de legiferarea ei?

În absența legiferării, ne lovim permanent de aceleași și aceleași probleme. Ele nu au cum să fie rezolvate dacă nu există un cadru legislativ pus la punct. Și cred că pandemia ne-a demonstrat cât de greu e să supraviețuiești când nu ai un statut, când munca unui / unei artist / e care nu e angajat într-o instituție de stat devine complicat de definit ca muncă pe termen lung. Statutul lucrătoarelor și lucrărilor în cultură înseamnă un tip de protecție socială, de facilități fiscale, de legitimare care mi se par extrem de relevante. Nu ești al nimănui, nu ești în aer. În situații de criză, cum a fost și cum încă este criza sanitară, îți dai seama că dacă nu ai un statut, nu poți să discuți despre drepturile tale fără să o iei mereu de la capăt. Statutul te ajută să ai o plasă de siguranță. Ori cred că trebuie, pe de o parte, să vorbim despre arta pe care o facem ca despre muncă publică, să accentuăm că e muncă și, pe de altă parte, să definim statutul de lucrători și lucrătoare care ne asigură o legitimitate.

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Eu asociez statutul de independent cu un anumit angajament în abordarea artistică critică, o anumită poziționare în raport cu moduri de producție, cu moduri de abordare a unor discursuri politice mainstream. Pentru mine, independent înseamnă să nu te ferești să critici o realitate problematică, să lucrezi cu o echipă care crede în ce crezi și tu, pe care o animă niște idealuri și niște lupte comune. Un tip de crez partajat. De exemplu, este vital, din punctul meu de vedere, să îți păstrezi o conduită critică și autocritică. Să știi care îți sun limitele și privilegiile. Pe mine, de exemplu, mă liniștește faptul că știu că întreagă echipă Replika crede în valoarea teatrului educațional cu acces gratuit. Gratuitatea este esențială în demersul nostru, pentru că are la bază o filosofie pe care încercăm să o promovăm. Și nu e ușor să o ținem vie. Cred că în momentul ăsta nu funcționăm cum ar trebui. Avem nevoie de o finanțare mult mai stabilă ca să ne putem dezvolta. Mi-a plăcut mult ce a spus Raluca Iacob în interviul pe care i l-ați luat. Termenii cu care operăm sunt importanți pentru că acționează și definesc realitățile care ne condiționează. Raluca face niște precizări terminologice relevante. Spune că ar fi mai onest să folosim sintagma „sectorul neinstituționalizat al culturii” pentru ceea ce numim, de obicei, sector independent și să folosim independent pentru inițiative și discursuri critice, curajoase.

În altă ordine de idei, planează o confuzie care vine dintr-o gravă neînțelegere: dacă ești independent, nu trebuie să iei bani publici. Or companiile, asociațiile care aplică la call-urile AFCN fac cultură publică, plătesc taxe, deci au tot dreptul să acceseze fonduri publice. Independent nu înseamnă fără bani de la stat.

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

O cunoaștere mai bună a schimbărilor și noilor cadre de producție. Faptul că avem politicieni care nu cunosc și nici nu fac vreun efort să cunoască în detaliu, specific, problemele cu care artele spectacolului se confruntă ține lucrurile pe loc. E greu să legiferezi ce nu știi. Cred că doar dacă ești la curent cu modificări de contexte de producție poți să intervii cu o legislație adecvată. Ca să nu mai zic că o legiferare mai bună are nevoie, pe lângă o cunoaștere amănunțită și riguroasă, de o viziune integrată a serviciilor culturale.

 Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Problema majoră este accesul la cultură și la educație culturală. Problema majoră e că nu gândim cultura și rolul culturii în relație directă cu educația. Degeaba continui să livrezi produse culturale dacă nu le gândești în relație directă cu transformări educaționale. Cotitura educațională mi se pare astăzi mai necesară ca oricând. Sigur că e vorba și de finanțări precare în zona asta, dar e vorba, în primul rând, de felul în care viziunile – cea culturală și cea educațională – nu sunt structural, sistemic interdependente. Gândim printre garduri. Aici e perimetrul culturii. Aici e perimetrul educației. Ori granițele sunt extrem de fluide și perimetrele se hrănesc unele din altele. Avem nevoie să construim educațional o cultură accesibilă celor care nu vin în instituții de spectacol sau în spații expoziționale. Avem nevoie ca educația culturală să nu fie privită la și altele. Orice program cultural ar trebui să fie conceput din start cu o componentă educațională.

Atelierul Nesupuselor

Iar această componentă trebuie declinată în funcție de nevoi. Una e să faci o caravană de artă educațională în mediul rural, alta e să faci teatru pentru elevele și elevii dintr-o școală din centrul Bucureștiului. Adaptarea viziunii e esențială. Dar trebuie să existe această viziune. Și pentru această viziune e nevoie de politici culturale care să acționeze diferit în funcție de locuri specifice. Educația culturală e o narativă transformatoare amplă. Începe de când copiii merg la grădiniță și continuă cu obiective adaptate maturizării lor. Multe dintre aceste programe de educație culturală costă mai puțin decât bugetul unei producții  de la un teatru bucureștean. Trebuie însă să vrei să relaționezi palierele astea de intervenție în așa fel încât să poți avea și altceva decât o paradigmă unică de funcționare: producția. Avem un teatru. Ce facem noi într-un teatru? Producem spectacole. Atât. Știu că sunt instituții care nu fac doar asta, care gândesc integrat, structurând programe educaționale. Dar ele nu trebuie să fie niște excepții. Viziunea lor nu trebuie să fie dependentă de cine le conduce într-un anumit moment. E nevoie de un design conceptual schimbat al nevoii de cultură și al rolului educației culturale. Dacă schimbăm puțin cadrele raportării la necesitatea extinderii sferei în care cultura acționează, cred că vom debloca multe lucruri. Educația culturală nu înseamnă doar un spectacol pentru cei mici din când în când. E un proces complex care trebuie gândit în funcție de mulți parametri: economici, sociali, politici. Schimbarea trebuie să vină din felul în care definim sensul și rolul culturii azi. 

Teatrul Replika este Centrul educațional Replika. Între cele șase valori&principii ale sale apare și „teatrul participativ”. Puteți detalia?

Aș lega participativul de metodologia educațională pe care încercăm să o structurăm de ani buni. Ne-au influențat mult în practicile și metodele noastre educatori și educatoare care si-au teoretizat demersurile în zona teatrului educațional. E vorba de Henry Caldwell Cook, Dorothy Heathcote, Peter Slade – Radu Apostol vorbește despre felul în care și-au structurat lucrul în teza lui de doctorat dedicată teatrului social și educațional. Ne-au inspirat ideile lor și am încercat să le ducem mai departe în creația noastră. Teatrul educațional e profund participativ, în sensul în care copilul devine parte din întregul proces teatral cu valoare pedagogică. Teatrul educațional nu e selecția celor buni la muzică, buni la dans etc. Nu e o rezervație a celor merituoși. E un teritoriu în care orice copil are acces să se dezvolte, să devină atent și critic în raport cu anumite aspecte din societate. Învață să spună o poveste și să asculte o poveste care, chiar dacă nu e a lui sau a ei, îl poate transforma. Această valență inclusivă a teatrului educational, care e o contra-narațiune la individualism și competiție exacerbate, mi se pare esențială. Participarea copilului se face într-un cadru în care artistele și artiștii îi devin acompaniatori ai descoperirilor unor abilități, ai aprofundării unor nevoi, ai relaționării cu cei din jur. Teatrul educational e acel spațiu safe în care copilul învață prin joc și participă prin experimentare directă. Artistul e ghidul drumului copilului, care e învățat să se implice în desăvârșirea scenariului pe care urmează să îl interpreteze, în găsirea unor soluții teatrale. Artistul / artista pune întrebări care îi ajuta pe cei cu care lucrează să se gândească la ce vor să îi reprezinte pe scenă. Lucrul meu, al lui Radu Apostol, al Mihaelei Rădescu și al lui Viorel Cojanu la spectacolul Familia

Familia Offline Mario

Offline – pe tema copiilor care rămân singuri acasă și au părinții plecați în străinătate – timp de un an de zile, cu eleve și elevi de la Școala 55 din cartierul Republica, – a fost revelator pentru noi. Într-un an de zile, copii care de-abia îndrăzneau să vorbească și care ne șopteau mie sau lui Radu ceva la ureche când voiau să spună ceva, au reușit să ia un microfon și să cânte. Au reușit să își exprime dorințele și nevoile, să fie mai siguri pe ei. Unul dintre momentele emoționate din timpul lucrului la Familia Offline a fost cel în care copiii care jucau în spectacol au ascultat povești din reportaje în care adolescenți cu părinți plecați la muncă spuneau cum e să crești fără părinți. Și dintr-o dată au izbucnit în lacrimi. Acest moment încărcat emotional a fost startul unei reflecții aplicate despre munca în străinătate: de ce pleacă părinții?, pentru cine pleacă?, ce fac cei care rămân în urma lor? Teatrul educațional transformă emoția unei povești în pedagogie reflexivă. Învățăm împreună cum putem fi mai solidari cu alte povești. Învățăm că narațiunea noastră e parte dintr-un întreg social complex. Învățăm permanent, apelând la tacticile pedagogice ale jocului.

Cum e în practică la Replika „reprezentarea categoriilor marginalizate”? Cum poate fi teatrul un ferment al solidarității?

Cu cât teatrul devine un teritoriu mai extins relațional, mai non narcisistic în termeni de problematici pe care le explorează și

Lectura ocupă școala

structuri de putere pe care le reiterează, cu cât este mai dispus să-și chestioneze igiena reprezentărilor, cu atât cred că are șanse mai mari să nu rămână  dependent de ce știe deja. La Centrul Replika, am încercat să ieșim din teatru și să lucrăm cu eleve și elevi din școli de la periferia Bucureștiului, pentru că ni s-a părut important să construim cu ei și cu ele un cadru de autoreprezentare prin teatru. În programul Lectura ocupă școală am dramatizat mai multe romane contemporane și am lucrat cu adolescente și adolescenți care nu erau familiarizați / te cu teatrul. Am lucrat câteva săptămâni, la finalul cărora am prezentat în școală spectacole-lectură în care citeau în fața părinților, prietenilor, cadrelor didactice. A fost un context care i-a ajutat să se exprime, să se adapteze la un spațiu nou de lucru, să fie parte dintr-o echipă. De asemenea, la Replika am găzduit proiecte în care se autoreprezintă persoane pe care nu le vedem de obicei pe scenă: comunități rome, copii cu deficiențe de auz, persoane queer.

Ce ați văzut că s-a schimbat în București, dar nu numai, ca urmare a proiectelor Replika? Cum existați în context pandemic?

Cred că a crescut interesul pentru activități specifice teatrului educațional în școli. Dacă în primul an când ne-am înființat, în 2015, nu prea primeam mail-uri de la școli și de la licee să venim să jucăm spectacole sau să propunem diverse tipuri de activități, acum primim multe invitații din partea școlilor. De asemenea, sunt proiecte de intervenție culturală pe care le-am desfășurat într-o anumită școală – de exemplu Joacă ce vezi!, un proiect în care ne-am propus, împreună cu artista vizuală Alexandra Bugan aka SEREBE, să facem mai prietenoase anumite spații din școală, să scriem drepturile copilului pe ferestre, să îi incităm pe elevi și pe eleve să gândească și să scrie pe tricouri mesaje implicate social – și care ne-au fost cerute și de alte școli.

Nu știu dacă pot vorbi de o schimbare în București, pentru că ar fi nevoie de o politică culturală mai aplicată ca această schimbare să aibă loc, dar pot spune că s-a conturat o preocupare mai clar definită pentru teatrul educațional. Pandemia ne-a determinat să ne regândim anumite proiecte, să le redefinim în context online, să oprim o perioadă activitățile noastre din școli, să ne gândim cum putem veni în sprijinul colegelor și colegilor noștri care supraviețuiesc de la un proiect la altul. Nu a fost deloc o perioadă ușoară și fiecare închidere și redeschidere a fost destul de complicată pentru noi.

Care sunt trei beneficii majore produse de apariția Teatrului Replika în artele spectacolului din România?

În ultimii ani au apărut mai multe inițiative care au în centru arta educațională, ceea ce mi se pare extrem de relevant, pentru că se coagulează proiecte și programe în jurul unui concept puternic. Cred că apariția Centrului Replika a contribuit într-un fel la instalarea și dezvoltarea direcției de teatru educațional în artele spectacolului de la noi. S-a dezvoltat, cred, o înțelegere mai aplicată a rolului proiectelor artistice cu relevanță educațională și s-au extins preocupările și explorările care pornesc de la tematici educaționale.

De asemenea, cred că zona de spectacole de teatru pentru copii și adolescenți / adolescente a ieșit puțin din aria de teatru minor care îi e, de obicei, destinată. Mi se pare că accentul pe care l-am pus pe un teatru cu problematici sociale, în care copiii și tinerii / tinerele să își regăsească realitățile cu care se confruntă a avut un anumit impact. A ridicat miza explorărilor tematice din teatrul pentru publicul tânăr. Sigur că nu doar noi am adus în discuție lucrurile astea, dar cred că le-am articulat în jurul conceptului de care vorbeam. E esențial să luăm în serios arta pentru copii. E prima formă de educație culturală cu care se întâlnesc. Trebuie să o facem responsabil.

În definirea viziunii Teatrului Replika e folosită sintagma „artist activist”. E  o condiție pentru a face artă, în general, sau un anumit tip de artă?

Nu e o condiție pentru a face artă. Poți să faci teatru fără să fii un artist / ă care acționează asumat social. Te poți feri de anumite teme sau le poți bagateliza, poți să perpetuezi stereotipuri și clișee în arta pe care o faci, poți reproduce reprezentări non-emancipatoare, poți să nu te gândești la o etică a muncii în echipă etc. Pentru noi însă, a fost important, de la bun început, să ne asumăm o direcție de explorare a problematicilor locale acute, pe care să le documentăm și abordăm critic: migrația forței de muncă văzută din perspectiva copiilor, violența în școală, educația sexuală, presiunile din sistemul educațional (presiunile părinților, presiunile obsesivei competiții), tarele familiei tradiționale. Ne-am structurat un nivel de angajament – în sensul de reflecție asumată și practică într-o direcție socială și politică – care pentru noi a fost întotdeauna definitoriu, pentru că ne-a dat posibilitatea să filtrăm critic și să ne poziționăm artistic față de anumite problematici. Credem într-un teatru care deconstruiește anumite discursuri mainstream, de tipul, de exemplu: educația e praf în România pentru că se predau opere învechite!, și care își asumă un tip de atitudine față de teme și subiecte prezentate unilateral. Discursul nu e niciodată neutru, artistul și artista acționează într-un anumit context, dintr-o anumită perspectivă, și ceea ce afirmă și interoghează poate servi perfect marotelor sistemului sau poate crea contra narațiuni în raport cu ele.

Sunteți lector la UNATC. Puteți stabili o relație între activitatea de acolo și  cea de la Replika?

Există o componentă pedagogică în ambele ipostaze. Ce fac la Replika, alături de colegele și colegii mei, are o dimensiune educațională la care ținem mult pentru că este esența activităților noastre. Încercăm să elaborăm la Replika proiecte educaționale prin care să punem în discuție subiecte care ne preocupă. Am lucrat cu multe adolescente și adolescenți care nu văzuseră în viața lor teatru și pe care i-a ajutat să vadă și altceva, să facă și altceva decât ce făceau zilnic. Cred că orice context care poate ajuta un copil să înțeleagă că dincolo de ce trăiește, de ce simte, de ce pune în cuvinte, mai sunt multe alte lumi, e revelator. La UNATC, atunci când lucrez cu studentele și studenții de la Masteratul de Scriere Dramatică, dar nu numai, încerc să creez un context formator în care fiecare să își poată descoperi stilul personal, vocea, temele de interes și de reflecție. Încerc să creez un spațiu de raportare la întrebări: de ce vreau să scriu acest text, de ce e relevant pentru mine, cum poate să fie relevant și pentru alții, ce mă doare, ce mă neliniștește, de ce tema asta și nu alta? Mi se pare important să îți educi gândirea dramaturgică și să îți exersezi onestitatea în raportarea la o realitate. Să fii onest/ă când scrii pentru că asta se vede în felul în care pui problema. În ce fac la Replika și în ce fac la UNATC, pornesc de la o serie de principii pedagogice după care mă ghidez: încurajarea – cred că e important să îi încurajăm pe cei și pe cele cu care lucrăm să fie din ce în ce mai articulați / te în cercetările lor – rigoarea și dedicația, miza pentru care alegi să faci ceva, de ce e urgent să mergi într-o direcție.

Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

I-aș spune că pașii mici, vârfurile degetelor care continuă să atingă pământul, când pământul îți fuge de sub picioare, sunt, de multe ori, mai importanți decât orice. Continuitatea e esențială. Cere răbdare, empatie, construcție emoțională, ghidaj uman, reflexivitate și însoțire cu cei care, atunci când simți că toate cărările se îngustează în jurul tău, că lumea se prăbușește, te pot ține de mână. I-aș spune să găsească o mână care să-i dea echilibru și să-l / s-o ajute să meargă mai departe. E cumplit de greu să continui un demers cultural în țara asta! Este epuizant și dureros de costisitor. Îți cere o imensă dăruire, putere și oameni care să-ți fie alături. Cel mai dezarmant e că nu poți spune: am creat un model cultural, o strategie, un conținut care, ca să continue, are nevoie de susținerea programatică a statutului. Haideți să vedem cum facem acest model replicabil, cum îl ajutăm să fie stabil. Sau, mă rog, tu poți spune, dar nu te aude nimeni. Inițiativele sunt lăsate să se auto-susțină până când clachează. Nu așa ar trebui să funcționeze lucrurile. N-ar trebui să depindă atât de mult de oameni” Cel mai dureros pentru mine, în pandemie, a fost să particip la o întâlnire cu Ministrul Culturii în care ne-a întrebat, pe mine și pe alți / alte reprezentante / reprezentanți ai unor spații independente din țară dacă spațiile de care îi vorbeam chiar există fizic. Atunci am simțit că orice discuție e inutilă. Că ținem, eu, colegele și colegii mei, un spațiu care pentru Ministrul Culturii e o bulă de săpun. Și bula asta pe noi ne costă bani și muncă enormă, Cultura independentă e o bulă de săpun care plutește între obiective și sustenabilitate. E un miracol că încă nu se sparge!

Cine a lăsat „urme” în ceea ce sunteți ca Artist, ca manager de program/proiect?

Un moment important în formarea mea a fost întâlnirea cu Bogdan Lefter și cu revista „Observator cultural”. Bogdan mi-a propus, încă de când eram studentă în anul III, să colaborez la Observator. A avut enorm de multă încredere și m-a încurajat permanent. Mi se pare esențial să ai șansa ca, la început de drum, cineva să te susțină, să îți propună să fii parte dintr-o publicație, să te încurajeze să îți afirmi ferm pozițiile. O altă persoană căreia îi datorez mult este doamna Sanda Manu care, după ce a fost în juriul care mi-a acordat premiul pentru cea mai bună piesă a anului la Gala UNITER, în 2007, m-a sunat și mi-a spus: dragă, o să fac tot ce pot să se monteze piesa asta la Național. Doamna Manu era atunci directoarea Centrului de Cercetare Ion Sava. Montarea piesei Complexul România, în regia Alexandrei Badea, i se datorează în mare parte.

O artistă pe care am prețuit-o tare și care m-a marcat mai mult decât mi-am dat seama atunci când am cunoscut-o a fost doamna Cătălina Buzoianu – o creatoare de o generozitate rară. Am privit-o repetând, am ascultat-o vorbind când eram studentă la Masterul de Scriere Dramatică, am avut bucuria să fie spectatoarea unor montări la care am lucrat. Nu cunosc o artistă cu o putere mai mare de muncă! Nu cunosc o personalitate mai dornică să urmărească tot ce fac alți artiști și alte artiste!

Apoi, întâlnirea cu Radu Apostol rămâne esențială pentru formarea mea. Radu e regizorul care m-a ajutat mult să mă dezvolt ca dramaturgă, e regizorul care a căutat și a riscat împreună cu mine, e regizorul cu care am înțeles mai bine bucătăria scriiturii de teatru. Îmi este aproape creativ și uman în momente în care mă poticnesc. Cu Radu Apostol și cu David Schwartz am lucrat cel mai mult. Alături de David am aprofundat teatrul politic, am mers în documentări care ne-au ajutat să ne maturizăm politic, am dezvoltat mijloace noi de construcție documentară.

Alături de Katia Pascariu, cu care lucrez de 11 ani în proiecte de teatru educațional, am dezvoltat ceva rar: o gândire empatică și critică actriță-dramaturgă și o căutare, un drum comun la care țin mult.

Premiul AFCN 2016

Toată echipa de la Replika lasă urme în viața mea: Viorel Cojanu, Mihaela Rădescu, Gabi Albu, Silvana Negruțiu, Elena Găgeanu, pentru că sunt oameni lângă care petrec mult timp și care mi-au fost alături în momente uneori dificile. Asta e pentru mine ceva de mare preț. Să ai aproape o echipă devotată, care te înțelege și te susține. E cea mai consistentă valoare a spațiului Replika. Cea mai tandră urmă: legătura de profunzime între cei care ținem spațiul în viață.

Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

 Am reușit să îmi văd de drumul meu, am reușit să continui să scriu, am reușit să duc la capăt proiecte în care am crezut. Să continui mi se pare o reușită. Am reușit să îmi accept limitele uneori și să fiu mai blândă cu mine.

N-am reușit să fac mai multe proiecte educaționale în mediul rural, acolo unde simt, de fiecare dată când încep ceva, că e o nevoie imensă de activități culturale. N-am reușit să mă împac cu ideea că Centrul Replika nu e un spațiu cu finanțare permanentă, că depinde de o mână de oameni care fac de toate. N-am reușit să public o carte pentru copii la care țin mult și care e gata.

Încerc să găsesc mai mult timp, în fiecare zi, pentru copilul meu și le mulțumesc de fiecare dată prietenelor artiste și prietenilor artiști care mă ajută să îl integrez în activitățile noastre. Asta e o mare reușită!

foto Anna Aroș

Mihaela Michailov este dramaturgă, critic de arte performative, educatoare culturală, lector la UNATC „I.L.Caragiale”, București. Coordonează Masteratul de Scriere Dramatică din cadrul Universității. Din 2000, scrie cronici și analize centrate pe artele performative din România și din străinătate. A ținut conferințe și a prezentat fenomenul teatral și coregrafic din România la Avignon, Lublin, Luxemburg, Paris, Tokyo, Viena. În 2014, i-a apărut la editura Routledge, în volumul colectiv – European Dance since 1989: Communitas and the Other – eseul „Evacuate the area: zero space”. Este co-fondatoarea Centrului de Teatru Educațional Replika din București, unde a coordonat alături de artistele și artiștii Centrului – platforme de artă educațională, ateliere dedicate adolescentelor și adolescenților, programe de intervenție culturală, dezbateri. A scris peste 20 de piese centrate pe problematici socio-politice: migrația forței de muncă, relațiile de putere din sistemul educațional, condiția copiilor care se maturizează în absența părinților, violența în familie și stereotipurile de gen, sistemul medical din România. Piesele ei au fost montate la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, Teatrul Foarte Mic din București, Teatrul Excelsior din București, Teatrul „Ion Creangă” din București, Teatrul Gong din Sibiu, Centrul de Teatru Educațional Replika. Piesele sale sunt traduse în bulgară, engleză, franceză, germană, greacă, maghiară, spaniolă. A participat, în 2009, la rezidența de dramaturgie oferită de Royal Court Theatre din Londra. Piesa ei Copii răi, care se joacă de 11 ani, a fost prezentată sub forma unui spectacol-lectură la Festivalul de Teatru de la Avignon în 2014. A fost montată în Bulgaria, Franța, Germania, Luxemburg. A fost publicată în 2016 la editura „Solitaires Intempestifs”.