Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Școala care ne lipsește

 

Ca universitatea să fie centrată pe student, așa cum este cerut astăzi, ar trebui o revoluție. Ar trebui schimbată întreaga „filosofie” a actului educațional care să nu mai presupună că elevii/studenții sunt cifre școlare, ci personalități individuale în formare. Fiecare elev și elevă, fiecare student și studentă. Fiecare. Suntem pregătiți, putem opera această schimbare majoră, clamată în acte, în politici educaționale? Prea puțin sau deloc, cred. Noi, toți cei implicați în și de sistemul educațional, nu înțelegem sau nu vrem să acceptăm că actul educațional este unul donator. Dăm celorlalți, nu „predăm”. O donație nu e completă dacă: nu te asiguri că ea e necesară, că ea a ajuns cum trebuie, unde trebuie, la cine trebuie și, mai ales, că ea a folosit celor care o primesc. Altfel „donația” e ca un pachet trimis prin poștă.Tu te urci în avion cu bagajul, dar ajungi numai tu, pentru că serviciile aeroportuare ți-au rătăcit bagajul.

Zilele-astea am căzut peste un dialog cu un psiholog, la un post TV, nu mai știu care, unde, în contextul Brexit, se discuta despre un articol din The Guardian. Subiectul articolului: educația la internat a celor care au ajuns apoi lideri politici în UK. Înțeleg că o consecință este depărtarea de realitate, subdezvoltata inteligență emoțională a celor școliți departe de mediul familial și al celui relațional, altul decât „colonia” internatului. Articolul explică rezultatul votului privind ieșirea UK din UE prin tipul acesta de lider care a urmat o Școală inadecvată.

Am citit articolul, scris de un psihoterapeut cu experiență. Nu este primul care ridică o problemă sensibilă: ce Educație au primit cei/cele care ne conduc acum? Și cum se explică deciziile greșite, proasta gestionare a unor situații complicate, inadecvarea la noi contexte pentru care nu au înțelegerea necesară? Problema e veche, o știm de la greci care considerau Școala drept esențială în dezvoltarea și afirmarea liderilor. Te sperii când te gândești la Hitler, de pildă. La deciziile pe care le-a luat și care au convins o societate. Rezultatul: zeci de milioane de morți și o Europă sfărâmată. Te sperii pentru că deciziile lui Hitler ca lider în ce privește Educația, sunt și consecința directă a unui eșec școlar major: este respins de Școala de Arte din Viena. Lui Hitler nu îi vor plăcea intelectualii, cei care stau înconjurați de cărți. Educarea fizică a tineretului german servea mult mai bine scopurilor celui de -al 3-lea Reich. O teribilă forță persuasivă, o oratorie seducătoare au dat consistență, dar și prin frică, frustrării școlare refugiată, mai târziu, în „curățarea” lumii. Unii oameni ai Școlii i-au stat aproape, din păcate. La fel, la noi, cu celebrul caz al Elenei Ceaușescu, devenită „savant de renume mondial”, cum titra aproape zilnic presa de partid. Pentru o semi-analfabetă, mormanul de articole științifice, cărți, titluri academice primite erau, ca și azi, panașul fără de care orice dictator/impostor nu se simte centrul lumii sale. Am considerat mereu – de când am început să înțeleg asta – că dictatura e o formă majoră de impostură. Cu consecințe, adesea, tragice. Căci, să nu uităm, au fost universități și universitari care au favorizat această impostură intelectual-științifică. La fel ca și azi.

Opinia publică din România este concentrată pe doctoratele plagiate ale figurilor publice, ale demnitarilor. Insistența aceasta pe vârful aisbergului arată ceva paradoxal. Pe de o parte, prin această insistență, prin tirul acesta concentrat asupra demnitarilor, problema imposturii academice iese violent la lumină. Pe de altă parte, problema restului aisbergului, adică, de fapt, adevărata problemă rămâne: aceea a complicității care permite, și academic și legal, ca doctoratul să se demonetizeze în lumea științifică. Pentru că există doctorate plagiate care nu sunt numai ale demnitarilor. Desigur, presiunea se mută încet-încet, pe școlile doctorale, pe C.N.A.T.D.C.U., pe minister. Dar, cum se știe, la noi, orice îmbunătățire ia mult mai mult timp decât este normal.

Dacă tratăm problema  contextului care favorizează doctoratul plagiat, va trebui să observăm că insistăm prea mult pe tumoră, dorim extirparea ei ca și cum o chirurgicală intervenție ministerială ar îndepărta garantat cauzele acestei tumori. Tumora aceasta a crescut demult, pe neștiute sau prin consimțire tacită. Relația dintre Școală și familie s-a erodat treptat, relația dintre corpul didactic și sistemul educațional s-a deformat treptat, relația dintre Școală și elevi/studenți s-a depreciat și s-a încărcat cu un mare grad de indiferență. Ca universitatea să fie centrată pe student, așa cum este cerut astăzi, ar trebui o revoluție. Ar trebui schimbată întreaga „filosofie” a actului educațional care să nu mai presupună că elevii/studenții sunt cifre școlare, ci personalități individuale în formare. Fiecare elev și elevă, fiecare student și studentă. Fiecare. Suntem pregătiți, putem opera această schimbare majoră, clamată în acte, în politici educaționale? Prea puțin sau deloc, cred. Noi, toți cei implicați în și de sistemul educațional, nu înțelegem sau nu vrem să acceptăm că actul educațional este unul donator. Dăm celorlalți, nu „predăm”. O donație nu e completă dacă: nu te asiguri că ea e necesară, că ea a ajuns cum trebuie, unde trebuie, la cine trebuie și, mai ales, că ea a folosit celor care o primesc. Altfel „donația” e ca un pachet trimis prin poștă.Tu te urci în avion cu bagajul, dar ajungi numai tu, pentru că serviciile aeroportuare ți-au rătăcit bagajul. Școala care lipsește este școala noastră, a celor care cerem sistemului să facă una-alta, iar noi să fim spectatori. Mulți oameni ai Școlii sunt dezamăgiți tocmai pentru că sistemul nu i-a pus în poziția în care să fie donatori, să așeze elevul/studentul în centrul activității, să participe real la construcția educațională. Actul donării, se știe, e și o investiție de tip moral și sufletesc.

Școala care ne lipsește este școala performanței. ȘI A PERFORMANȚEI ETICE.Vorbim mult despre asta. Universitățile din Occident au pus mai demult la punct, și inventează mereu, criterii, indicatori, măsurători ai performanței. Ele au produs și o birocrație care se dezvoltă vertiginos, dar și o inflație academică. Discrepanțele între activitatea de cercetare și  atragerea de fonduri prin grant-uri, sponsorizări etc., de unde mulți universitari în alte părți de lume primesc venituri, onorarii foarte bune – activitate spre care competitivitatea îi împinge fără milă – și activitatea didactică, de „predare” au devenit tot mai vizibile și își arată colții educaționali: de la plagiat la observarea diminuării unor indici de performanță ai elevului/ studentului la anemierea unor lanțuri relaționale: analiza-sinteza, cercetarea semnificativă, nu la întâmplare, prin Google, de pildă, a surselor în mediul digital, puterea de a gândi creativ cunoscând concepte-cheie și contextul lor cultural. La noi, cercetarea este, desigur, cerută, dar ia să vedem în ce condiții ar trebui universitarii s-o facă. Orele prevăzute în norma didactică și de cercetare sunt suficiente? Nu. Plecarea la o conferință internațională e încă o problemă pentru mulți căci trebuie să scoți bani din buzunar. Numărul și cuantumul financiar al mobilităților Erasmus creează dificultăți în facultăți. Condițiile pentru candidatură se traduc în „punctaje”, și e vorba de o activitate de predare, de cele mai multe ori, iar alocația financiară nu acoperă transportul și cazarea. Ce să mai spun de cărți de specialitate? Colegi mai în măsură decât mine să o facă, au argumentat adesea în ultimii ani, nevoia unei finanțări decente a activității de cercetare în România. Noi, însă, am pierdut ani de zile, inclusiv la nivel guvernamental, să protejăm demnitarii cu doctorate plagiate! Și, în general, să facem din Legea Educației una cât mai neperformantă. Oamenilor noștri politici, educați la școlile care reies din CV-urile lor, multe cu lifting-uri fițoase, cosmetizate sau pontate²sunt aceia cărora trebuie să le mulțumim.

Școala care ne lipsește este școala comunicării. Noi nu mai știm să facem să ajungă sensul dorit prin cuvintele care ies din gură sau prin textele scrise. Formularea unui subiect pentru un examen ajunge o problemă. Numeroase gafe ale liderilor noștri politici, ale guvernanților, ale unor președinți de consilii județene, ale unor primari etc. indică fără greș școala pontată pe care au făcut-o, faptul că munca intelectuală, cultura, obișnuința cititului, a dialogului sunt precare. Îți dai seama cine sunt după cum vorbesc căci de comunicare nici nu poate fi…vorba. Oamenii aceștia nu știu să comunice. Nici școala nu a făcut-o, în cazul lor și, în general, nu a făcut-o și  nu o face nici acum. Cei care lucrează în Educație ar trebui să aibă un minim antrenament în comunicare, înainte de a intra în sistem. Pot avea o bună pregătire în specialitate, dar dacă ea nu ajunge și la beneficiari, dacă nu e comunicată ca lumea, degeaba. Eu cred că în această profesie, de învățător, educator, profesor există măcar un gram de vocație. C. Rădulescu-Motru scria acum peste opt decenii: „Munca produsă prin vocație este deasupra intereselor egoiste.”¹ Etimologic, el traduce vocația prin „îndreptarea omului spre o voce care-l cheamă”. Cu această îndreptare se ocupă Educația.  Vezi repede cine nu are așa ceva, vocația, pentru că, în acest caz, comunicarea eșuează. Nu degeaba cei vechi considerau vorbirea, comunicarea, în general, o artă, dar și o știință. Cât de pregătit este corpul porfesoral din punctul de vedere al artei comunicării ? De ce nu insistăm mai mult pe acest lucru?  Altfel, e greu de crezut că vom putea vreodată să reușim să stimulăm dezvoltarea unei gândiri creative la elevii și studenții noștri. Câtă vreme vom ține o „catedră” între noi și studenții noștri, câtă vreme vom sta în spatele ei, ca după o barieră, rezultatele tututuror nu se vor îmbunătăți. E, oare, Școala incapabilă să învețe, cum formulează Mihai Maci în cartea sa?

Școala din România ar trebui măcar „renovată” dacă nu schimbată cu școala care ne lipsește. Pentru asta e nevoie de curaj. Și de o decizie fundamentală. Dar când am fost noi în stare să luăm o decizie fundamentală de capul nostru și nu al altora? Educația se găsește acum în acest moment, al luării unei astfel de decizii. Momentul nu ar trebui ratat. Oamenii politici vor da socoteală cândva, dacă momentul va fi ratat, pentru neputința, ignoranța, îngustimea de minte și pierderea timpului nostru și al celor care vor veni. Dar dau ei și ele socoteală, dincolo de eventualul eșec electoral, pentru incompetența lor? Costurile sunt întotdeauna suportate de alții. Școala nu este izolată, mediul de viață al învățării este inexorabil permeabil la alte procese din societate. Unele dintre acestea sunt generate de deciziile politice. Politicieni nestructurați de un mod al învățării vor fi lideri incompetenți iar o Școală proastă produce aproape întotdeauna lideri incompetenți. Mediilor profesionale li se cere competență. De ce politicienii sunt exceptați? De ce, dacă au „picat” un examen, au ratat și „sesiunea de restanțe”, sunt în continuare în bănci? Cum ar fi să fie exmatriculați? Un student poate pierde bursa, dar un politician nu pierde niciodată indemnizația. E corect?

Școala care ne lipsește e bazată pe un pact al încrederii. Când aceasta dispare, nimic nu se mai poate construi ca lumea.

 

 

¹ C. Rădulescu-Motru, Vocația. Factor hotărâtor în cultura popoarelor, ed. de Constantin Schifirneț, Albatros, 2005, p.46

² Dintre cele trei sensuri ale verbului a ponta din DEXonline, le folosesc aici pe primul și pe al treilea:

PONTÁ1, pontez, vb. I. Tranz. și intranz. A-și înregistra prezența la locul de muncă cu ajutorul fișei de pontaj. ♦ Tranz. A marca, a înregistra timpul de muncă sau cantitatea lucrului efectuat în vederea plății. – Din fr. pointer. 
Sursa: DEX ’09 (2009) 

PONTÁ2, pontez, vb. I. Intranz. și tranz. A miza o sumă de bani la un joc de noroc. – Din fr. ponter. 
Sursa: DEX ’09 (2009) 

PONTÁ3, pers. 3 pontează, vb. I. Intranz. (Despre câinii de vânătoare) A se opri în loc pentru a adulmeca sau a aținti vânatul. ♦ Tranz. A pironi cu privirea, a aținti animalul urmărit. [Var.: (rar) poantá vb. I] – Din fr. pointer. 
Sursa: DEX ’09 (2009) 

Standard

2 gânduri despre „Școala care ne lipsește

  1. Excelent articol! Sunt un student care am plecat de 4 ani din Romania, am primit bursa de 40 000 de euro ca sa studiez stiinte politice la o universitate americana din europa centrala. Pot sa va zic ce am spus si pana acum, unde a fost cazul sa-mi exprim parerea. Scoala romaneasca produce performanta, eu am fost una din ele, nu cea mai mare, nici pe departe. Trebuie doar sa o vezi. Asta nu inseamna ca media nu e undeva unde scrieti dumneavoastra. Am cunoscut finlandezi din nord, din Laponia, cei mai destepti din Finlanda sunt tot atat de destepti ca si cei de la noi. Problema in Romania este lipsa de stigmatizare a lipsei de educatie si promovarea smecheriei si „zgomotului”.

  2. NOICA MIHAIL zice:

    Un articol superb plin de idei deosebite si ar trebui citit de toti factorii decidenti de profesori si de elevi si studenti.Toate aticolele dv pe care le-am citit sunt deosebite.Ma intereseaza mult acest capitol desi sunt medic cu atat mai mult cu cat sunt prdiatru si iubesc f mult copiii.Cu stima si consideratie.

Lasă un răspuns către Adi Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *