Artele în Societate, Generale

România și Teatrul. 1995 și 2019

La interval de 25 de ani am luat parte la două evenimente cu caracter de sinteză privind teatrul românesc. În 1995, la Amsterdam, Institutul Olandez de Teatru organiza la Centrul De Balie, „The Dissident Muse”, un mare proiect privind teatrul și disidența, teatrul critic din spatele Cortinei de Fier. Era primul de acest fel după 1989.

sursa Agencja Gazeta

sursa Agencja Gazeta

Organizat de o personalitate remarcabilă, Dragan Klaić, cunoscător profund al realităților culturale și din artele spectacolului, Dragan (aveam să ne cunoaștem mai bine în anii următori, am fost alături de el și într-o împrejurare dramatică) avea carismă, vorbea nu știu câte limbi străine, avea vocație de constructor în materie de proiecte și programe culturale. În scris era strălucitor, la fel ca atunci când vorbea. Ultima sa carte, Resetting the Stage. Public Theatre between the Market and Democracy (Intellect Books, 2011) e, într-un fel, testamentară, chiar dacă polemică, pentru un intelectual Central-Est european care a construit inegalabil punți între Est și Vest în Europa. Dragan a imaginat acest mare eveniment de la De Balie ca un important, european moment de reflecție asupra Culturii și Teatrului în Timpul Războiului Rece. Cercetătorii aleși să scrie studiile naționale, am fost invitați acolo, aducând cu noi cu o lume care se dezintegra după 1989. Pe scenă, cei 10-12 tineri sau mai puțin tineri am dialogat cu publicul care umpluse complet sala (contra cost). Cercetările noastre au fost reunite într-o publicație, importantă și acum, editată de Dragan și Katarina Pejović, și publicată anul următor: The Dissident Muse: Critical Theatre in Eastern and Central Europe, 1945-1989: Report on the Symposium and the Weekend of Events, De Balie, November 29 – December 3, 1995. Am reflectat mult și înainte și, mai ales, după, asupra rostului Teatrului în Societate, asupra misiunii sale. Veneam acolo, la Amsterdam, după ce reputația mea de critic de teatru și, mai nou, de constructor de organizații (UNITER) erau deja recunoscute. Păstrez și acum în memorie „imagini” de la acel eveniment (nu și foto, din păcate; nu eram – nici acum nu prea sunt – „atent” la imaginea mea).

Trec aproape 25 de ani și o invitație a Cristinei Modreanu, binecunoscută lumii teatrale românești și europene prin articole, studii, cărți și evenimente de prestigiu curatoriate de ea, inclusiv Festivalul Național de Teatru, mă pune în situația de a…accepta: urma să scriu o panoramă a evoluției teatrului românesc la nivel instituțional în perioada 1989-2019. În care am fost direct implicat. Alte decenii teatrale românești. Alături de al meu, apar și alte câteva studii semnate de Cristina însăși, Alina Nelega, Mirella Patureau, Oltița Cântec și Oana Stoica. Cristina, redactoarea-șef al scena.ro, a realizat – cu un efort deloc de trecut cu vederea – un supliment bilingv (engleză/franceză) al revistei cu studiile noastre, obține finanțare de la ICR și înscrie lansarea suplimentului în festivalul Europalia (dedicat anul acesta României), la secțiunea Teatru, care a avut loc în prefața unei seri cu Jurnal de România. Constanța în regia lui Carmen Lidia Vidu. Publicația e consistentă, dă o imagine semnificativă celor trei decenii de teatru scurse la noi iar spectacolul lui Carmen era o fereastră deschisă spre o realitate românască prin care mulți am privit cu mare interes în România. Văzusem spectacolul la Timișoara unde Carmen finisa Jurnal de România.Timișoara (am avut noroc să văd o „generală”  acolo). Am condus atunci, după spectacol, o discuție remarcabilă cu publicul timișorean, în prezența celor șase actrițe și a lui Carmen. Seara în care eram programați la Bruxelles pornea sub auspicii foarte bune deși, când e vorba de ceva „național” prezentat într-un loc „internațional” am mereu un sentiment de nerăbdare a validării (și cu puțină incertitudine) „naționalului” de către „străini”. Nu știam nimic despre organizare, dar speram ce e mai bun.

Europalia e un mare festival și a beneficiat de resursele logistice ale Centrului de arte Bozar din Bruxelles, conținutul românesc fiind organizat de către Institutul Cultural Român, alți partneri fiind Guvernul României și Muzeul Național de Istorie. Trei structuri implicate în reușita unui festival important a cărui nestemată este, fără îndoială, o foarte interesantă expoziție Brâncuși. Catalogul Europalia România include multe și ceva din teatru (https://www.bozar.be/en/activities/157294-romanian-theatre-today). Participarea la discuția despre teatrul românesc, unde a fost prezentată și publicația 30 years after. The Romanian stage – three decades fter the fall of communism/30 ans apres. La scene roumaine – trois decennies apres la chute du communisme, a fost redusă. A trebuit să rearanjez sala prin repunerea scaunelor într-o formă mai agreabilă căci era setată ca pentru o ședință, să „fac” luminile și mica regie a desfășurării. Cumpărasem de la o papetărie o mică recuzită pentru a lucra cu ea în discuție. Dar nimic nu rămăsese din ce discutasem cu o zi înainte cu organizatoarea de la Bozar. Worse, persoana din partea Europalia care ne-a „introdus”, o româncă, nu prea avea habar cine suntem.Bozar 25 oct 2019 EuropaliaDar discuția am animat-o fiecare și s-a putut centra pe unele subiecte de interes pentru cei prezenți. Intrarea a fost liberă, în program sala unde s-a ținut nu era menționată. După, spectacolul constănțean, prezentat după o lungă perioadă de neprogramare, a demarat greu, dar, treptat, a reintrat în forma cea bună. Primele zece minute, un accident tehnic nu a permis proiectarea supratitrării ceea ce, psihologic, pentru cei 70-80 de spectatori prezenți (și nu 370 bilete vândute, cum ne-a spus organizatorul cu o zi înainte), a denaturat așteptările. Cele șase actrițe, Mirela Pană, Liana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Florina Stănculeț, Laura Iordan Adrian, Alina Manțu sunt interesante, fiecare în felul ei, atrag prin abordarea directă a propriei biografii în relație cu orașul lor, Constanța. Spectacolul se alătură celorlalte două „episoade” (Sf. Gheorghe și Timișoara)  și toate trei sunt rodul unui proiect ieșit din comun al regizoarei: nostalgic, mi-am adus aminte pledoaria mea repetată, reluată în Oglinda spartă (UNITEXT, 1997) la începutul anilor’90 ca teatrul românesc să nu mai „fugă” de prezent, un prezent cenzurat drastic înainte de 1989.

Programul „performing arts” din cadrul Europalia România (curator:  Andreea Căpitănescu)  e palid pentru reprezentarea românească. Festivalul a început în septembrie și se termină în august 2020 iar teatrul are 3-4 spectacole invitate de la noi. Nu știu cum, de ce s-a întâmplat așa, dar, dincolo de ocazia de a vorbi, împreună cu Carmen și Cristina, despre teatrul din România după 1989, am rămas cu insatisfacția a ceva ce nu a fost să fie cum trebuie. Nu intru în alte detalii.

Admir curajul, efortul celor două, și al actrițelor de la Constanța de a a realiza bine ceea ce și-au propus profesional, interpretativ, creativ. Proiectele în care s-au implicat și se implică Cristina Modreanu, pe de o parte, și Carmen Lidia Vidu, pe de altă parte, sunt remarcabile, aduc ceva nou, important, necesar. Sunt parte a ceea ce e viu, dinamic în expresia artelor spectacolului de la noi. Nu sunt singurele, firește, și acestor oameni, în general, cred că autoritatea centrală și cea locală ar trebui să le asigure sprijin neîncrâncenat. Ei și ele au arătat că pot crea valoare în cultura română, dincolo de cecitățile, adversitățile, politizările nervoase ale structurilor birocratice și desuete de la noi.

Desigur, între aceste două evenimente de sinteză există mari diferențe. Numitorul lor comun, unul, măcar, e dat de reflexia a ce înseamnă cultură română vie, fie împotriva autorităților, până în 1989, fie încercând să coabiteze cu acestea, după 1990. În expoziția Brâncuș, o realizare remarcabilă, de altfel, a Europalia, am revăzut, de două ori, micul film cu genialul  sculptor bărbos în atelierul său, în curte, tăind piatra cu un fierăstrău, rupând așchii, bucăți, cu mâna cealaltă. Tenace, insistent, îndârjit, ajutând ideea operei să iasă din piatra dură și praful tăierii în forma unei minuni în spațiu. Aș vrea să regăsesc ceva din acest efort în modul în care generațiile mai tinere, și valoroase, din artele spectacolului de la noi sunt încurajate să creeze, să programeze și să difuzeze creațiile lor, valori ale culturii noastre vii. Făcând-o pentru România, o fac pentru lume.

 

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *